Jurisprudență | Curtea de Apel București – Răspundere civilă delictuală pentru autorizarea în mod nelegal a măsurilor de supraveghere tehnică

Răspundere civilă delictuală pentru autorizarea în mod nelegal a măsurilor de supraveghere tehnică. Prejudiciu neacoperit integral prin constatarea caracterului nelegal al măsurii și distrugerea probelor

Texte legale: Codul civil, art. 1349 | CEDO, art. 8

Pentru a verifica dacă există o satisfacție echitabilă prin stabilirea caracterului nelegal al interceptării și distrugerea probelor, fără a mai fi necesară repararea pecuniară, este necesară stabilirea întinderii prejudiciului, pornind de la particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârșirii faptei, statutul social, importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, suferințele morale (psihice) cauzate etc.

Atingerile aduse vieți private prin luarea măsurii de supraveghere tehnică cu nerespectarea dispoziţiilor legii interne sunt de natură a afecta demnitatea și onorarea oricărei persoane, cauzând un prejudiciu moral important. Însă, în cazul profesiei de judecător, compromiterea valorilor nepatrimoniale atrage după sine afectarea intrinsecă substanțială a carierei, legată, în mod indisolubil, de reputaţia profesională și personală. Onoarea şi demnitatea profesiei reprezintă imperative impuse, în primul rând, ocupantului funcţiei, dar și autorităților de a se abține de la orice conduită de natură a leza aceste valori, atâta timp cât nu sunt întrunite, în mod legal, elementele necesare restrângerii dreptului.

Constatarea caracterului nelegal al măsurii și distrugerea probelor nu reprezintă o satisfacție echitabilă pentru apelanții reclamanți, cu atât mai mult cu cât exercitarea acestui demers nu a fost facilă și previzibilă, fiind necesară intervenția instanței de control constituțional pentru recunoașterea calității de persoană îndreptățită la formularea contestației în materie penală. Formularea unei cereri de apărare a reputației profesionale nu este în măsură să acopere prejudiciul moral creat, în condițiile în care elementele reclamate nu vizează o atingere adusă independenței și imparțialității în exercitarea funcției, ci o ingerință în viața privată prin strângerea de probe în cadrul unui dosar penal, fără respectarea dispozițiilor legale, intervenția instanței fiind necesară în vederea restabilirii dreptului.

Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, decizia civilă nr. 671/A din data de 6 iulie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III–a Civilă, reclamanţii Ş. A. şi Ş.M. au formulat acţiune în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro (câte 100,000 euro pentru fiecare reclamant) prin echivalent în lei la cursul BNR din ziua plaţii, reprezentând daune morale şi dobânda legală până la data plăţii efective, pentru încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie ca urmare a  autorizării în mod nelegal a măsurilor de supraveghere tehnică (interceptarea comunicaţiilor, supraveghere video-audio sau prin fotografiere, în mediul ambiental în spaţii publice, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice). Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 1349, coroborate cu art. 223 alin. (1), art. 1381 şi art. 1384 C.civ., art. 8 şi 13 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care fapta este comisă de către o alta instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice și nu există un raport de subordonare comitent-prepus. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, niciuna din condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C.civ. nefiind întrunită.

Prin sentinţa civilă nr. 955/09.05.2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată şi a respins în rest cererea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanţa a reținut asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârât prin întâmpinare că potrivit art. 36 C.pr.civ.- calitatea procesuală rezultă din identitatea între părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor constituie o chestiune de fond.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 1349 C.civ, solicitând repararea prejudiciului produs pe de o parte ca urmare a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse cu privire la aceştia (fapt care conform celor învederate de către reclamanţi le-a adus o atingere dreptului acestora la viaţă privată), iar pe de altă parte ca urmare a întârzierii în distrugerea probelor obţinute în temeiul măsurilor de supraveghere tehnică autorizate.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost invocată de către pârât în considerarea aspectului că pentru răspunderea pentru fapta proprie acţiunile ce ar fi produs un presupus prejudiciu reclamanţilor prin acţiunile ilicite ale Statului nu vizează o faptă a Ministerului Finanţelor Publice în calitate de reprezentant a acestuia, iar pe de altă parte, că între Statul Român şi magistraţii Judecătoriei sectorului 4 nu există un raport de prepuşenie.

