Vârsta minimă pentru a răspunde penal:
În două cauze, în care au fost implicați copii care aveau 10 ani la momentul săvârșirii infracțiunii și 11 ani la momentul începerii urmăririi penale față de aceștia pentru săvârșirea unei infracțiuni grave, Curtea a examinat atât standardele existente în statele membre ale Consiliului Europei, cât și textele și instrumentele internaționale relevante și a observat că, la momentul respectiv, nu exista o vârstă minimă general acceptată pentru angajarea răspunderii penale în Europa. În aceste cauze, Curtea a concluzionat că răspunderea penală a reclamanților nu a dus, în sine, la o încălcare a art. 3 din Convenție [V. împotriva Regatului Unit (MC), 1999, pct. 70-72; T. împotriva Regatului Unit (MC), 1999, pct. 70-72].
Interogarea, reținerea, arestarea preventivă:
Este esențial ca, atunci când, în exercitarea atribuțiilor lor, ofițerii de poliție interacționează cu minori, aceștia să țină seama în mod corespunzător de vulnerabilitatea inerentă vârstei lor fragede, în conformitate cu Codul european de etică al poliției, adoptat la 19 septembrie 2001 de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei [Bouyid împotriva Belgiei(MC), 2015, pct. 110]. Comportamentul ofițerilor de poliție față de minori poate să fie incompatibil cu cerințele art. 3 din Convenție, pentru simplul fapt că este vorba despre minori, chiar dacă acesta ar putea fi considerat acceptabil în cazul adulților. Astfel, atunci când au de-a face cu minori, agenții forțelor de ordine trebuie să dea dovadă de un grad sporit de vigilență și stăpânire de sine (ibidem).
Asistența juridică în timpul reținerii de către poliție:
Având în vedere vulnerabilitatea deosebită a minorilor și ținând seama de gradul lor de maturitate și de capacitățile lor intelectuale și emoționale, Curtea a subliniat, în special, importanța fundamentală a posibilității oricărui minor reținut de poliție de a avea acces la un avocat (în timpul privării sale de libertate) [Salduz împotriva Turciei (MC), 2008, pct. 60; Blohin împotriva Rusiei (MC), 2016, pct. 199].
În cauza Blohin împotriva Rusiei (MC), 2016, reclamantul avea 12 ani atunci când polițiștii l-au dus la secție și l-au audiat, fără să îi acorde asistență juridică și fără să îl informeze cu privire la dreptul său de a fi asistat de un avocat. Acesta nu împlinise vârsta pentru a răspunde penal, prevăzută de Codul penal (14 ani), pentru infracțiunea de care a fost acuzat. Așadar, acesta avea nevoie de un tratament specific și de protecție specială din partea autorităților, reieșind clar din diverse izvoare ale dreptului internațional că orice măsuri luate împotriva lui ar fi trebuit să se bazeze pe interesul său superior și că, după reținerea sa de către poliție, ar fi trebuit ca acestuia să i se asigure cel puțin aceleași drepturi și garanții juridice precum cele acordate adulților (pct. 203). Prin urmare, Curtea a constatat că această situație a încălcat art. 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenție.
În cauza Salduz împotriva Turciei (MC), 2008, reclamantului minor nu i-a fost acordată asistență juridică în perioada reținerii sale de către poliție, în cursul căreia acesta a făcut o declarație care a fost folosită ca dovadă a recunoașterii vinovăției sale. Curtea a considerat că, deși reclamantul a avut posibilitatea de a contesta probele incriminatorii în cursul procesului său în primă instanță și apoi în apel, imposibilitatea acestuia de beneficia de asistența unui avocat pe durata reținerii sale de către poliție a adus în mod iremediabil atingere dreptului său la apărare, fiind astfel încălcat art. 6 § 3 lit. c) din Convenție, coroborat cu art. 6 § 1 [pct. 60-62; a se vedea și Adamkiewicz împotriva Poloniei, 2010, pct. 91; pentru exemple suplimentare ale evoluției jurisprudenței referitoare la neacordarea de asistență juridică în timpul interogatoriului, a se vedea Beuze împotriva Belgiei (MC), pct. 119-195].
Luarea în îngrijire a unui copil în timpul arestării și/sau reținerii unui părinte:
. Arestarea și/sau reținerea părinților pot să ridice probleme în ceea ce privește îngrijirea copilului lor.
În cauza Ioan Pop și alții împotriva României, 2016, Curtea a hotărât că, lăsând un copil de 12 ani nesupravegheat timp de mai multe ore, pe durata reținerii de către poliței a părinților săi, după evacuarea programată din casa acestora, deși prezența copilului la fața locului nu a fost o surpriză, autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a asigura supravegherea sa de către un adult și nici nu i-au explicat situația lui și a părinților săi, expunându-l astfel unui tratament degradant în sensul art. 3 din Convenție (pct. 61-65).
