Jurisprudență | Contestație împotriva deciziei de returnare de pe teritoriul României, când motivul returnării este căsătoria de conveniență

Instanța a constatat nelegalitatea deciziei de returnare de pe teritoriul României din 24.11.2020 întrucât motivul returnării, indicat efectiv și prin raportare la norma juridică prevăzută de OUG nr. 194/2002, este căsătoria de conveniență.

Prin căsătorie de conveniență se înțelege, așa cum rezultă din art. 2 lit. l) din OUG 194/2002 ”căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda condiţiile de intrare şi şedere a străinilor şi de a obţine dreptul de şedere pe teritoriul României”.

Reclamanta nu se află în situația unei persoane care a încheiat o căsătorie de conveniență, ci în situația persoanei care nu mai are o relație conjugală, în acest caz fiind necesară emiterea refuzului de prelungire a dreptului de ședere temporară odată cu decizia de returnare, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Pârâta arată că, ”în cazul căsătoriei contestatoarei, în urma verificărilor, a rezultat că nu există coabitare matrimonială, lipsa unei contribuţii efective la îndeplinire obligaţiilor născute din căsătorie, (soții) fiind inconsecvenți ori există neconcordanțe în declararea datelor cu caracter oficial, ori a altor informaţii relevante …”

Potrivit art.2 lit.1) din O.U.G. nr. 194/2002, prin căsătorie de convenienţă se înţelege căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda condiţiile de intrare şi şedere a străinilor şi de a obţine dreptul de şedere pe teritoriul României.

Or, în cazul contestatoarei nu poate fi vorba despre o astfel de căsătorie, nici la momentul obţinerii permisului de şedere temporară ca urmare a reîntregirii familiei, nici la momentul verificării condiţiilor prelungirii dreptului de şedere.

Faptul că, din verificările efectuate, a rezultat o situaţie de fapt care releva  că contestatoarea nu locuia efectiv cu soţul său la momentul la care s-a primit vizita reprezentanţilor pârâtei, nu poate conduce la concluzia că mariajul acesteia este de convenienţă.

Reclamanta arătă instanţei, pentru o mai bună înţelegere a situaţiei de fapt, că din cauza dificultăților materiale ale familiei, a faptului că soţul nu are loc de muncă, iar contestatoarea nu are drept de muncă, aceasta a fost nevoită să caute să muncească cu ziua pe unde a putut, pentru a avea cu ce întreţine familia.

Într-un moment în care nu mai avea ce lucra, contestatoarea a fost nevoită să caute şi în județele limitrofe, B., G., reușind să găsească un loc de muncă ca femeie de casă (menajeră, lucru în curte,) la o familie din judeţul G., trimițând acasă bani soţului.

Aşadar, deşi locuinţa obișnuită a contestatoarei este cea de la domiciliul soţului său din sat C., judeţul Tulcea, aceasta a fost nevoită să locuiască ocazional la locul său de muncă, întrucât locul de muncă nu permitea efectuarea navetei G. – C..

Consideră reclamanta că ambele elemente în baza cărora s-a constatat că se află în prezenţa unei căsătorii de convenienţă (coabitarea matrimonială nu există; lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie) nu se verifică în cazul contestatoarei, întrucât:
– potrivit definiției date în DEX, prin coabitare se înţelege: a locui împreună (în aceeaşi casă), a trăi (în mod obişnuit) sub acelaşi acoperiş, a convieţui, iar faptul că – cu caracter temporar şi exclusiv prin prisma locului în care contestatoarea efectua o muncă de menajeră în casa unei familii – contestatoarea nu a fost identificată ca aflându-se la domiciliul conjugal, nu înseamnă că nu există coabitare matrimonială; contestatoarea locuiește cu caracter excepţional în altă parte, dar locuinţa sa obişnuită este la soţul său:
– faptul că trimitea bani soţului său reprezintă una dintre formele de îndeplinire a obligaţiilor născute din căsătorie, obligaţia de întreținere pe care soţii o au unul faţă de altul fiind una dintre aceste obligaţii.