Faţă de argumentele invocate de către pârât în susţinerea excepţiei, instanţa a reţinut pe de o parte, că pârât în cauză este Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice fiind în reprezentarea acestuia. Or, în aceste condiţii, instanţa a constatat chiar în raport de cele menţionate de către pârât prin întâmpinare referitor la existenţa unor acţiuni presupus ilicite ale pârâtului Statul Român, că acesta din urmă deţine calitate procesuală pasivă în cauză.

De asemenea, instanţa a reţinut că reclamanţii nu şi-au întemeiat cererea formulată pe o eventuală răspundere delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, motiv pentru care nici aceste argumente nu pot fi reţinute, reclamanţii fiind cei care stabilesc limitele şi obiectul cererii formulate.
Restul aspectelor menţionate conform cărora în cauză nu ar fi întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, constituie o chestiune ce vizează fondul cauzei, neputând face obiectul analizei la momentul soluţionării excepţiei invocate, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 36 teza finală C.pr.civ.

Având în vedere toate cele de mai sus arătate, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin încheierea nr. 287/31.08.2015 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis cererea formulată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov şi s-a dispus autorizarea pentru o perioadă de 30 de zile, de la data de 31.08.2015 până la data de 29.09.2015 inclusiv a măsurilor de supraveghere tehnică constând în: 1. Interceptarea comunicaţiilor realizate de către reclamanţi, 2. Supravegherea video, audio sau prin fotografiere în mediu ambiental în spaţii publice a acestora; 3. Localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice a reclamanţilor.

Faţă de conţinutul rechizitoriului întocmit la data de 25.11.2015 în cadrul dosarului penal, astfel cum a fost îndreptat prin procesul-verbal din data de 19.01.2016, instanţa a constatat că s-a dispus disjungerea în vederea de efectuării de cercetări pentru comiterea infracţiunilor de dare şi luare de mită, vizând oferirea/darea de bani judecătorilor din completul care a judecat apelul inculpatului Ş.A.. la Curtea de Apel Braşov (în speţă reclamanta). Instanţa constată că reclamantul nu figurează în vreo calitate în cadrul dosarului penal.

Împotriva încheierii nr. 287/31.08.2015 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reclamanţii au formulat contestaţii, soluţionate în cadrul dosarului nr. 4821/1/2015.

Prin încheierea nr. 62/17.10.2017 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 4821/1/2015, au fost respinse excepţiile de inadmisibilitate, au fost admise contestaţiile formulate de către petenţi (reclamanţii din prezenta cauză) împotriva încheierii nr.287 din 31.08.2015 pronunţată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în dosarul nr.49/2015; s-a desfiinţat în parte încheierea atacată şi rejudecând, s-a respins cererea formulată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Braşov în dosarul care îi priveşte pe reclamanţi. De asemenea, s-a dispus distrugerea probelor obţinute în temeiul măsurilor de supraveghere tehnică autorizate în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi.

Pentru soluţionarea excepţiilor de inadmisibilitate, instanţa a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus prin încheierea din data de 26.04.2016 sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 140 alin. (7) C.pr.pen. ridicată de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin decizia nr. 244/06.04.2017 pronunţată de către Curtea Constituţională a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C.pr.pen. care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. În cuprinsul considerentelor, instanţa de control constituţional a reţinut la pct. 66 că „în cadrul procesului penal posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, Curtea constată că reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea observă că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse.”

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 1349 C.civ. – Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

Instanţa a reţinut că pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: 1. existenţa unei fapte ilicite; 2. producerea unui prejudiciu; 3. între fapta ilicită şi prejudiciul produs să existe o legătură de cauzalitate; 4. fapta ilicită să fie săvârșită cu vinovăţie.

Cu privire la prima condiţie, respectiv existenţa unei fapte ilicite se constată că reclamanţii au învederat pe de o parte că măsurile de supraveghere tehnică ce i-au vizat au fost autorizate în mod ilegal, acest aspect fiind constatat prin încheierea nr. 62/C/17.10.2017 pronunţată în dosarul nr. 4821/1/2015.

Faţă de considerentele încheierii 62/C/17.10.2017 pronunţată în dosarul nr. 4821/1/2015, din care rezultă în mod clar că la data luării măsurilor de supraveghere tehnică cu privire la reclamanţi nu era îndeplinită condiţia prevăzută la dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., respectiv nu exista o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139 C.pr.pen., instanţa reţine că prima condiţie a răspunderii civile delictuale este îndeplinită.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie a răspunderii civile delictuale, respectiv producerea unui prejudiciu, Tribunalul a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii au indicat că fapta pârâtului a produs în patrimoniul acestora un prejudiciu moral, indicând în acest sens că măsura luată a reprezentat o ingerinţă în viaţa privată a acestora şi de asemenea, că le-a fost afectată reputaţia profesională.