De asemenea, Curtea a constatat o încălcare a art. 8 într-o cauză în care o fată în vârstă de 14 ani a fost lăsată singură acasă timp de două zile, după arestarea părinților săi și până la ședința de judecată privind prelungirea arestării lor preventive, în cursul căreia a fost discutată pentru prima dată situația copilului (Hadjieva împotriva Bulgariei, 2018, pct. 60-67). Curtea a considerat că autoritățile nu și-au îndeplinit obligația pozitivă care le revenea în temeiul art. 8 din Convenție, în perioada de două zile în cauză, dar, în schimb, nu a constatat nicio încălcare în ceea ce privește perioada ulterioară ședinței menționate, întrucât autoritățile nu au avut niciun motiv să presupună sau să suspecteze că minora a fost lăsată singură și că nu a avut cine să aibă grijă de ea în absența părinților săi (pct. 66-67).
În aceeași ordine de idei, în cauza Dokukini împotriva Rusiei, 2022, Curtea a constatat că arestarea unui bărbat în prezența copilului său în vârstă de patru ani a încălcat art. 3 sub aspect material, atât în privința tatălui, cât și a fiicei sale, întrucât ofițerii de poliție nu i-au acordat niciun fel de atenție și nici nu au ținut seama de interesele sale (pct. 28-30). În plus, Curtea și-a exprimat îngrijorarea cu privire la lipsa unor orientări și instrucțiuni specifice destinate forțelor de poliție și care ar fi trebuit să fie cunoscute foarte bine de ofițerii de poliție în ceea ce privește planificarea și punerea în executare a măsurii arestării și a altor operațiuni de poliție în situațiile care implicau prezența copiilor, pentru a evita sau pentru a reduce la minimum expunerea acestora la scene violente și riscului de a deveni victimele unor violențe fizice intenționate sau accidentale (ibidem).
Arestarea preventivă:
Curtea a hotărât în mod constant că, pentru ca lipsirea de libertate să fie considerată lipsită de arbitrar, nu este suficient ca această măsură să fi fost executată în conformitate cu dreptul național; aceasta trebuie de asemenea să fie necesară în circumstanțele cauzei. Curtea apreciază că, pentru a fi conformă cu art. 5 § 1 lit. c), detenția trebuie să răspundă și unei cerințe de proporționalitate, care impune adoptarea unei decizii motivate, care pune în balanță argumentele relevante în favoarea și în defavoarea punerii în libertate. Motivele în favoarea și în defavoarea punerii în libertate, inclusiv riscul ca inculpatul să împiedice buna desfășurare a procedurii, nu trebuie să fie abstracte, ci trebuie să se întemeieze pe probe concrete. Un factor foarte important, care trebuie luat în considerare în cadrul exercițiului de punere în balanță, este vârsta inculpatului: prin urmare, este necesar să se recurgă la arestarea preventivă a minorilor doar în ultimă instanță și pentru o perioadă cât mai scurtă posibil (Korneikova împotriva Ucrainei, 2012, pct. 43-44).
Instanțele naționale ar trebui așadar să ia în considerare măsuri alternative la arestarea preventivă atunci când iau decizii cu privire la dispunerea plasării în arest preventiv a unui minor (Güveç împotriva Turciei, 2009, pct. 108; Dinç și Çakır împotriva Turciei, 2013, pct. 63; Agit Demir împotriva Turciei, 2018, pct. 44-45).
În cazul în care arestarea preventivă este strict necesară, minorii trebuie ținuți separat de adulți (Nart împotriva Turciei, 2008, pct. 31).
Vârsta fragedă a inculpatului impune asigurarea unui nivel mai ridicat de diligență decât cel necesar în mod obișnuit în desfășurarea procedurii, astfel încât să i se asigure acestuia dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil. Într-adevăr, autoritățile statului trebuie să dea dovadă de o diligență specială în ceea ce privește aducerea minorilor în fața justiției într-un termen rezonabil, întrucât detenția nu îi privează doar de libertatea lor, ci și de școală și educație (Kupțov și Kupțova împotriva Rusiei, 2011, pct. 91).
De exemplu, Curtea a constatat o încălcare a art. 5 § 1 lit. c) și/sau 3 în legătură cu arestarea preventivă a minorilor în următoarele cazuri:
- în ceea ce privește un minor în vârstă de 16 ani, fără ca autoritățile competente să țină seama în vreun fel de vârsta acestuia atunci când s-au pronunțat cu privire la menținerea sa în detenție (Selçuk împotriva Turciei, 2006, pct. 35);
- în ceea ce privește un minor care avea 17 ani și 7 luni la momentul arestării sale, fără să se țină seama de vârsta sa atunci când s-a dispus plasarea sa în detenție, executată de acesta într-un penitenciar alături de adulți (Nart împotriva Turciei, 2008, pct. 33);
- cu privire la o întârziere nejustificată de patru luni în începerea procesului unui minor (Kupțov și Kupțova împotriva Rusiei, 2011, pct. 94);
- în ceea ce privește un minor de 14 ani, fără ca autoritățile competente să formuleze o motivare completă a măsurii dispuse (Korneikova împotriva Ucrainei, 2012, pct. 47);
- fără ca instanțele naționale să ia în considerare vârsta minorului atunci când au decis să prelungească arestarea sa preventivă și fără să ofere o motivare completă pentru a explica o astfel de măsură excepțională (Azizov și Novruzlu împotriva Azerbaidjanului, 2021, pct. 60);
- în ceea ce privește un minor de 16 ani, fără ca instanța națională să explice motivele pentru care circumstanțele cauzei sale puteau fi considerate excepționale (Kovrov și alții împotriva Rusiei, 2021, pct. 94).