Obligarea unei persoane de a avea aceeaşi locuinţă contravine libertăţii de stabilire a domiciliului şi încalcă dreptul la liberă circulație.

De altfel, aprecierea unei căsătorii ca fiind de convenienţă are ca efect declararea nulităţii absolute a acesteia, or, singura autoritate competentă să constate nulitatea sau ineficacitatea unui act juridic civil de această natură este instanţa judecătorească, iar nu un organ administrativ cum este pârâta. Printr-o cale deturnată, fără a se constata nulitatea căsătoriei sau fără ca aceasta să fie desfăcută prin divorţ, se ajunge la separarea soţilor, posibil chiar în mod definitiv, ca urmare a returnării unuia dintre soţi. Prin returnarea soţului nu se produc efecte exclusiv asupra dreptului de şedere, ci şi asupra statutului civil, care nu poate fi privit doar formal, prin simpla existenţă a căsătoriei. Aşa cum contestatoarea a fost de bună-credinţă în raport cu Statul Român, ducându-şi viaţa într-o căsătorie efectivă, reală, timp de 12 ani, autorităţile constatând din 2012 până în prezent că aceasta are o viaţă conjugală şi o viaţă familială normală, fiind integrată pe deplin comunității locale în care trăiește din anul 2012, este absurd a se considera că deodată căsătoria este de convenienţă, prin simplul fapt că locuiește acolo unde munceşte, într-o altă localitate.

Căsătoria de convenienţă reprezintă una dintre formele căsătoriei fictive şi implică încheierea acesteia în alt scop decât acela de a întemeia o familie. Or, în cazul contestatoarei nu poate fi vorba despre o relaţie fictivă acum, când vreme de 12 ani autorităţile au constatat că familia celor doi soţi presupune o viaţă conjugală reală, efectivă.

Prin întâmpinarea depusă de către Serviciul pentru imigrări al judeţului Tulcea, la data de 23.12.2020, s-a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, în temeiul art.84 alin. l din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit căruia decizia de returnare poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la Curtea de Apel Constanţa, iar reclamanta a formulat acţiunea cu depăşirea acestui termen.

Intimata arată că la data de 24.11.2020 a emis faţă de cetăţeanul moldovean …, decizia de returnare nr. …, întrucât nu îndeplinea condiţiile prevăzute la art.63, alin. l, coroborat cu art.63, alin.2, lit. a, c şi alin. 3, lit. a, c şi d din O.U.G. nr. 194/2002, iar aceasta a semnat că a luat cunoştinţă.
În consecinţă, intimata solicită admiterea excepţiei invocate şi respingerea contestaţiei ca tardiv formulată.

Din verificările specifice efectuate cu prilejul soluţionării cererii de prelungire a dreptului de şedere şi a altor informaţii relevante, a reieşit faptul că între cei în cauză nu există coabitare matrimonială, lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie,faptul că  sunt inconsecvenți şi există neconcordanţe în declararea datelor cu caracter personal, astfel că obţinerea unui drept de şedere este  în neconcordanță cu normele în vigoare.

De asemenea, în urma efectuării interviurilor de specialitate de către ofiţerul de interviu, au rezultat mai multe neconcordanțe, iar cele mai relevante ar fi:
– cetățeanul român a declarat că soţia lui, …, a fost plecată de la reședință timp de aproximativ 2 ani, timp în care a locuit în aceeaşi localitate dar la o altă adresă, nemaiavând în acest timp o relaţie maritală şi nici coabitare matrimonială, dar a locuit şi pe raza judeţului G. şi a comunei G., judeţul Tulcea.
– cetățeanul român cunoaşte faptul că soţia lui are o relaţie de concubinaj cu un alt cetăţean român
– soţia lui a revenit acasă în urmă cu câteva zile, pentru a-1 convinge să se prezinte împreună la Serviciul pentru Imigrări Tulcea, cu scopul de a depune cererea de prelungire a dreptului de şedere.
– a comunicat timp de mai bine de 2 ani cu soţul ei doar telefonic, cu toate că distanța nu era un impediment pentru a  desfăşura viaţa de familie la adresa declarată.
– cetățeana moldoveană … declară că soţul ei a dorit să divorțeze, în condiţiile în care ea, ca şi soţie, nu mai locuia împreună cu el, dar doreşte să rămână pe teritoriul României pentru a munci şi a-şi ajuta copiii, care locuiesc în Republica M..