În acest sens, instanţa a reţinut că prejudiciul moral reprezintă orice vătămare, lezare a aptitudinilor, valorilor, atributelor ce integrează şi definesc făptura umană ca individualitate biologică şi spirituală, afirmând-o multilateral ca personalitate umană. Cu privire la sfera prejudiciului moral, aceasta poate include sau viza practic toate valorile a căror armonie integrează şi exprimă personalitatea umană într-o identitate neconfundabilă şi protejată ca atare de drept.

În ceea ce priveşte atingerea adusă vieţii private a reclamanţilor urmare a măsurii de supraveghere tehnică dispusă, instanţa a reţinut că aceasta prezintă un caracter evident şi de necontestat.

Astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, comunicaţiile telefonice sunt cuprinse în noţiunea de „corespondenţă”, fie că este vorba despre apeluri telefonice care emană de la domiciliul unei persoane, fie că acestea sunt emise în localuri profesionale şi că interceptarea, memorizarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare în cadrul urmăririi penale a unei persoane constituie „o ingerinţă a unei autorităţi publice” în exerciţiul garantat de art. 8 alin. (1) din Convenţie (hotărârea CEDO din 2 august 1987 în cauza Malone c.Regatului Unit, hotărârea din 24.04.1990 în cauza Kruslin c. Franţei; hotărârea din 25.06.1997 Halford c. Regatului Unit).

Or, luarea măsurii de supraveghere tehnică a acestora cu nerespectarea dispoziţiilor legii interne, a condus la o atingere a vieţii private a reclamanţilor cu caracter nejustificat şi la producerea unui prejudiciu inerent.

Instanţa a apreciat însă că un astfel de prejudiciu moral poate fi reparat nu numai prin obligarea autorului faptei ilicite la plata unei sume de bani.

În acest sens, s-a apreciat că prin recunoaşterea caracterului nelegal al măsurii de supraveghere tehnică dispuse în raport de reclamanţii din prezenta cauză urmare a pronunţării încheierii nr. 62/17.10.2017, eventualul prejudiciu adus urmare a măsurii dispuse a fost acoperit.

Astfel, trebuie avut în vedere că atingerea adusă vieţii private a reclamanţilor s-a realizat pe perioada în care măsura de supraveghere tehnică era dispusă în mod valabil, urmare a măsurii dispuse de o instanţă. Instanţa a reţinut că menţionarea în încheierea de autorizare a măsurilor tehnice dispuse de supraveghere a numerelor de telefon ale reclamanţilor este obligatorie conform dispoziţiilor art. 140 alin. (5) C.pr.pen. Faptul că, urmare a acestei menţiuni din cuprinsul autorizaţiei şi ceilalţi inculpaţi au putut lua la cunoştinţă de numerele de telefon ale reclamanţilor, aceştia din urmă primind în perioada menţionată apeluri telefonice de la persoane necunoscute, nu poate fi reţinut în condiţiile în care nu au fost făcută dovada în acest sens, obligaţia dovedirii celor susţinute incumbând reclamanţilor conform dispoziţiilor art. 249 C.pr.pen.

În ceea ce priveşte prejudiciul reclamat urmare a atingerii aduse reputaţiei profesionale (noţiune ce semnifică o apreciere a calităţilor unei persoane de către societate), instanţa nu l-a reţinut. În acest caz, s-a avut în vedere că ambii reclamanţi – judecători, în măsura în care considerau că reputaţia profesională a acestora ar fi fost afectată atât de măsura luată cât şi pe perioada de soluţionare a contestaţiei formulate de aceştia împotriva măsurii de supraveghere dispuse, aveau la îndemână posibilitatea sesizării Consiliului Superior al Magistraturii cu o cerere de apărare a reputaţiei profesionale în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Codul deontologic.
Or, instanţa a constatat că reclamanţii nu şi-au exercitat acest drept, aspect confirmat de martorul audiat în cauză.

