Jurisprudență | Curtea de Apel Constanța – Acordare despăgubiri morale pentru prejudiciul de imagine cauzat prin postări pe Facebook

Exercitarea dreptului la liberă exprimare se transformă într-o faptă ilicită doar în măsura în care această exercitare depășeşte limitele interne ale acestei libertăți, prin săvârșirea unui abuz de drept, determinând încălcarea drepturilor altei persoane. Date fiind îndatoririle şi responsabilităţile inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită de art.10 din Convenţie persoanelor care, precum pârâtul, se implică într-o dezbatere publică, este subordonată condiţiei ca ele să fi acţionat cu bună-credinţă astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere [Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53984/00, pct. 37, Culegere 2004-II, şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/03, pct. 65, CEDO 1999-III], fiindu-le cu toate acestea permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Mamere împotriva Franţei, nr. 12697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII).

Scopul avut în vedere de pârât nu a fost acela de a prejudicia imaginea reclamantului, iar această concluzie este întemeiată pe probatoriul administrat în cauză. Dezvăluirea activităților prestate de o persoană publică, a relațiilor sale de prietenie sau rudenie cu diverse alte persoane cunoscute în mediul local, modul în care prin acțiunile acestora a fost afectat pârâtul în activitatea întreprinsă sunt aspecte din viața pârâtului, convingeri personale ale acestuia ca urmare a unor raționamente proprii, făcute publice din dorința de prezentare a problemelor cu care se confruntă pârâtul. Prin urmare, accentul în toate articolele postate a căzut pe problemele de interes general, nu pe imaginea reclamantului.

În motivare, reclamantul a arătat, în esență, că pârâtul se face vinovat de încălcarea dreptului său la imagine, onorare și demnitate, întrucât începând anul 2018, pârâtul a început o campanie denigratoare la adresa sa, pe contul propriu al rețelei de socializare Facebook, distribuind comentarii și susțineri referitoare la persoana reclamantei.

Astfel a postat printre altele:
– 09.07.2018: ”seful politiei, ginerele omului care, in opinia mea, s-a imbogăţit ilegal ca primar şi nu l-a oprit ulterior, nu mi-a răspuns incă”;
– 28.10.2018: […] a fost primar din 2004 pana in 2013. În 2012, a fost judecat si suspendat de ANI, deoarece el a fost director in mai multe companii si nu a specificat acest lucru”;
– 28.10.2018: ”DNA a transmis cazul procuraturii din Medgidia, mai întâi la politia din … şi apoi la …, unde ginerele lui […] este şeful poliţiei”, ”un fost primar poate deveni milionar aici, in detrimentul locuitorilor din …, pentru ca nu are de ce sa se teama si autoritatea neutral sa efectueze ancheta”;
– 31.10.2018: ”ginerele lui […] este seful politiei din …, iar Cernavoda nu a facut nimic in privinta asta ”;
– 31.10.2018: ”nicio investigatie nu a fost initiată niciodata, desi totul arata ca bogatia fostului primar al […] […] si a familiei sale nu au fost dobandite legal”;
– 31.10.2018: ”putem cere o investigatie amanuntita a DNA Bucuresti, care va duce in cele din urma la sfarsitul clanului corupt, care a crescut de zeci de ani exploatand comuna noastra si ei vor plati pentru ea”;
– 31.10.2018: ”exista suspiciune ca …, in timpul sau de primar, era vinovat de abuz in serviciu”, ”cred ca atunci cand ar trebui sa vina la o investigatie a procurorului, atunci zilele lui […], ca exemplu in comuna si eventual si in libertate, s-au terminat”,
– ”acesti bani pe care ii primesc clanul … in fiecare an pentru terenurile voastre, ar intra apoi in buzunarele proprii si nu in cele ale coruptilor din comuna noastra”;
– 18.11.2018 : ”cum ar putea arata un viitor bun fara clanul corupt”;
– 17.11.2018: ”el refuza, de asemenea, sa dea inapoi proprietarilor terenul pe care l-a confiscat”.