Astfel, la data de 16.09.2020, 16.10.2020, 19.10.2020 şi 30.10.2016 au fost efectuate controale la adresa din SAT C., …, TULCEA, în urma cărora a rezultat că în acest imobil, casă la curte, compusă din două camere, hol şi bucătărie,  au fost găsite obiecte de îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte de igienă personală aparţinând celor doi soţi, dar cele care aparţineau soţiei erau în număr mai mic.

În cele patru verificări specifice efectuate la adresa de reşedinţă doar în data de 16.09.2020 a fost găsită doamna …, iar în 16.10.2020, 19.10.2020 şi 30.10.2016 străina era plecată în Republica M. la copiii ei, sau în Galaţi la concubinul ei, după declaraţiile soţului.

De asemenea, la ultima verificare s-a constatat lipsa obiectelor de îmbrăcăminte, încălţăminte,   lenjerie sau de igienă personală, aparţinând soţiei.

S-a constatat că străina nu îndeplineşte condiţiile generale de prelungire a dreptului de şedere temporară în scopul reîntregirii familiei, aşa cum este prevăzută la art.52, alin. l din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele speciale prevăzute de art.63 alin. l, alin.2 lit. a şi c, şi alin.3 lit. a şi d) coroborat cu art.62 alin.4 lit. b) din acelaşi act normativ:

Intimata precizează că respingerea cererii de prelungire a dreptului de şedere în România în baza căsătoriei cu un cetăţean român, atunci când se constată, în condiţiile legii, existenţa unuia dintre elementele unei căsătorii de convenienţă, este o măsură administrativă, care are ca efect numai refuzul acordării unui drept de şedere temporară în România în acest scop, fără a avea nici un fel de consecinţe juridice în ceea ce priveşte căsătoria încheiată.

Astfel, simpla încheiere a unei căsătorii, chiar dacă aceasta este valabilă din punct de vedere legal, nu conferă străinului un drept de şedere, decât dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii generale şi speciale prevăzute O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Totodată, intimata arătă că prevederile care reglementează prelungirea dreptului de şedere temporară în România sunt concepute ca un mijloc legal de control al imigrației, care oferă instituţiilor abilitate ale statului un set de norme şi criterii pe baza cărora să decidă cu privire la acordarea sau nu a unui permis de şedere şi nu ca dispoziţii care ar limita în vreun fel încheierea unei căsătorii, ori desfăşurarea pe teritoriul naţional a altor activităţi legale.

Intimata învederează instanţei faptul că reclamantul nu este lipsit de garanţiile împotriva arbitrariului ori abuzurilor, aşa cum acesta pretinde, câtă vreme decizia Serviciului pentru Imigrări Constanţa este supusă controlului instanţei de judecată, iar autoritatea prezintă magistratului documentele avute în vedere la respingerea cererii de prelungire a dreptului de şedere în scop de reîntregirea familiei.

În ceea ce priveşte afirmaţia cu privire la nemotivarea deciziei de returnare de către instituţia intimată, aceasta nu este sustenabilă întrucât aşa cum rezultă din înscrisurile ataşate, actul administrativ conţine motivarea în drept şi în fapt, în mod explicit. Nemulțumirea reclamantei cu privire la faptul că nu au fost detaliate motivele de fapt în mod precis, decizia de returnare „reproducând textului legal”, aspect care în opinia sa impietează asupra formulării apărărilor, nu este un argument pertinent care să susţină nelegalitatea unui act în condiţiile în care în urma verificărilor efectuate de poliţiştii din cadrul Serviciului pentru Imigrări Tulcea a rezultat faptul că cei doi soţi nu coabitează împreună precum şi lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie, aşa cum s-a consemnat, în actul administrativ contestat.