De altfel, Tribunalul a reţinut că informarea cu privire la măsura interceptării reclamanţilor realizată de către DNA s-a realizat fără indicarea numelui acestora (aspect menţionat de martora audiată în cauză), astfel încât nu poate fi reţinută vreo culpă a statului prin instituţiile sale cu privire la interesul manifestat de mass-media în acest sens.

În al doilea rând, Tribunalul a reţinut că în cadrul colectivului profesional, în cursul perioadei de la data luării măsurii şi luării la cunoştinţă de aceasta şi până la constatarea nelegalităţii acestei măsuri, percepţia asupra probităţii morale şi profesionale a reclamanţilor nu s-a schimbat – aspect reliefat de martora audiată în cauză conform căreia, deşi colegii au fost uimiţi de luarea măsurii, aceştia nu s-au îndepărtat de cei doi reclamanţi. Aspectele indicate de către martorul audiat în cauză conform cărora într-o discuţie la CSM o colegă a reclamantului de la acel moment a făcut referire la acele interceptări ca şi cum ar fi fost o îndoială cu privire la reputaţia acestuia, deşi conturează o anumită percepţie negativă asupra reclamantului în raport de măsura luată, nu reprezintă decât un comportament izolat în colectivul în care acesta funcţiona.

Aspectele indicate de către reclamanţi privitoare la durata îndelungată a procedurii derulate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie urmare a atitudinii procesuale a parchetului nu pot fi reţinute, atitudinea procesuală a părţilor putând fi analizată şi eventual sancţionată doar de către instanţa care a soluţionat cauza la momentul respectiv. Or, din examinarea dosarului nr.4821/1/2015 ataşat la prezentul dosar, nu a rezultat că instanţa ar fi reţinut o eventuală exercitare cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către reprezentantul Ministerului Public pe parcursul soluţionării cauzei respective. Mai mult, Tribunalul a constatat că excepţia de neconstituţionalitate care a condus la pronunţarea deciziei nr. 244/06.04.2017 de către Curtea Constituţională (şi implicit la recunoaşterea dreptului reclamanţilor din prezenta cauză de contestare a măsurii de supraveghere luate) a fost invocată şi susţinută de Ministerul Public.

Faţă de toate cele anterior menţionate, Tribunalul a reţinut sub aspectul prejudiciului invocat de către reclamanţi că acesta există în raport de atingerea adusă vieţii private a acestora urmare a luării măsurii de supraveghere tehnică dispusă împotriva lor.

Astfel cum a fost anterior reliefat, s-a reţinut însă că prin recunoaşterea caracterului nelegal al măsurii dispuse urmare a pronunţării încheierii nr. 62/17.10.2017, eventualul prejudiciu cauzat acestora prin atingerea adusă vieţii private a fost acoperit.

În ceea ce priveşte întârzierea în luarea măsurii de distrugere a probelor menţionată de către reclamanţi prin cererea depusă la data de 14.06.2018, calificată de către instanţă ca modificatoare, Tribunalul a reţinut că măsura de distrugere a fost dispusă definitiv la data de 17.10.2017, iar măsura efectivă a fost luată la data de 27.03.2018. Instanţa a apreciat că durata astfel menţionată, de aproximativ 5 luni, nu reprezintă un caracter excesiv de îndelungat, care prin sine să conducă la reţinerea producerii unui prejudiciu reclamanţilor. De asemenea, Tribunalul a constatat că reclamanţii nu au indicat că în perioada scursă de la data dispunerii distrugerii probelor şi până la data la care aceste înregistrări au fost distruse efectiv s-ar fi produs vreo anumită consecinţă negativă urmare a acestei întârzieri şi care să justifice prejudicierea acestora de natură să impună obligarea pârâtului la plata de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii Ş.A. şi Ş.M., solicitând anularea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În motivarea apelului, apelanţii reclamanţi au susţinut că prima instanță a reținut în mod eronat că prejudiciul produs vieții private a fost acoperit prin recunoașterea caracterului ilegal al măsurii supravegherii tehnice dispusă cu privire la aceștia.