282. În schimb, Curtea a constatat neîncălcarea art. 5 § 3 într-o cauză referitoare la detenția unui minor, care a durat un an, patru luni și 14 zile și în cursul căreia minorul respectiv, în vârstă de 15 ani la acel moment, a fost transferat, după o săptămână, într-o instituție cu regim închis pentru infractori minori (J.M. împotriva Danemarcei, 2012, pct. 63).
Dreptul unei persoane de a participa efectiv la procesul său:
Este esențial ca un copil acuzat de o infracțiune să fie tratat într-un mod care să țină seama pe deplin de vârsta sa, de nivelul său de maturitate și de capacitățile sale intelectuale și emoționale, precum și să fie luate măsuri pentru favorizarea capacității sale de a înțelege și de a participa la procedură [V. împotriva Regatului Unit (MC), 1999, pct. 86; T. împotriva Regatului Unit (MC), 1999, pct. 84; Blohin împotriva Rusiei (MC), 2016, pct. 195].
Dreptul unui inculpat minor de a participa efectiv la procesul său penal presupune ca autoritățile să îl trateze ținând seama în mod corespunzător de vulnerabilitatea sa și de capacitățile sale încă din primele etape ale implicării sale într-o anchetă penală și, mai ales, în timp ce este interogat de către poliție. Autoritățile trebuie să ia măsuri pentru a reduce, pe cât posibil, sentimentele de intimidare și inhibiție ale copilului și pentru a se asigura că acesta înțelege pe larg natura anchetei și miza, inclusiv semnificația oricărei sancțiuni care poate fi aplicată acestuia, precum și drepturile sale, și, în special, dreptul său de a păstra tăcerea [Blohin împotriva Rusiei (MC), 2016, pct. 195].
În calitatea sa de minor, un copil implicat într-un dosar penal trebuie să beneficieze de drepturile sale procedurale, iar vinovăția sau nevinovăția sa trebuie să se stabilească în funcție de fapta de care este acuzat, cu respectarea garanțiilor judiciare fundamentale și a principiului legalității. Un copil nu poate fi lipsit în niciun caz de garanții procedurale importante pentru simplul motiv că, în dreptul intern, se consideră că procedura care poate duce la privarea acestuia de libertate are ca scop protejarea intereselor copilului, în calitatea sa de infractor minor, mai degrabă decât un scop represiv [Blohin împotriva Rusiei (MC), 2016, pct. 196].
În plus, este necesar să se asigure în special faptul că, în urma încadrării minorului ca infractor, nu se acordă mai multă importanță statutului care i se atribuie astfel decât examinării infracțiunii de care este acuzat și necesității de a dovedi vinovăția acestuia în condiții echitabile. Faptul de a aduce în fața justiției penale un minor care a săvârșit o infracțiune doar pe motiv că are statutul de infractor minor, noțiune care nu este definită în mod legal, nu poate fi considerat compatibil cu garanțiile judiciare fundamentale și principiul legalității [Blohin împotriva Rusiei (MC), 2016, pct. 196].
În sfârșit, trebuie subliniat faptul că, în opinia Curții, motivele pentru care este necesar să se aplice un tratament special minorilor – cum ar fi gradul de maturitate și capacitățile intelectuale și emoționale ale persoanei în cauză – nu încetează să fie valabile imediat după împlinirea vârstei majoratului (a se vedea Martin împotriva Estoniei, 2013, pct. 92, în care reclamantul a împlinit vârsta de 18 ani cu trei săptămâni înainte de arestarea sa, iar condamnarea lui s-a bazat pe declarația dată de acesta în faza de urmărire penală, în pofida faptului că accesul său la avocatul desemnat din oficiu i-a fost refuzat în această fază.