Urmare formulării cererii de prelungire a dreptului de ședere au fost efectuate verificări, intimata concluzionând că între reclamantă și soțul său nu există coabitare matrimonială.

În consecință, a fost emisă, în temeiul art. 83 alin. 1 și 88 alin. 3 lit. b) din OUG nr. 194/2002, decizia de returnare de pe teritoriul României nr. …/24.11.2020 în ceea ce o privește pe reclamantă, în cuprinsul acesteia fiind menționată existența unei căsătorii de conveniență, temeiul juridic indicat  fiind reprezentat de prevederile art. 63 alin. 1 coroborat cu art. 63 alin. 2 lit. a și c și alin. 3 lit. a, c și d din OUG nr. 194/2002.

Potrivit textelor menționate
Art. 63
(1) ”Inspectoratul General pentru Imigrări refuză prelungirea dreptului de şedere obţinut în baza căsătoriei dacă, în urma verificărilor efectuate, rezultă că acea căsătorie este de convenienţă.
(2) Elementele pe baza cărora se poate constata faptul că o căsătorie este de convenienţă pot fi următoarele:
a) coabitarea matrimonială nu există;
….
c) lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie;
….
(3) Constatarea elementelor prevăzute la alin.(2) se realizează de către ofițerul de interviu. Aceste elemente pot rezulta din:
a) date obţinute în urma interviului;
……..
c) declaraţiile celor în cauză sau ale unor terţe persoane;
d) controale la domiciliul conjugal ori alte verificări suplimentare”.

Art. 83 alin. 1 din OUG nr. 194/2002 stabilește că ”Decizia de returnare constituie actul administrativ prin care Inspectoratul General pentru Imigrări constată şederea ilegală pe teritoriul României a străinului şi stabileşte obligaţia acestuia de returnare, precum şi termenul pentru plecarea voluntară”, iar art. 88 alin. 3 lit. b) din aceeași ordonanță stabilește termenul pentru plecarea voluntară de la comunicarea deciziei de returnare.

Orice alte temeiuri juridice amintite prin întâmpinare nu pot constitui temei pentru emiterea deciziei de returnare.

Analizând probele administrate în cauză, instanța constată că, într-adevăr, reclamanta, căsătorită cu cetățeanul român  … în anul 2012, la momentul efectuării controlului nu a putut dovedi coabitarea. Astfel, chiar reclamanta declară că, din cauza consumului de alcool de către soț și certurilor cu acesta, din anul 2018 au locuit separat aproximativ un an, în aceeași localitate. Ulterior, a părăsit localitatea (vara anului 2019) și nu a mai revenit în localitatea de domiciliu a soțului și nici acesta nu a mai vizitat-o până în vara anului 2020, când s-a întors pentru a solicita prelungirea dreptului de ședere.

De asemenea, reclamanta declară că nu contribuie financiar la cheltuielile căsătoriei întrucât soțul său cheltuieşte banii pe alcool și că nu mai există relații conjugale, fiind pusă chiar problema divorțului.

De asemenea, domnul … declară că nu mai locuiesc împreună de aproximativ doi ani de zile, reclamanta are o relație de concubinaj în Galați, fiecare se gospodărește separat. Acesta mai arată că a dorit să divorțeze dar nu deține certificatul de căsătorie care se află la soție. Totodată, nu are resurse financiare pentru a demara procedura divorțului.

Modul de desfășurare a celor două interviuri este consemnat în rapoartele întocmite cu acest prilej.
Și din procesul verbal încheiat cu ocazia verificărilor la reședința declarată rezultă lipsa unei coabitări, reclamanta fiind prezentă la domiciliu doar câteva zile, pe parcursul efectuării verificărilor.