Prin decizia civilă nr. 671A/6.07.2020 pronunțată de Curtea de Apel București – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, a fost admis apelul formulat, sentința fiind schimbată în parte în sensul admiterii în parte a acțiunii și al obligării pârâtului  la plata către fiecare reclamant a sumei de 3000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale, precum și dobândă legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective, fiind menținută dispoziția privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Analizând apelul declarat potrivit art. 477 C.pr.civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:
Prealabil analizării criticilor formulate, trebuie menționate limitele în care va avea loc analiza căii de atac, în condițiile în care a fost exercitată doar de către părțile reclamante și numai în ceea ce privește raționamentul instanței de fond cu privire la repararea prejudiciului moral. Deşi apelul este o cale de atac devolutivă, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept, controlul judiciar ţinut a fi exercitat asupra sentinţei fondului este supus unei limitări în privinţa caracterului devolutiv al căii de atac. Instanța de apel recurge la o nouă judecată în limitele criticilor formulate de către apelant, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 C.pr.civ. Prin urmare, de vreme ce calea de atac a fost exercitată doar de către reclamanți cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului moral creat, analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţei va fi realizată în limitele fixate de parte.

Sub un prim aspect, instanța de fond a reținut că fapta ilicită este îndeplinită, luarea măsurii de supraveghere tehnică a acestora cu nerespectarea dispoziţiilor legii interne, conducând la o atingere a vieţii private a reclamanţilor cu caracter nejustificat şi la producerea unui prejudiciu moral inerent, ce poate fi reparat nu numai prin obligarea autorului faptei ilicite la plata unei sume de bani. În acest sens, instanța de fond a apreciat că prin recunoaşterea caracterului nelegal al măsurii de supraveghere tehnică dispuse în raport de reclamanţii din prezenta cauză urmare a pronunţării încheierii nr. 62/17.10.2017, eventualul prejudiciu adus urmare a măsurii dispuse a fost acoperit.

Apelanții reclamanți au criticat acest raționament, invocând, în acest sens, decizia Curții Constituționale nr. 244/06.04.2017, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a menționat că recunoașterea încălcării unuia dintre drepturile prevăzute de Convenție reprezintă prin sine o reparație suficientă numai în situație de excepție, dar și gravitatea prejudiciului produs.
Trebuie menționat că apelanții reclamanți au fost subiecții măsurilor de supraveghere tehnică, ce reprezintă o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, în privința cărora Curtea Constituțională a reținut în cadrul deciziei nr. 244/06.04.2017 că “trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Existența unui control a posteriori se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică”.

În ceea ce privește criteriile în funcție de care se evaluează legalitatea măsurii de supraveghere și remediile pe care legea trebuie să le pună la dispoziția persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsurile de supraveghere tehnică, Curtea Constituțională a constatat că, “în analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig împotriva Franței, paragraful 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunțată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, paragraful 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunțată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragraful 231). Curtea a constatat, din examinarea coroborată a celor reținute de instanța europeană în hotărârea din 16 iulie 2013, pronunțată în Cauza Bălteanu împotriva României, și decizia din 17 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Patriciu împotriva României, că eficiența căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcție de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerința suferită” (paragraf 70 și 72).

Așadar, instanța de control constituțional a statuat că posibilitatea solicitării reparării pecuniare a vătămării cauzate prin încălcarea dreptului la viață privată reprezintă o garanție pentru persoana prejudiciată de a beneficia de o cale de atac în vederea repunerii în situația anterioară ingerinței, dar și o obligație pozitivă în sarcina statului, inerentă asigurării efective a dreptului.

Pornind de la aceste considerente, Curtea menționează dispozițiile interne aplicabile speței, prin care autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată (art. 26 din Constituție). Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege (art. 58 C.civ.) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică. (art. 252 C.civ.) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat. [art. 253 alin. (4) C.civ.].

De asemenea, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, corespondentul european al dreptului intern, impune obligații negative din partea autorităților statului, în sensul de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării acestui drept, dar și obligații pozitive, inerente asigurării efective a dreptului.

Așa cum a reținut și instanța de fond, luarea măsurii de supraveghere tehnică a reclamanților cu nerespectarea dispoziţiilor legii interne, a reprezentat o ingerință în dreptul la viață privată ce a cauzat părților un prejudiciu moral constând în lezarea reputației profesionale, ca parte componentă ale dreptului enunțat.

Pentru a verifica dacă apelanții reclamanți au dobândit o satisfacție echitabilă prin stabilirea caracterului nelegal al interceptării și distrugerea probelor, fără a mai fi necesară repararea pecuniară, Curtea apreciază necesară stabilirea întinderii prejudiciului, pornind de la particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârșirii faptei, statutul social, importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, suferințele morale (psihice) cauzate etc.