Curtea a hotărât, de exemplu, că procedura internă nu a ținut seama în mod corespunzător de aspectele specifice ale situației personale a inculpatului minor, în cauze referitoare la:
- doi copii de 11 ani acuzați de săvârșirea unei infracțiuni grave, al căror proces a durat trei săptămâni, s-a desfășurat în ședință publică, în cadrul unei instanțe a Coroanei pentru adulți, și a generat un nivel ridicat de interes din partea mass-mediei și a publicului; în pofida măsurilor adoptate pentru a le permite să înțeleagă procedura, copiii au fost expuși unui context procedural imposibil de înțeles și intimidant pentru vârsta lor [T. împotriva Regatului Unit (MC), 1999, pct. 86-88; V. împotriva Regatului Unit (MC), 1999, pct. 89-90, încălcarea art. 6 § 1];
- un minor de 15 ani. fără antecedente penale, căruia i s-a permis să vorbească cu avocatul său doar de două ori în șase luni și numai după ce și-a recunoscut vinovăția [Adamkiewicz împotriva Poloniei, 2010, pct. 89, încălcarea art. 6 § 3 lit. c), coroborat cu art. 6 § 1];
- un minor de 17 ani, căruia nu i s-a acordat asistență juridică înainte de a fi interogat de poliție, sugestia de a găsi un avocat fiind adresată tatălui minorului abia după începerea interogatoriului [Panovits împotriva Ciprului, 2008, pct. 70, încălcarea art. 6 § 3 lit. c), coroborat cu art. 6 § 1];
- un copil de 11 ani, care a fost trimis în judecată în fața unei instanțe a Coroanei, în privința căruia s-a constatat, în cadrul a două expertize psihiatrice întocmite înaintea procesului, că avea tulburări cognitive și nu a înțeles situația în care se afla, în pofida faptului că s-au luat măsuri pentru desfășurarea procesului într-un mod cât mai informal posibil (S.C. împotriva Regatului Unit, 2004, pct. 29-33, încălcarea art. 6 § 1);
- un minor care nu împlinise vârsta legală pentru a răspunde penal și care a fost arestat de poliție, care nu l-a ajutat să obțină asistență judiciară, copilul fiind în cele din urmă internat într-un centru de detenție pentru minori, pe baza declarațiilor pe care le-a făcut în absența unui avocat [încălcarea art. 6 § 1 și § 3 lit. c)]; minorul nu a avut posibilitatea de a adresa întrebări martorilor în nicio etapă a procedurii penale [încălcarea art. 6 § 1 și § 3 lit. d)] [Blohin împotriva Rusiei (MC), 2016].
289. Prin însăși natura sa, pedepsele corporale judiciare implică supunerea unei persoane la acte de violență fizică de către o altă persoană. Acestea constituie acte de violență instituționalizată, dispuse de autoritățile judiciare ale statului și puse în aplicare de autoritățile polițienești ale statului. Astfel, chiar dacă o persoană nu suferă leziuni fizice grave sau care se vindecă greu, o astfel de pedeapsă – constând în tratarea sa ca și cum ar fi un obiect în mâinile autorităților publice – aduce atingere demnității și integrității fizice a persoanei în cauză (Tyrer împotriva Regatului Unit, 1978, pct. 33).
În cauza Tyrer împotriva Regatului Unit, 1978, Curtea a examinat o cerere introdusă în temeiul art. 3 din Convenție de către un minor care avea 15 ani la acel moment și care fusese supus unor pedepse corporale judiciare. Deși pedeapsa corporală judiciară aplicată adulților și minorilor a fost abolită în Anglia, Țara Galilor și Scoția în 1948, iar în Irlanda de Nord în 1968, acest tip de pedeapsă a rămas în vigoare în Insula Man. Curtea a hotărât că elementul de umilire al pedepsei la care a fost supus reclamantul a atins nivelul inerent noțiunii de „pedeapsă degradantă”. Sentimentul de înjosire simțit ca urmare a aplicării pedepsei asupra posteriorului gol a agravat și mai mult caracterul degradant al acesteia, dar nu a fost singurul factor sau cel decisiv. Curtea a concluzionat că pedeapsa corporală judiciară aplicată reclamantului a constituit o pedeapsă degradantă în sensul art. 3 din Convenție (pct. 34-35).
Pedeapsa detențiunii pe viață:
În 1999, Curtea a hotărât că, în special în cazul unui copil care are o vârstă fragedă la momentul condamnării sale, nu se poate exclude faptul că nepronunțarea prelungită și nejustificată a unei decizii de stabilire a duratei privării de libertate, care lasă deținutul, timp de mai mulți ani, într-o stare de incertitudine în ceea ce privește viitorul său, ar putea ridica o problemă în temeiul art. 3 [V. împotriva Regatului Unit (MC), 1999, pct. 100].