Reclamantul precizează faptul că toate aceste afirmașii tendențioase și neadevărate, îl poziționează într-o situație delicată în cadrul comunității locale, dar și printre colegi, autorități publice, în viața de zi cu zi, reprezentând o veritabilă încălcare a drepturilor la onoare și reputație, la o imagine nealterată, fiind de natură a-i distruge renumele în societate. În egală măsură, reclamantul a subliniat că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale ale pârâtului, existând o faptă ilicită, un prejudiciu, o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul, precum și vinovăția reclamantei.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât articolele redactate pe Facebook aveau o bază factuală reală și se întemeiau pe o investigație. Mai precizează pârâtul faptul că scopul său nu este nici pe departe să-i creeze reclamantului o imagine distorsionată, negativă, în fața cetățenilor, dar își dorește ca în urma semnalelor pe care le trage, oamenii care îi conduc să reacționeze, să i-a atitudine și să construiască pentru cetățenii comunei.

Deşi noţiunea de demnitate nu este definită de legiuitor, din interpretarea textului de lege se desprinde concluzia că noţiunea juridică se circumscrie prevederilor art. 72 alin. 2 NCC, care exprimă, astfel, conţinutul dreptului la demnitate. Ca atare, demnitatea unei persoane vizează, în principal, onoarea şi reputaţia acesteia, prima noţiune fiind înţeleasă în speţă ca element al patrimoniului moral al personalităţii umane.

Limitele acestui drept sunt prevăzute de art. 75 NCC, care dispun: „Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”.

Instanţa are în vedere şi dreptul personal nepatrimonial al pârâtului, respectiv libertatea de exprimare garantată de art.30 din Constituţie, precum şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Art.10 din Convenţie prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În ceea ce priveşte libertatea de opinie, prin includerea acesteia în cadrul art.10, s-a avut în vedere consacrarea libertăţii de exprimare a opiniilor, a judecăţilor de valoare în legătură cu diverse subiecte. Exercitarea dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la informare este reglementată atât de dispoziţiile constituţionale (art. 30 şi art.31), cât şi de articolul 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale cărei dispoziţii mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul român, potrivit art. 11 si 20 din Constituţia României. De asemenea, instanţa reţine şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, sistemul european de protecţie având în vedere şi această sursă, care completează Convenţia, formând un bloc de conven?ionalitate şi fiind totodată direct aplicabilă, inclusiv pentru dreptul intern român.

Libertatea de exprimare, astfel cum este văzută şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu cauza Lingens c. Austriei, este una dintre valorile esenţiale într-o societate democratică, impusă de pluralismul politic, iar pe lângă informaţiile neutre, inofensive, trebuie acceptate şi cele ce acuză, şochează sau neliniştesc. Nu trebuie omis însă că este dificil de găsit echilibrul ce trebuie să existe între exerciţiul dreptului la liberă exprimare şi protecţia intereselor sociale şi a drepturilor individuale.

Instanţa mai constată că în aceeaşi hotărâre Lingens împotriva Austriei, Curtea a stabilit distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că “existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”. Astfel, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (conform hotărârii din 14 octombrie 2008 Petrina împotriva România, par. 41, preluând cauza Lingens citată anterior, par. 46 şi decizia din 8 septembrie 2005 Ivanciuc împotriva României, cerere nr. 18624/03). Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (conform hotărârii din 14 octombrie 2008 Petrina împotriva România, par. 42, preluând cauza Ivanciuc citată anterior şi Cumpănă şi Mazăre, par. 98-101).

Cu toate acestea instanţa are în vedere că dreptul la liberă exprimare nu este absolut, exerci?iul său putând fi restrâns în măsura în care limitarea este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică (acestea fiind criteriile impuse de Curtea Europeană, în cauza Lingens c. Austriei). Libertatea de exprimare nu poate leza valori ocrotite de lege, cum ar fi demnitatea, onorarea, dreptul la propria imagine.

Referitor la dreptul la liberă exprimare în cazul activităţilor de interes general, instanţa reţine că dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la aspecte care ţin de interesul public îi corespunde obligaţia presei de a comunica, aici putându-se include ?i postările pe Facebook, avându-se în vedere caracterul public ?i informativ al cestuia, cu respectarea responsabilită?ilor şi a îndatoririlor sale, informaţiile şi ideile asupra chestiunilor politice, precum şi a altor teme de interes general.

În aceste situaţii este necesar a se asigura un just echilibru între protecţia dreptului la libertatea de exprimare, reglementat de art.10 din Convenţie, şi a dreptului la reputaţie al persoanelor, consacrat de art.8, stabilirea existenţei sau nu a acestui echilibru implicând şi analizarea elementelor care privesc buna-credinţă a libertăţii presei şi scopul demersului jurnalistic iniţiat prin publicarea unor articole de presă/difuzarea unor ştiri de interes general.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene, pentru a rezolva o cauză concretă, trebuie luate în considerare şi alte elemente, legate de exemplu de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului, persoana lezată, posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul şi impactul acestuia, precum şi publicul ţintă căruia îi era adresată aceasta (Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, Constantinescu c. României).

Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertăţii de exprimare în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcţionare a unei societăţi democratice.
De aici decurge poziţia privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general, şi în particular a libertăţii presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate de stat.
Instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale a pârâtei, nefiind depăşite limitele libertăţii de exprimare, inclusiv din perspectiva art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg. Cu privire la existenta faptei ilicite pretins comise de pârât, în primul rând instanța a avea în vedere contextul calitatea persoanelor între care se desfășoară acest proces, precum și conținutul articolelor redactate de către pârât și expuse anterior.

Astfel, se constată că reclamantul îndeplinea, o funcție publică, fiind Primarul Comunei […]. Pe de altă parte, pârâtul care face parte din Asociația Națională Împotriva Corupției, a Abuzurilor și pentru Drepturile Omului, care posta pe Facebook diferite comentarii.

Totodată, postările la care s-a făcut referire anterior cuprind referiri la activitatea politică şi la viaţa publică a reclamantului, fără a aduce în discuţie în niciun fel fapte sau evenimente ce ţin de viaţa sa privată. Astfel, instanța constată că pârâta nu a folosit invective sau cuvinte injurioase la adresa reclamantei. Din contră, instanța apreciază că toate subiectele abordate de către pârât erau de interes public, cel puțin pentru cetățenii care locuiesc în Comuna […]. Or, având în vedere că reclamantul era reprezentantul ales al acestora, era invitabil ca imaginea și persoana sa să nu fie asociate acestor dezbateri publice. 

De altfel, instanța apreciază că reclamantul, în calitatea sa de om politic, ?i-a asumat acest risc în momentul în care acesta a decis să candideze la funcția de primar. În mod constant, Curtea de la Strasbourg a arătat că notorietatea persoanei constituie unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere în momentul în care se analizează încălcarea dreptului la viață privată. În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice (cauza von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), cererile nr. 40660/08 şi 60641/08).

Persoanele „publice” trebuie să accepte ingerinţe în viaţa lor privată în mai mare măsură decât persoanele obişnuite şi gradul accesibil de cercetare mai atentă urmează să fie cu atât mai mare cu cât figura publică în cauză şi informaţia ce se dezvăluie sunt mai importante.

În opinia acestei instanțe, situația reclamată de reclamant se încadrează în prima categorie de reportaje, deoarece privește activitatea sa de primar sau în legătură cu îndeplinirea acestei funcții oficiale, nefiind prezentate aspecte referitoare la viața sa privată sau familială. Asocierea imaginii sale cu subiecte referitoare la modul de desfășurare a activității organelor publice din Comuna […] nu generează eo ipso un prejudiciu de imagine.

Având în vedere contextul expus anterior, precum și faptul ca aspectele reclamate au fost săvârșite prin intermediul mass-media, la adresa unui om politic, instanța a apreciat că este necesar ca articolele redactate de pârât, să fie analizate prin prisma prevederilor art.10 din CEDO, pentru determinarea existentei sau inexistentei caracterului ilicit.

În mod constant Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit, în cauze legate de libertatea de exprimare in presa, ca art. 10 din Convenție permite publicarea/tratarea unor materiale de presa care ar putea fi catalogate ca aducând atingere demnității unei persoane, dacă subiectul este de interes public și a fost tratat cu buna-credință.

Prin urmare, având în vedere că problemele reprezintă subiecte de interes public, instanța apreciază că nu s-a făcut dovada că pârâtul ar fi acționat cu rea-credință, aspect ce trebuia demonstrat de reclamant, conform art. 249 Cod procedura civilă. In favoarea pârâtului rămâne așadar valabilă prezumția relativă a bunei sale credințe.

Oricum, în condiţiile art. 1357 Cod civil, lipsa chiar şi numai a unuia dintre cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale face imposibilă angajarea acesteia. Or, în privinţa prejudiciului pretins produs ca urmare a afirmaţiilor pârâtului, acesta nu a fost dovedit de către reclamant, care deşi susţine afectarea imaginii sale nu probează producerea vreunei consecinţe vătămătoare. Prejudiciul, fie el moral sau material, este supus cerinţei dovedirii de către reclamant în condiţiile art. 249 Cod ptoc. civilă. Curtea Europeană a mai subliniat că şi atunci când se solicită obligarea în domeniul civil la plata unor sume, în lipsa unei nevoi sociale imperioase, ingerinţa în manifestarea libertăţii de exprimare nu se justifică, dat fiind că şi astfel de condamnări pot avea un efect descurajator, în special atunci când este vorba de ziarişti sau alte persoane care folosesc libertatea de exprimare pentru a discuta subiecte de interes public.