Apelanții reclamanți sunt judecători la Curtea de Apel Braşov – Secția Penală, iar la momentul contemporan faptei ilicite reclamantul Ş. A. avea calitatea de membru ales în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Așadar, evaluarea prejudiciului prin raportare la valorile patrimoniale încălcate trebuie realizată, prioritar, prin prisma statutul social deținut de apelanții reclamanți. Căci principiile profesiei reprezintă valorile pe care se bazează și pe care le aplică judecătorul atât în exercitarea profesiei, cât și în viața socială și în raport de care se interpretează orice normă deontologică și orice comportament în exercitarea profesiei sau în afara acesteia. Judecătorul se bucură de un respect deosebit în societate, bazat pe deținerea funcției, pe deciziile luate, cât și pe conduita profesională și socială pe care trebuie să o manifeste. Printre acestea se regăsește și principiul demnității și al onoarei (art. 17 din Codul deontologic al judecătorului și procurorului). Încrederea publicului în sistemul de justiţie, în autoritatea morală şi în integritatea judecătorilor este de maximă importanţă într-o societate democratică modernă, judecătorii, individual şi colectiv, trebuie să respecte şi să onoreze funcţia judiciară ca fiind un mandat public şi să se străduiască în a spori şi a menţine încrederea publicului în sistemul judiciar.

Promovarea şi menţinerea standardelor înalte ale conduitei judiciare este necesară în vederea asigurării promovării supremației legii, a statului de drept, respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și egalitatea lor în fața legii. (art. 4 din Legea nr.303/2004).

Atingerile aduse vieți private prin luarea măsurii de supraveghere tehnică cu nerespectarea dispoziţiilor legii interne sunt de natură a afecta demnitatea și onorarea oricărei persoane, cauzând un prejudiciu moral important. Însă, în cazul profesiei de judecător, compromiterea valorilor nepatrimoniale atrage după sine afectarea intrinsecă substanțială a carierei, legată, în mod indisolubil, de reputaţia profesională și personală. Onoarea şi demnitatea profesiei reprezintă imperative impuse, în primul rând, ocupantului funcţiei, dar și autorităților de a se abține de la orice conduită de natură a leza aceste valori, atâta timp cât nu sunt întrunite, în mod legal, elementele necesare restrângerii dreptului.

Or, luarea măsurii de supraveghere tehnică cu privire la reclamanţi fără a fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 139 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., respectiv nu exista o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139 C.pr.pen. reprezintă o atingere gravă adusă reputaţiei profesionale, nejustificată de existenţa unui interes legitim, cauzând un prejudiciu important ce se impune a fi reparat în mod corespunzător, prin acordarea unor despăgubiri pecuniare.

Constatarea caracterului nelegal al măsurii și distrugerea probelor nu reprezintă o satisfacție echitabilă pentru apelanții reclamanți, cu atât mai mult cu cât exercitarea acestui demers nu a fost facilă și previzibilă, fiind necesară intervenția instanței de control constituțional pentru recunoașterea calității de persoană îndreptățită la formularea contestației în materie penală.

Faptul că atingerea adusă vieţii private a reclamanţilor s-a realizat pe perioada în care măsura de supraveghere tehnică era dispusă în mod valabil, de o instanţă nu înlătură gravitatea prejudiciului, altfel ar însemna ca orice intruziune în viața privată printr-o măsură legală, să fie reparată prin constatarea caracterului ilegal. Vătămarea suferită nu presupune doar constatarea existenței, ci și conținutul ei concretizat în modalitatea în care poate fi acoperită.

Formularea unei cereri de apărare a reputației profesionale nu este în măsură să acopere prejudiciul moral creat, în condițiile în care elementele reclamate nu vizează o atingere adusă independenței și imparțialității în exercitarea funcției, ci o ingerință în viața privată prin strângerea de probe în cadrul unui dosar penal, fără respectarea dispozițiilor legale, intervenția instanței fiind necesară în vederea restabilirii dreptului.

Prejudiciul moral, definit în doctrina dreptului și in jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima, a fost cuantificat de către apelanții reclamanți la suma de 200000 euro, pentru lezarea reputației profesionale cât și pentru repercursiunile produse în plan familial.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, întinderea prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând a unei satisfacții morale, pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Determinarea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de aproximare, de apreciere din partea instanţei, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte, neexistând un sistem care să repare pe deplin daunele morale, constând în lezarea demnității, onoarei.

