Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat actele de violență săvârșite asupra copiilor în mai multe contexte instituționale, de exemplu, la școală, acasă ori în închisoare. Aceste acte de violență pot fi comise de profesori, colegi de clasă, polițiști de penitenciare sau alți funcționari, iar jurisprudența a evidențiat diferitele obligații pozitive și negative ce revin statelor în acest context.
În ceea ce privește furnizarea unui serviciu public important precum învățământul, Curtea a stabilit că rolul esențial al autorităților din domeniul educației este de a proteja sănătatea și bunăstarea elevilor, având în vedere în special vulnerabilitatea acestora, datorată vârstei lor fragede [O’Keeffe împotriva Irlandei (MC), 2014, pct. 145; V.K. împotriva Rusiei, 2017, pct. 179-183; F.O. împotriva Croației, 2021, pct. 80-82; Derenik Mkrtcian și Gaiane Mkrtcian împotriva Armeniei, 2021, pct. 49].
Astfel, obligația principală a autorităților din domeniul educației este de a asigura siguranța elevilor, pentru a-i proteja de orice formă de violență în perioada în care se află sub supravegherea lor (Kayak împotriva Turciei, 2012, pct. 59; F.O. împotriva Croației, 2021, pct. 82). Autoritățile naționale nu pot să se justifice argumentând că un incident a avut loc într-un moment în care autoritățile școlare nu au fost în măsură să supravegheze elevii, întrucât o instituție de învățământ are, în principiu, obligația de a supraveghea elevii pe parcursul întregii perioade pe care aceștia o petrec în grija personalului său, ceea ce înseamnă că o astfel de obligație se aplică în orice moment în care elevii se află la școală sau chiar în afara acesteia, dar în grija personalului școlii (Biba împotriva Albaniei, 2024, pct. 71 și 73).
În cauza O’Keeffe împotriva Irlandei (MC), 2014, Curtea a hotărât că, având în vedere caracterul fundamental al drepturilor garantate de art. 3 și vulnerabilitatea deosebită a copiilor, guvernele au obligația, inerentă misiunii lor, de a asigura protecția acestora împotriva relelor tratamente, în special în contextul învățământului primar, prin adoptarea, după caz, a unor măsuri și garanții speciale (pct. 146 și 168). În plus, Curtea a subliniat că, în ceea ce privește abuzul sexual comis asupra unui minor, această infracțiune este de așa natură, în special atunci când agresorul se află într-o poziție de autoritate asupra copilului, încât existența unor mecanisme utile de identificare și raportare reprezintă o condiție fundamentală pentru punerea în aplicare efectivă a legilor penale relevante (pct. 148 și 162).
Curtea a recunoscut că, deși art. 2 din Protocolul nr. 1 impune statului obligația de a le garanta copiilor dreptul la instruire, frecventarea unei școli de către un copil implică în mod necesar un anumit grad de ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții sale private, în sensul art. 8 (Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, 1993, pct. 27; F.O. împotriva Croației, 2021, pct. 80). În plus, funcțiile legate de administrarea internă a unei instituții de învățământ, cum ar fi disciplina, sunt o parte inerentă a procesului educațional și a dreptului la instruire (ibidem). Întrucât Curtea a stabilit, în jurisprudența sa mai recentă, că ar fi imposibilă concilierea oricărui act de violență sau abuz din partea profesorilor și a altor funcționari din instituțiile de învățământ cu dreptul copiilor la instruire și la respectarea vieții lor private (F.O. împotriva Croației, 2021, pct. 81), a fost recunoscută, de asemenea, necesitatea de a elimina orice astfel de tratament din mediile educaționale (ibidem).
În cauza V.K. împotriva Rusiei, 2017, reclamantul a susținut că, în perioada în care a mers la o grădiniță publică, a fost supus la rele tratamente fizice de către educatoarele sale, care, printre altele, l-au legat la gură și la mâini cu bandă adezivă. Curtea a hotărât că statul era direct răspunzător pentru faptele ilicite, având în vedere că grădinițele publice sau municipale furnizau un serviciu public și aveau legături instituționale și economice puternice cu statul, iar independența lor educațională și economică era limitată considerabil prin reglementările statului și inspecțiile periodice efectuate de organele publice (pct. 180-183) În plus, Curtea a statuat că autoritățile nu au desfășurat o anchetă penală efectivă cu privire la acuzațiile de rele tratamente formulate de reclamant și că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect procedural (pct. 185-194; a se compara cu A, B și C împotriva Letoniei, 2016, în care Curtea a constatat că acuzațiile de abuz sexual din partea unui antrenor de sport au fost investigate suficient de către autoritățile naționale).
Abuzul verbal asupra unui copil din partea unui profesor poate angaja răspunderea statului în temeiul art. 8. În cauza F.O. împotriva Croației, Curtea a constatat că profesorul ar fi trebuit să fie conștient de faptul că orice formă de violență împotriva elevilor, oricât de „ușoară”, inclusiv abuzul verbal, nu era acceptabilă într-un cadru educațional și că era obligat să respecte demnitatea și integritatea morală a elevilor în interacțiunile sale cu aceștia (pct. 60-61 și 85-89). În plus, autoritățile statului nu au răspuns cu diligența necesară la acuzațiile reclamantului de hărțuire la școală (pct. 91-103).