Instanţa de fond a constatat neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului, condiţii reglementate de art.1357 Cod civil şi în raport cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea in tot a hotărârii apelate, cu consecinta admiterii cererii de chemare in judecata, astfel cum a fost formulata, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr.1699/C/19.11.2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. …/256/2019, s-a admis apelul civil formulat de apelantul reclamant […] împotriva sentinţei civile nr.349/18.03.2020, pronunţate de Judecătoria Medgidia în dosarul nr. …/256/2019, în contradictoriu cu intimatul pârât […].

S-a schimbat în tot sentinţa civilă nr.349/18.03.2020 pronunţată de Judecătoria Medgidia, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A fost obligat pârâtul la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului şi să se abţină de a mai efectua în viitor acte de încălcare a drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului.

A fost obligat pârâtul să recunoască că afirmaţiile postate pe pagina de facebook sunt false. S-au respins celelalte pretenţii ale reclamantului. A fost obligat intimatul la plata sumei de 4315 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii avocat şi taxe judiciare de timbru pentru fond şi apel), către apelant.

În susținerea acestei soluții, Tribunalul a avut în vedere următoarele:
Tribunalul a constatat, din conţinutul materialului probator administrat în cauză, că soluţia primei instanţe nu este fondată pe o analiză judicioasă a acestor probe.

Tribunalul a avut în vedere că în mod constant în jurisprudenţa CEDO, cu privire la notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor, Curtea europeană a precizat că: „În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice [Minelli împotriva Elveţiei (dec.), nr. 14991/02, 14 iunie 2005, şi Petrenco, pct. 55]. Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, care priveşte personalităţi politice în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii (Von Hannover, pct. 63, şi Standard Verlags GmbH, pct. 47).

Pe cale de consecinţă, atunci când informaţiile difuzate privesc un om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privinţa unui particular, deoarece persoanele publice se expun conştient unui control atent al faptelor, trebuie să dea dovadă de toleranţă, iar imperativele protecţiei vieţii lor private se pun în balanţă cu interesele discutării în public a problemelor politice, ceea ce duce la concluzia că excepţiile de la libertatea de exprimare se interpretează restrictiv (cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 2000).

Pornind de la această premise, Tribunalul a constatat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite aceste condiţii, întrucât reclamantul nu mai deţinea o funcţie publică în perioada în care pârâtul a publicat pe contul propriu de Facebook articole, făcând referire la persoana lui […], chiar dacă afirmaţiile sale vizau perioada în care acesta ocupa funcția de Primar la Primăria Comunei […].

Din această pespectivă, reclamantul poate pretinde o protecție desăvârșită a elementelor vieții sale private.

Conform  jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, este relevantă, pentru a aprecia existenţa unei „nevoi sociale imperioase” capabile a justifica o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, să se facă o distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare.

Dacă materialitatea faptelor poate fi dovedită, exactitatea judecăţilor de valoare nu poate fi demonstrată. Cu toate acestea, chiar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este total lipsită de temei faptic. Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și „informaţiilor” ori „ideilor” care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art.8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un  anumit nivel de gravitate si să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c.  Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

Analizând în acest context articolele enumerate prin cererea de chemare în judecată, Tribunalul a reţinut că toate articolele pârâtului au vizat probleme cu care se confruntau locuitorii comunei […], iar expunerea nemulţumirii faţă de activitatea primarului a presupus şi formularea unor acuzaţii şi invective la adresa acestuia.

De aici rezultă că scopul urmărit de pârât prin publicarea articolelor a fost prejudicierea imaginii reclamantului, aspect care este dovedit şi de împrejurarea că reclamantul nu mai ocupa func?ia de Primar la Primăria Comunei …, astfel cum s-a constatat anterior. Astfel, se reţine că, deşi pârâtul a prezentat exemple privind activitatea aleşilor locali din perspectiva cetăţeanului nemulţumit de serviciile primite în schimbul plăţii taxelor şi impozitelor locale, acest fapt se întâmpla într-o perioadă în care reclamantul nu mai avea nici o funcţie şi nu mai era o persoană publică.