Totuși, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. În raport de considerentele teoretice expuse, Curtea apreciază că suma de 3.000 euro pentru fiecare apelant reclamant este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, urmare a ingerinței în viața privată fără a fi însoțită de un scop legitim, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu fiind evidentă.

La stabilirea întinderii prejudiciului, Curtea a avut în vedere și anumite circumstanțe faptice decisive în evaluarea gravității, respectiv poziția profesională respectabilă ocupată de reclamanți în cadrul sistemului judiciar, calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii (instituția cu rol de garant al independenței justiției) exercitată de reclamantul A.Ş. la data faptei ilicite, caracterul integru și onest de care se bucură apelanții în mediul profesional (aspect rezultat din declarațiile martorei Ionescu Anamaria), durata procedurii penale, condiționate de exercitarea controlului constituțional pentru recunoașterea calității active (în această situație, Curtea nu are în vedere conduita participanților la procedura judiciară și nici dacă aceasta se poate concretiza într-o răspundere juridică, în condițiile în care nu a fost învestită în acest sens, ci exclusiv prin prisma eficienței căii de atac exercitată și dacă aceasta se poate considera ca unică modalitate de reparare a prejudiciului), starea de anxietate, neliniște, frustare resimțită prin asocierea cu numele inculpaților (aspect ce rezultă din comunicatul de presă publicat pe site-ul www.pna.ro la data de 15.10.2015.

Este adevărat că nu s-a făcut publică identitatea apelanților reclamanți, însă persoanele care activează în domeniu/presa de profil, cu minime diligențe, puteau să identifice subiecții comunicatului. În acest sens, apelanții au invocat un articol publicat la data de 6 aprilie 2018 pe site-ul www.luju.ro), teama de percepția ce ar putea fi creată/manifestată de mediul profesional în care își desfășoară activitatea.

Nu se poate face abstracție de faptul că măsurile de supraveghere tehnică au constituit o intruziune în plan familial, o devoalare a discuțiilor purtate cu proprii copii și părinți (aspect rezultat din declarațiile martorului) care trebuie ferite de spațiul public, chiar și în măsura în care sunt obținute în cadrul unui dosar penal.

Totodată, trebuie avută în vedere și împrejurarea că punerea în executare a încheierii nr.62/C din 17.10.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală nu s-a realizat de îndată, ci după un interval de 5 luni. Instanța de fond a reținut că apelanții reclamanți nu au făcut dovada prejudiciului moral în această situație, însă Curtea reține jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite fiind suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă (cauzele Danev c. Bulgariei și Iovtchev c. Bulgariei).

Asta cu atât mai mult cu cât executarea unei hotărâri definitive pronunțate de orice instanță trebuie considerată ca parte integrală din „proces” în sensul art. 6 din Convenție (cauza Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40). Statul are obligația pozitivă de a organiza un sistem pentru executarea hotărârilor judecătorești, care să fie eficient atât în drept, cât și în practică, și să asigure executarea acestora fără întârzieri nejustificate (cauza Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 66, 7 iunie 2005). Atunci când autoritățile sunt obligate să acționeze pentru executarea unei hotărâri și nu fac acest lucru, inacțiunea lor poate angaja răspunderea statului în raport cu art. 6 alin. (1) din Convenție (cauza Scollo împotriva Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, pct. 44 și cauza Bushati și alții împotriva Albaniei, hotărârea din 8 decembrie 2009, pct. 79).

Pentru aceste considerente, Curtea a reținut că prejudiciul se impune a fi reparat prin acordarea despăgubirilor pecuniare, suma de 3000 euro pentru fiecare reclamant fiind suficientă și în echitate în raport de întreg ansamblu expus anterior.

În privința dobânzii legale, Curtea a reținut prevederile art. 1530 C.civ. prin care creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei. Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit [art. 1531 alin. (1) și (2)].

În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic [art. 1535 alin. (1)]. Fiind vorba de un prejudiciu constatat prin hotărâre judecătorească, daunele interese, sub forma dobânzii legale, nu pot fi datorate decât din momentul rămânerii definitive, dată la care creanța dobândește caracter exigibil și poate fi executată.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtului la plata către fiecare reclamant a sumei de 3000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale, precum și dobândă legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective, menținând dispoziţiile sentinţei referitoare la calitatea procesual pasive.