Actele de violență din partea colegilor de școală pot, de asemenea, să angajeze obligația pozitivă a statului de a preveni violența în mediile educaționale, de a ancheta actele de violență și de a acorda reparații pentru acestea. Autoritățile naționale trebuie să pună în aplicare măsuri legislative, administrative, sociale și educaționale adecvate pentru a interzice fără echivoc orice astfel de comportamente împotriva copiilor, în orice moment și în orice circumstanțe, și pentru a asigura astfel o politică de toleranță zero față de orice act de violență sau orice abuz în instituțiile de învățământ. Acest lucru are legătură, de asemenea, cu necesitatea de a asigura tragerea la răspundere a celor vinovați, prin mijloace penale, civile, administrative sau profesionale adecvate (Biba împotriva Albaniei, 2024, pct. 67).243. În ceea ce privește obligația de a preveni violența, în cauza Kayak împotriva Turciei, 2012, un elev a înjunghiat un alt copil în fața unei școli. Curtea a constatat că personalul școlii nu l-a împiedicat pe elev să procure cuțitul, pe care acesta l-a furat din cantina școlii, și că autoritățile naționale nu au asigurat o protecție adecvată din partea poliției în jurul clădirii școlii (pct. 53-67). În cauza Biba împotriva Albaniei, 2024, un alt elev de la școala privată frecventată de fiul reclamantului l-a rănit pe copil după ce a lansat înspre el un proiectil, cu ajutorul unui dispozitiv similar unei catapulte, și l-a lovit în ochi, ceea ce a avut ca rezultat pierderea în proporție de 90% a vederii la nivelul ochiului respectiv. Curtea a hotărât că este de așteptat ca instituțiile de învățământ să ia măsuri adecvate pentru a preveni utilizarea unor obiecte periculoase de către elevi, în incinta școlii sau când se află în grija personalului didactic (pct. 72), și, în circumstanțele specifice ale cauzei, nu s-a convins că această obligație a fost respectată (pct. 73).
În ceea ce privește obligația de a ancheta actele de violență, în cauza Derenik Mkrtcian și Gaiane Mkrtcian împotriva Armeniei, 2021, un băiat a murit în urma unei bătăi care a avut loc într-o școală de stat, în cursul căreia acesta a fost bătut de doi dintre colegii săi de clasă, după ce diriginta lor a ieșit din clasă. Curtea a observat că nimic nu sugera că, în ziua incidentului, au existat factori care să impună o atenție specială din partea profesoarei (pct. 59). Prin urmare, Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 2 din Convenție sub aspect material, dar a constatat totuși o încălcare a aspectului procedural al acestei dispoziții, ca urmare a deficiențelor și a întârzierilor din cadrul anchetei cu privire la circumstanțele incidentului de la școală care a dus la decesul băiatului.
În cauza Biba împotriva Albaniei, 2024, Curtea a confirmat că o atingere adusă integrității fizice a unei persoane necesită, în principiu, un răspuns penal (pct. 63). Cu toate acestea, Curtea a admis că, în situația în care pretinsul făptuitor nu împlinise vârsta pentru a răspunde penal și niciun membru al personalului școlar nu a comis un act de violență sau o omisiune deliberată de a acționa, nu se impunea în mod necesar o anchetă penală (pct. 65). În circumstanțele cauzei, Curtea a subliniat că, în cadrul procedurii civile inițiate de reclamant, instanțele naționale au constatat că, întrucât școala încheiase, cu o societate de asigurare, contracte de asigurare care acopereau toți elevii săi, reclamantul ar fi trebuit să solicite despăgubiri din partea acestei societăți de asigurare (pct. 75). Prin urmare, Curtea a concluzionat că respectiva cale de atac civilă, de care dispunea reclamantul, nu îi asigura fiului său o protecție adecvată împotriva unei atingeri aduse integrității sale fizice și că modul în care au fost puse în aplicare mecanismele juridice a fost defectuos într-o asemenea măsură încât a constituit o încălcare a obligațiilor care îi reveneau statului pârât în temeiul art. 8 din Convenție, în special având în vedere importanța capitală a protecției drepturilor copiilor (pct. 77).
Actele de violență săvârșite asupra infractorilor minori în timpul detenției lor pot să conducă, de asemenea, la constatarea unei încălcări din partea autorităților responsabile, chiar și atunci când actele de violență sunt comise de alți deținuți. În cauza A.Ş. împotriva Turciei, 2016, reclamantul a fost supus la agresiuni sexuale și violențe fizice de către alți patru deținuți, în timp ce acesta se afla în arest preventiv. Curtea a observat că, la momentul săvârșirii faptelor, reclamantul se afla sub supravegherea și responsabilitatea administrației penitenciarului. În plus, Curtea a subliniat că minorii sunt în mod inerent mai vulnerabili decât adulții (pct. 67). Ca urmare a faptului că dreptul penal turc îi impunea reclamantului să depună o plângere oficială, ca o condiție prealabilă pentru începerea urmăririi penale, fără să țină seama de vulnerabilitatea deosebită a acestuia, măsurile legale de executare, menite să protejeze persoanele împotriva tratamentelor contrare art. 3 din Convenție, au devenit ineficiente în speță. Prin urmare, Curtea a constatat o încălcare a acestei dispoziții (pct. 70-74).