În cauza Hamtohu și Aksencik împotriva Rusiei (MC), 2017, Curtea a hotărât că excluderea de la pedeapsa detențiunii pe viață a infractorilor minori era în acord cu abordarea comună a sistemelor juridice ale tuturor statelor contractante, precum și cu normele internaționale în materie și că scopul acesteia era, în mod evident, de a facilita reabilitarea infractorilor minori. Curtea a subliniat că, în cazul în care infractorii minori sunt trași la răspundere pentru faptele lor, oricât de grave ar fi, acest lucru trebuie făcut într-un mod care să țină seama în mod corespunzător de presupusa imaturitate mentală și emoțională a acestora și de faptul că personalitatea lor este mai maleabilă, precum și de capacitatea lor de reabilitare și îndreptare (pct. 80). Cu toate acestea, condamnarea unui minor la pedeapsa cu detențiunea pe viață este o situație care, până în prezent, nu a fost adusă în fața Curții [pentru principiile aplicabile în ceea ce privește pedeapsa detențiunii pe viață aplicată adulților, a se vedea Vinter și alții împotriva Regatului Unit (MC), 2013, pct. 119-122; Murray împotriva Țărilor de Jos (MC), 2016, pct. 102; Hutchinson împotriva Regatului Unit (MC), 2017, pct. 42].
Detenția copiilor:
Art. 5 § 1 din Convenție prevede diferite situații în care detenția copiilor ar putea fi justificată:
- în temeiul lit. a), după condamnarea pronunțată de către o instanță competentă;
- în temeiul lit. c) în contextul arestării preventive (a se vedea secțiunea de mai sus din prezentul ghid);
- în temeiul lit. d), pentru educația lor sub supraveghere. Acest aspect este abordat în Ghidul privind art. 5 din Convenție („D. Detenția unui minor”);
- în temeiul lit. f), în contextul imigrației. Principiile aplicabile în cazul copiilor sunt prezentate supra, în secțiunea Legalitatea luării în custodie publică a minorilor migranți și în Ghidul privind imigrația („II.C.2. Persoanele vulnerabile”), precum și în Ghidul privind art. 8 din Convenție (pct. 398 și urm.) și în Tema-cheie privind Luarea în custodie publică a copiilor migranți.
294. Principiile care reglementează condițiile materiale de detenție a copiilor, precum și a sugarilor împreună cu mamele lor, sunt stabilite în Ghidul privind drepturile persoanelor private de libertate („VII. Categoriile speciale de persoane private de libertate”).
Copiii care participă la procese penale în calitate de victime sau de martori:
Convenția prevede unele ajustări procedurale specifice pentru cazurile în care copiii participă la procese penale în calitate de victime sau martori. De exemplu, însuși textul art. 6 § 1 din Convenție prevede în mod expres excepții de la cerința privind publicitatea ședinței de judecată, în special „atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun”.
În cauza Tamburini împotriva Franței (dec.), 2007, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1, că nu a beneficiat de o ședință publică în fața Cour d’assises d’appel și a denunțat ceea ce a considerat a fi caracterul automat al practicii constând în desfășurarea în camera de consiliu a ședințelor de judecată, în cauzele având ca obiect acuzații de viol. Cu toate acestea, Curtea a constatat că practica respectivă nu avea un caracter automat. Dimpotrivă, a apreciat că desfășurarea în camera de consiliu a ședințelor în fața curții cu jurați se impunea ca urmare a faptului că victima a formulat o cerere în acest sens și că măsura corespundea unei nevoi evidente de a proteja viața privată a victimei, în calitatea sa de parte civilă, nevoie impusă de faptele cauzei, care privea infracțiunea de viol în formă agravată, săvârșită asupra unei persoane cu vârsta sub 15 ani.
Mai general, deși art. 6 nu impune în mod explicit luarea în considerare a intereselor martorilor, acest lucru se poate impune totuși atunci când se află în joc viața, libertatea sau siguranța acestora, la fel ca și în cazul intereselor care, în general, intră sub incidența art. 8 din Convenție. Statele contractante trebuie să își organizeze procedura penală astfel încât interesele menționate să nu fie puse în pericol nejustificat. Principiile unui proces echitabil impun ca, atunci când este necesar, interesele apărării să fie contrabalansate cu cele ale martorilor sau ale victimelor cărora li se solicită să depună mărturie (Doorson împotriva Țărilor de Jos, 1996, pct. 70; Kovač împotriva Croației, 2007, pct. 27; B. împotriva Rusiei, 2023, pct. 68).
Curtea s-a concentrat în special pe cerințele procedurale și instituționale în ceea ce privește copiii care sunt victime ale abuzului sexual și ale traficului de persoane.
- Violul sau alte forme de abuz sexual comise asupra copiilor:
În cadrul proceselor penale privind abuzul sexual, pot fi adoptate anumite măsuri pentru protejarea victimei, cu condiția ca acestea să fie compatibile cu exercitarea corespunzătoare și efectivă a dreptului la apărare (Doorson împotriva Țărilor de Jos, 1996, pct. 72; S.N. împotriva Suediei, 2002, pct. 47). Obligațiile ce revin statului în temeiul art. 3 și 8 din Convenție în cazurile care privesc pretinse abuzuri sexuale comise asupra unor copii impun respectarea interesului superior al copilului (R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 83).