O căsătorie de conveniență poate fi dovedită în baza următoarelor elemente enumerate de art. 63 alin. 2 din  OUG nr. 194/2002:
     a) coabitarea matrimonială nu există;
    b) soţii nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei;
    c) lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie;
    d) soţii nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi;
    e) există date că anterior unul dintre soţi a încheiat o căsătorie de convenienţă;
    f) soţii sunt inconsecvenţi ori există neconcordanţe în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanţelor în care s-au cunoscut ori a altor informaţii relevante despre aceştia;
    g) încheierea căsătoriei a fost condiţionată de plata unei sume de bani între soţi, cu excepţia sumelor primite cu titlu de dotă.

Printre acestea se află și elementele identificate de către pârâtă, respectiv lipsa coabitării și lipsa contribuției efective la îndeplinirea obligațiilor născute din căsătorie.

Cu toate acestea, nu se poate confunda o căsătorie de conveniență cu o căsătorie care s-a desfășurat în condiții normale până la un moment dat, când soții, fără a divorța, din diferite motive, nu mai coabitează în sensul mai sus precizat.

În speța de față, reclamanta și soțul său … s-au cunoscut aproximativ în anii 2009 – 2010. Au avut o relație de concubinaj, iar în anul 2012 s-au căsătorit, relația desfășurându-se în cadrul căsătoriei până aproximativ în anul 2018, când cei doi soți s-au despărțit în fapt. Acest aspect nu este contestat de pârâtă, lipsa coabitării și a contribuţiei comune la căsătorie fiind reflectată pentru momentul controlului efectuat în vederea prelungirii dreptului de ședere. De altfel, un control asemănător a fost efectuat periodic, dreptul de ședere al reclamantei fiind prelungit succesiv până în anul 2020, urmare a constatării existenței relațiilor în cadrul căsătoriei.

Reclamanta este posesoarea unei vize de lungă ședere acordată pentru reîntregirea familiei – art. 20 lit. d) punctul 6 raportat la art. 46 alin. 16 lit. a) din OUG nr. 194/2002, în baza căreia a obținut un drept de ședere temporară pe teritoriul României – art. 62 alin. 3 lit. a) din Ordonanță.

Condițiile de prelungire a dreptului de ședere temporară pe teritoriul României sunt reglementate în art. 50, 51 din ordonanță.

În cazul în care se refuză prelungirea dreptului de ședere temporară pe teritoriul României, se emite o decizie în acest sens odată cu decizia de returnare, aceasta conținând motivele refuzului – art. 52 alin. 2 din Ordonanță.

Prelungirea dreptului de ședere nu se acordă atunci când se constată că cei doi soți nu mai au împreună o relaţie conjugală sau o relaţie de familie efectivă, pe teritoriul României – art. 62 alin. 4 lit. b) din Ordonanță.

Pentru situația expusă, OUG nr. 194/2002 prevede o procedură specifică, respectarea dreptului la apărare al persoanei față de care se dispune returnarea fiind esențial, iar o condiție pentru exercitarea dreptului la apărare este expunerea situației în care se află persoana.

Reclamanta nu se află în situația unei persoane care a încheiat o căsătorie de conveniență, ci în situația persoanei care nu mai are o relație conjugală, în acest caz fiind necesară emiterea refuzului de prelungire a dreptului de ședere temporară odată cu decizia de returnare, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Instanța mai reține și că elementele constatate de către pârâtă referitoare la lipsa coabitării sunt unele dinamice și nu pot fi valorificate în acest moment încă o dată prin emiterea unei decizii în conformitate cu legea, acestea stând la baza deciziei contestate și anulate, fiind necesară parcurgerea întregii proceduri în vederea soluționării cererii pentru prelungirea dreptului de ședere.

Pentru considerentele arătate, instanța a respins cererea de obligare a pârâtei de prelungire a dreptului de ședere prin constatarea ca îndeplinite a condițiilor legale, acțiunea fiind admisă în parte numai cu privire la cererea de anulare a deciziei de returnare.