Alte instituții publice, în special cele însărcinate cu îngrijirea copiilor, au, de asemenea, responsabilitatea de a-i proteja împotriva actelor de violență (C.N. și V. împotriva Franței, 2012, pct. 104-108; Nenceva și alții împotriva Bulgariei, 2013, pct. 106-116; Loste împotriva Franței, 2022, pct. 84-86; V.I. împotriva Moldovei, 2024, pct. 130). În cauza Loste împotriva Franței, 2022, reclamanta s-a plâns de neîndeplinirea obligațiilor de către serviciile de protecție a copilului, din cauza abuzurilor sexuale la care a fost supusă de către tatăl său adoptiv. Curtea a observat că autoritățile competente nu au pus în aplicare măsurile preventive prevăzute de legislația în vigoare la momentul respectiv pentru a identifica existența unui risc de rele tratamente. S-a constatat că trebuia să se considere că lipsa unei monitorizări regulate, combinată cu o lipsă de comunicare și de cooperare între autoritățile competente, au influențat semnificativ cursul evenimentelor (pct. 94-103). În cauza V.I. împotriva Moldovei, 2024, Curtea a hotărât că, odată ce un copil a fost internat într-un spital de psihiatrie de către tutorele său legal (o instituție publică), obligația acestuia din urmă de a asigura siguranța, sănătatea și bunăstarea copilului este transferată parțial administrației spitalului (pct. 130).
O plângere întemeiată cu privire la relele tratamente suferite de un copil într-o instituție publică, cum ar fi un spital de psihiatrie (V.I. împotriva Moldovei, 2024, pct. 107 și 119) sau un centru de plasament (E.L. împotriva Lituaniei, 2024, pct. 47), declanșează obligația autorităților naționale de a desfășura o anchetă care să îndeplinească cerințele art. 3 din Convenție. O astfel de anchetă trebuie efectuată ținând seama de vulnerabilitatea copilului, cum ar fi vârsta sau dizabilitatea acestuia (V.I. împotriva Moldovei, 2024, pct. 119), precum și de acuzațiile specifice formulate de copil. În special, în cauza E.L. împotriva Lituaniei, 2024, Curtea a reproșat autorităților reticența acestora de a dispune supunerea reclamantului unei expertize medico-legale psihiatrice și unei examinări psihologice în legătură cu pretinsul abuz sexual suferit de acesta în centrul de plasament (pct. 56), dar, făcând trimitere la articolele 30 și 35 din Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale (Convenția de la Lanzarote), a subliniat necesitatea de a proteja presupusele victime ale abuzurilor sexuale, în special minorii, de practica supunerii acestora unor examinări repetate – care poate duce la victimizarea secundară a acestora și expunerea lor la riscul de a suferi noi traume -, precum și obligația corolară a autorităților de a pune în balanță, pe de o parte, necesitatea de a desfășura o anchetă efectivă cu privire la pretinsele abuzuri și, pe de altă parte, necesitatea de a proteja victimele unor astfel de pretinse abuzuri (pct. 55).
În cauza I.M. și alții împotriva Italiei, 2022, Curtea a constatat o încălcare a art. 8 din Convenție în ceea ce privește doi copii care au fost nevoiți să participe la întâlniri cu tatăl lor abuziv, într-un mediu neprotejat. Contrar cerințelor impuse în cadrul unei hotărâri pronunțate de instanța pentru minori, care autorizase întâlnirile, copiii s-au văzut cu tatăl lor, timp de trei ani, la început fără prezența unui psiholog, în locuri neadecvate, cum ar fi biblioteca locală, piața principală a orașului sau o sală a primăriei. Aceste întâlniri au perturbat echilibrul psihic și emoțional al copiilor (pct. 123). Curtea a reiterat faptul că mecanismele instituite de stat pentru a proteja copiii, care sunt deosebit de vulnerabili, împotriva actelor de violență care intră sub incidența art. 3 și 8, trebuie să fie eficiente și să includă măsuri rezonabile de prevenire a relelor tratamente despre care autoritățile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, precum și măsuri eficiente de prevenție care să protejeze copiii împotriva unor astfel de forme grave de abuz (pct. 111). Instanța națională a dovedit o lipsă de diligență din cauza faptului că nu a evaluat, în niciun moment, riscul la care erau expuși copiii. În special, în motivarea deciziilor instanței nu s-a demonstrat că respectivele considerente care țineau de interesul superior al copiilor trebuiau să prevaleze asupra interesului tatălui de a păstra legătura cu aceștia și de a continua să îi vadă (pct. 122).
Articole din Convenție încălcate:
- Art. 2 din Convenție
- „1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.
- 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
- a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
- b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
- c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.”
- Art. 3 din Convenție
- „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
- Art. 8 din Convenție
- „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
- 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
- Art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție„Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și al învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice.”