În cauzele referitoare la violuri și abuzuri sexuale săvârșite asupra copiilor, obligația pozitivă care îi revine statului în temeiul art. 3 și 8, de a proteja integritatea fizică a persoanei, chiar și împotriva actelor comise de persoane fizice, impune existența unor dispoziții penale efective și implică respectarea unor cerințe legate de caracterul efectiv al unei anchete penale [Söderman împotriva Suediei (MC), 2013, pct. 83; X. și alții împotriva Bulgariei (MC), 2021; M.C. împotriva Bulgariei, 2003, pct. 152; C.A.S. și C.S. împotriva României, 2012, pct. 71; R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 79].
Respectarea obligațiilor procedurale referitoare la pretinse rele tratamente se impune în orice proces. În astfel de cazuri, procedura în ansamblul său, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerințele privind interzicerea relelor tratamente (R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 81). În special, astfel cum se menționează în Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului, în cazul în care se aplică norme mai puțin stricte în materia mărturiei sau alte măsuri adaptate copiilor, astfel de măsuri nu ar trebui, în sine, să diminueze valoarea atribuită mărturiei unui copil sau probelor prezentate de un copil, fără a aduce atingere dreptului la apărare (ibidem, pct. 102).
Curtea a subliniat, de asemenea, că statelor le revine obligația de a adopta norme procedurale care să garanteze și să protejeze mărturia copiilor (G.U. împotriva Turciei, 2016, pct. 73), atât în timpul anchetei preliminare, cât și în timpul procesului (R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 102).
303. Art. 3 și 8 implică, în special, asigurarea unei îngrijiri adecvate a victimei în cursul procesului penal, astfel încât să se țină seama de vulnerabilitatea deosebită a acesteia în calitatea sa de minor, cu scopul de a o proteja împotriva victimizării secundare (A și B împotriva Croației, 2019, pct. 121; N.Ç. împotriva Turciei, 2021, pct. 95; R.B. împotriva Estoniei, 2021, pct. 87; B. împotriva Rusiei, 2023, pct. 54).
De exemplu, în cauza N.Ç. împotriva Turciei, 2021, reclamanta, o minoră de 14 ani, s-a plâns de faptul că nu i s-a acordat protecție în cursul procedurii referitoare la plângerea sa privind prostituția forțată, precum și de ineficacitatea acestei proceduri. Aceasta s-a plâns, în special, de faptul că nu a beneficiat de asistența unui profesionist în cursul procedurii și că a fost umilită și amenințată în cursul audierilor.
Curtea a constatat o încălcare a art. 3 și 8 din Convenție ca urmare a faptului că instanța națională nu s-a asigurat că integritatea personală a reclamantei a fost protejată în mod corespunzător în timpul procesului. Astfel, având în vedere natura intimă a obiectului cauzei și vârsta reclamantei, speța era în mod inevitabil deosebit de sensibilă, iar autoritățile ar fi trebuit să țină seama de acest lucru în desfășurarea procesului penal. În special, Curtea a hotărât că neacordarea de asistență reclamantei, faptul că aceasta nu a fost protejată împotriva inculpaților, reconstituirea inutilă a violurilor, supunerea minorei unor examene medicale repetate, faptul că victimei nu i s-au asigurat condiții pentru a se simți liniștită și în siguranță în timpul audierilor, evaluarea consimțământului victimei, durata excesivă a procedurii și, în sfârșit, prescrierea răspunderii penale pentru două capete de acuzare au constituit cazuri grave de victimizare secundară a reclamantei (pct. 132).
În cauza R.B. împotriva Estoniei, 2021, reclamanta era un copil de 4 ani, care a susținut că tatăl său a abuzat-o sexual. Faptul că anchetatorul nu a informat-o cu privire la obligația sa de a spune adevărul și la dreptul său de a refuza să depună mărturie împotriva tatălui său a determinat Curtea Supremă să excludă mărturia ei și, în cele din urmă, să dispună achitarea tatălui său pentru acuzațiile de abuz sexual formulate împotriva lui.
Curtea a luat act de diferitele documente internaționale (Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale, Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului) și de directivele relevante ale Uniunii Europene, care stabilesc o serie de cerințe referitoare la obținerea și păstrarea mărturiilor copiilor (pct. 88; 99). Mărturia reclamantei a fost considerată inadmisibilă tocmai din cauza aplicării stricte a unor norme procedurale care nu făceau nicio distincție între adulți și copii și care, prin urmare, nu au permis să se țină seama suficient de vulnerabilitatea deosebită a reclamantei și de nevoile sale specifice unui copil cu o vârstă foarte fragedă, astfel încât să i se asigure o protecție efectivă în calitate de presupusă victimă a unor infracțiuni sexuale.
Curtea a concluzionat că modul în care au fost puse în aplicare în speță mecanismele de drept penal, considerate în ansamblul lor, care a avut ca rezultat soluționarea definitivă a cauzei prin pronunțarea unei achitări din motive procedurale, a fost defectuos într-o asemenea măsură încât a constituit o încălcare a obligațiilor pozitive care îi reveneau statului pârât în temeiul art. 3 și 8 din Convenție (pct. 103).