În raport cu aceste dispoziţiile art.71-73 Cod civil, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, în afara existenţei unei fapte ilicite, aşa cum este reglementată în art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 din noul Cod civil, mai este necesară şi producerea unei pagube victimei.

În cauză, din ansamblul articolelor postate pe pagina de facebook a pârâtului, s-a constatat că acestea au fost de natură să contureze, în opinia cititorilor, o percepţie negativă asupra persoanei reclamantului, prin afectarea imaginii sale, împrejurare ce este de natură a crea un prejudiciu.
De asemenea, s-a constatat existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită constând în publicarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa persoanei reclamantului şi prejudiciul de imagine cauzat acestuia din urmă.

Referitor la condiţia legală de admisibilitate a răspunderii civile delictuale vizând vinovăţia pârâtului, în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza D.A. împotriva Estoniei – hotărârea din 10 octombrie 2013, cauza Ozturk împotriva Turciei, Hotărârea Marii Camere din anul 1999), responsabilitatea pentru publicarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa unei persoane revine în primul rând persoanei care face posibilă aducerea la cunoştinţă publică a acestor informaţii, fiind deci lipsit de relevanţă faptul că, astfel cum susţine pârâtul, afirmaţiile postate aparţin şi altor persoane.

Tribunalul a reţinut şi dispozi?iile art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţia României, care prevăd că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” şi „sunt interzise de lege îndemnul la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

Prin Decizia nr. 4546 din 27.11.2014, Î.C.C.J. a stabilit că re?elele gen Facebook reprezintă un spațiu public și nu privat, chiar dacă este accesibil doar unui număr restrâns de persoane, iar simpla publicare a unui comentariu negativ (remarcă negativă) la adresa cuiva poate da naștere unei acțiuni civile în daune.

În consecinţă, tribunalul a constatat că pârâtul a întreprins un demers de discreditare a persoanei reclamantului, prin prezentarea unor aprecieri pur subiective şi nesusţinute faptic, cunoscând absenţa unei minime baze factuale şi fiind interesat doar de denigrarea persoanei vizate. Acesta a fost scopul urmărit de către pârât prin publicarea articolelor indicate.

Raportat la aceste considerente, tribunalul a dispus obligarea pârâtului la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului şi, de asemenea, să se abţină de a mai efectua în viitor acte de încălcare a drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului apelant de obligare a pârâtului intimat să recunoască că afirmaţiile postate pe pagina de facebook sunt false, tribunalul a constatat că este întemeiată. În sprijinul acestei concluzii s-a constatat că prin înscrisurile depuse în apel, reclamantul a făcut dovada faptului că Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa a dispus prin ordonanţa din data de 10.01.2020 din dosarul nr. 405/P/2019, clasarea  cauzei faţă de […], în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. Această procedură de cercetare penală a fost declanşată de plângerea penală pe care pârâtul intimat din prezenta cauză a formulat-o la data de 01.03.2018 şi a avut ca obiect afirmaţia conform căreia  […], în timpul mandatului său de primar, în anul 2008, ar fi primit mai multe terenuri în concesiune de pe raza comunei …, pentru care a încasat subvenţii APIA fără a îndeplini condiţiile legale.

Tribunalul a considerat că solicitarea formulată prin cererea de chemare în judecată, privind constatarea caracterului ilicit a faptei săvârșite de pârât, constând în încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului – reprezintă o apărare ce vizează fondul litigiului, care a fost amplu analizată prin prezenta hotărâre în vederea stabilirii existenţei condiţiilor legale de admisibilitate a răspunderii civile delictuale.

De asemenea, tribunalul a constatat că pretenţia reclamantului apelant, ce are ca obiect publicarea, pe cheltuiala pârâtului, a prezentei hotărâri, într-un ziar de mare publicitate nu este întemeiată, în condiţiile în care instanţa a constatat încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, precum şi având în vedere că hotărârea judecătorească, deşi produce efecte numai între părţi, are forţa probantă a unui înscris autentic.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate de reclamant, în cuantum de 20.000 lei, s-a precizat că evaluarea prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare, la evaluarea acestora, urmând a fi avute în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.
Instanţa de apel, având în vedere toate considerentele expuse în argumentarea soluţiei pe care o va pronunţa, a apreciat că plata unei sume de bani cu titlu de daune morale nu se impune, iar constatarea încălcării drepturilor reclamate este o măsură suficientă și proporțională prin ea însăşi, raportat la situaţia de fapt concretă.