În cauza A.P. împotriva Moldovei, 2021, reclamantul s-a plâns de lipsa de eficacitate a anchetei desfășurate de autorități cu privire la acuzațiile de abuz sexual săvârșit asupra acestuia, când avea 5 ani, de către un băiat de 12 ani. Mama reclamantului a depus o plângere penală la patru ani după evenimente. Poliția, parchetul și judecătorul de instrucție nu au ținut seama de un raport de expertiză psihologică, întocmit de o asociație specializată, ale cărui concluzii, potrivit cărora reclamantul a fost într-adevăr supus unui abuz sexual, nu au fost contestate în cursul procedurii interne și nici în fața Curții. Acest raport constituia un element de probă care ar fi trebuit să fie luat în considerare în cursul anchetei desfășurate de autorități. În plus, deși a recunoscut că perioada de patru ani care s-a scurs de la momentul faptelor până la raportarea pretinsului abuz ar fi putut avea un impact negativ asupra capacității autorităților de a colecta probe, Curtea a apreciat că acest lucru nu exonera autoritățile de obligația lor de a efectua o anchetă suficient de aprofundată, de îndată ce au luat cunoștință de acuzațiile credibile privind abuzul sexual săvârșit asupra unui minor. Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 3 din Convenție (pct. 34-37).
În cauza B. împotriva Rusiei, 2023, Curtea a examinat situația unei fete care și-a pierdut mama, a fost plasată într-un orfelinat și care avea 12 ani atunci când a fost inițiată ancheta privind acuzațiile sale de abuz sexual. Pe parcursul unei perioade de un an și șapte luni, aceasta a trebuit să participe la audieri repetate desfășurate de patru anchetatori diferiți, cu privire la abuzurile sexuale suferite, să își repete declarațiile în cadrul unei reconstituiri realizate chiar în locurile în care se presupunea că au avut loc abuzurile, să identifice făptuitorii și să îi confrunte în persoană și să se supună unui nou interogatoriu în cadrul procesului îndreptat împotriva unuia dintre aceștia. Curtea a subliniat că instanța națională nu și-a motivat decizia de a o interoga pe reclamantă și nu a ținut seama nici de vulnerabilitatea deosebită a reclamantei, în calitatea sa de copil care a fost victima unui abuz sexual, nici de probele care atestau starea sa psihologică îngrijorătoare, nici de recomandarea experților ca reclamanta să nu participe la audiere și nici măcar de solicitarea psihologului și a tutorelui reclamantei de a încheia audierea sa, pentru a evita ca aceasta să sufere o nouă traumă. Curtea a apreciat că acest lucru era incompatibil cu abordarea sensibilă care se impunea din partea autorităților în desfășurarea unui proces penal privind un abuz sexual comis asupra unui minor, ceea ce a determinat-o să constate încălcarea art. 3 din Convenție (pct. 68-72).
În cauza M.G. împotriva Lituaniei, 2024, reclamantul s-a plâns de durata excesivă a procedurii penale împotriva unei persoane care a încercat să îl agreseze sexual când era minor și că pedeapsa aplicată făptuitorului a fost prea indulgentă. Curtea a hotărât că vulnerabilitatea deosebită a reclamantului și nevoile sale specifice nu au fost luate în considerare în mod adecvat în cursul procedurii penale excesiv de lungi – acesta fiind supus la examene medicale repetate -, precum și suspendarea pedepsei cu închisoarea aplicată autorului infracțiunii, au constituit o încălcare a obligațiilor procedurale care îi revin statului în temeiul art. 3 din Convenție.
Victimele traficului de persoane:
Nu se poate deduce existența unei interdicții generale privind trimiterea în judecată a victimelor traficului de persoane nici din Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane (adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 3 mai 2005, „Convenția privind combaterea traficului de persoane”), nici din orice alt instrument internațional, și niciun element nu poate fi interpretat ca împiedicând trimiterea în judecată a minorilor care au fost victime ale traficului de persoane, în toate circumstanțele (V.C.L. și A.N. împotriva Regatului Unit, 2021, pct. 158).[1]
Cu toate acestea, Curtea consideră că urmărirea penală a victimelor sau a potențialelor victime ale traficului de persoane poate, în anumite circumstanțe, să fie în contradicție cu obligația statului de a lua măsuri operaționale pentru a proteja aceste victime, atunci când are cunoștință sau ar trebui să aibă cunoștință de circumstanțe care dau naștere unei suspiciuni credibile că o persoană este victimă a traficului de ființe umane.
În opinia Curții, obligația de a lua măsuri operaționale în temeiul art. 4 din Convenție are două scopuri principale: pe de o parte, protejarea victimelor traficului împotriva unor prejudicii suplimentare și, pe de altă parte, facilitarea reabilitării acestora. Este evident faptul că trimiterea în judecată a victimelor traficului de persoane ar dăuna reabilitării lor fizice, psihologice și sociale și le-ar expune riscului ca, în viitor, să fie supuse din nou traficului de persoane.
Nu numai că acestea ar fi nevoite să treacă prin chinul pe care îl presupune un proces penal, dar o condamnare penală ar putea să împiedice integrarea lor ulterioară în societate. În plus, privarea lor de libertate poate să împiedice accesul acestora la sprijinul și serviciile prevăzute de Convenția privind combaterea traficului de persoane (V.C.L. și A.N. împotriva Regatului Unit, 2021, pct. 159).
Pentru ca trimiterea în judecată a unei victime sau a unei potențiale victime a traficului de persoane să se desfășoare cu respectarea libertăților garantate de art. 4, identificarea timpurie a victimei are o importanță capitală. Rezultă că, de îndată ce autoritățile au cunoștință sau ar trebui să aibă cunoștință de circumstanțe care dau naștere unei suspiciuni credibile că este posibil ca o persoană suspectată de săvârșirea unei infracțiuni să fi fost traficată sau exploatată, situația acesteia trebuie să fie evaluată cu promptitudine de către persoane instruite și calificate să se ocupe de victimele traficului de persoane.
Această evaluare ar trebui să se bazeze pe criteriile menționate în Protocolul de la Palermo și în Convenția privind combaterea traficului de persoane (potrivit cărora se consideră că o persoană a fost victimă a traficului de ființe umane dacă a făcut obiectul recrutării, transportului, transferului, cazării sau primirii, prin amenințarea cu utilizarea forței sau a altor forme de constrângere, în scopul exploatării), ținând seama în mod specific de faptul că, atunci când persoana în cauză este minoră, nu este necesar ca aceasta să fi fost amenințată cu folosirea forței și/sau constrânsă (V.C.L. și A.N. împotriva Regatului Unit, 2021, pct. 160).
În plus, având în vedere că statutul unei persoane de victimă a traficului de ființe umane poate să influențeze aspectele privind stabilirea dacă există sau nu probe suficiente pentru a justifica trimiterea în judecată și un interes public de a proceda astfel, orice decizie de a trimite sau nu în judecată o potențială victimă a traficului de persoane trebuie să fie luată – în măsura posibilului – abia după ce o persoană calificată a efectuat o evaluare privind existența sau nu a unei situații de trafic de persoane.
Acest lucru este deosebit de important în cazul în care persoanele implicate sunt copii. Curtea a recunoscut că, întrucât copiii sunt deosebit de vulnerabili, măsurile puse în aplicare de stat pentru a-i proteja împotriva actelor de violență care intră sub incidența art. 3 și 8 trebuie să fie eficiente și să includă atât măsuri rezonabile menite să împiedice relele tratamente despre care autoritățile aveau sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, cât și măsuri pentru a descuraja în mod eficient astfel de încălcări grave ale integrității personale [a se vedea, de exemplu, Söderman împotriva Suediei (MC), 2013].
Astfel de măsuri trebuie să aibă ca scop asigurarea respectării demnității umane și protejarea interesului superior al copilului. Întrucât traficul de persoane aduce atingere demnității umane și libertăților fundamentale ale victimelor sale (Ranțev împotriva Ciprului și Rusiei, 2010, pct. 282), aceeași cerință se aplică și în cazul măsurilor de protecție împotriva actelor care intră sub incidența art. 4 din Convenție (V.C.L. și A.N. împotriva Regatului Unit, 2021, pct. 161).
După evaluarea, de către o persoană calificată, a existenței sau nu a unei situații de trafic de persoane, orice decizie ulterioară a procurorului trebuie să țină seama de această evaluare. Deși nu este în mod necesar obligat să respecte concluziile unei astfel de evaluări privind traficul, pentru a se îndepărta de acestea, procurorul trebuie să prezinte motive clare și compatibile cu definiția traficului de ființe umane enunțată în Protocolul de la Palermo și în Convenția privind combaterea traficului de persoane (V.C.L. și A.N. împotriva Regatului Unit, 2021, pct. 162).
Proceduri privind internarea copiilor în instituții:
314. Curtea a observat că, în cazul internării copiilor într-o instituție de psihiatrie, standardele internaționale fac referire la un proces de consultare, care ar trebui să permită luarea în considerare a opiniilor copilului și, în special, a opoziției sale față de plasament (V.I. împotriva Moldovei, 2024, pct. 134). Absența în sine a unui mecanism care să asigure participarea copilului nu invalidează automat măsura internării într-un spital de psihiatrie. Cu toate acestea, având în vedere că absența unui astfel de mecanism împiedică autoritățile să aprecieze și să determine în mod corespunzător interesul superior al copilului și să stabilească în mod oficial că internarea este nevoluntară, opoziția copilului ar trebui să declanșeze aplicarea unor garanții împotriva abuzurilor, sub forma unui control independent al necesității medicale a internării (ibidem, pct. 135).
[1] Jurisprudența referitoare la protecția împotriva sclaviei și muncii forțate este expusă în detaliu în Ghidul privind art. 4.