Raportat la aceste considerente, tribunalul a constatat că hotărârea instanţei de fond este nelegală, considerent pentru care, în temeiul dispoziţiile art. 480 al.2 C. pr. civ., apelul a fost admis, iar soluţia instanţei de fond a fi schimbată în tot, în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de apelantul reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Kahlert Bernhard Rolf Horst, prin care se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate si rejudecand cauza, sa fie menţinută sentinţa pronunţata de prima instanţa, in sensul respingerii cererii de chemare in judecata, pentru următoarele motive:

Din toate postările recurentului, precum si din documentele depuse de către reclamant la dosar, rezulta ca recurentul a adus critici foarte bine întemeiate la adresa acestuia, nu a incalcat niciun drept la viata privata sau la demnitatea intimatului reclamant.

Atingerea demnităţii reclamantului s-a reflectat in fiecare acţiune pe care a intreprins-o in mod distructiv pentru comunitate, in fiecare obligaţie pe care nu si-a indeplinit-o in calitate de reprezentant al comunităţii, nu in criticile pe care i le aduce recurentul.

In jurisprudenta CEDO s-a conchis faptul că: “Libertatea de exprimare este un drept fundamental al individului, cu o aplicaţie specifică în domeniul mass media, ocrotit ca atare de Curtea Europeană de la Strasbourg din a cărei jurisprudenţă constantă reiese importanţa deosebită a libertăţii presei în orice societate democratică. Această libertate nu este însă una absolută, ea implicând mele restricţii generate de necesitatea protecţiei altor valori fundamentale, cum ar fi dreptul la reputaţie, demnitatea şi onoarea persoanei. Protejarea acestora nu trebuie să fie efectuată prin folosirea unor mijloace cu caracter disuasiv asupra activităţii jurnaliştilor, fiind necesar a fi găsit acel echilibru prin care să se garanteze atât libertatea de exprimare cât şi dreptul la ocrotirea vieţii private a fiecăruia dintre noi. ”

Libertatea de exprimare prevăzută de art.10 al Convenţiei este una dintre aceste libertăţi fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanţiile acesteia, o condiţie primordială a progresului şi a fericirii fiecăruia, aşa cum au considerat judecătorii Curţii în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât şi un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenţie, cum ar fi dreptul la liberă asociere, fiind totodată un drept individual, parte a libertăţii spirituale a fiecărui individ, dar şi un drept colectiv, ce permite comunicarea cu ceielalţi semeni.

Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi şi comunica informaţii ori idei, fără a exista limite frontaliere ori impuse de autorităţile publice.

Paragraful 2 al articolului 10 din Convenţie prevede condiţiile în care este permisă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, acestea putând fi generate fie de nevoia de a proteja anumite interese publice (cum ar fi cele privitoare ia siguranţa naţională, integritatea teritorială, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protejarea sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi a imparţialităţii puterii judiciare) dar şi pentru a ocroti unele interese de ordin privat, precum reputaţia şi drepturilor altor persoane ori nevoia de a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale. Acest paragraf autorizează, practic, statele să ia unele măsuri pentru ocrotirea respectivelor interese, măsuri ce se materializează printr-o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare. Statele se bucură de o marjă de apreciere pentru stabilirea necesităţii într-o societate democratică a respectivelor măsuri, însă, în final, revine tot instanţei europene de contencios al drepturilor omului să se pronunţe asupra compatibilităţii ingerinţei cu prevederile Convenţiei, apreciind de la caz la caz dacă ingerinţa apare ca urmare a nevoii sociale imperioase şi dacă e proporţională cu scopul urmărit.

Aşadar, exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune unele îndatoriri şi responsabilităţi, ce fac posibile restricţionări, impunerea unor condiţii în exerciţiul acestuia, iar aceste ingerinţe trebuie să întrunească trei caracteristici: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, aşadar să fie proporţionale cu scopul urmărit.

Instanţa europeană a stabilit, raportat la obligaţiile ce revin jurnaliştilor, că aceştia trebuie să îşi exercite profesia cu bună credinţă, să ofere informaţii exacte şi demne de a fi considerate credibile, respectând întru totul deontologia profesională.

Uneori, existenţa unor îndatoriri şi responsabilităţi poate duce la expansiunea limitelor ce încadrează dreptul la liberă exprimare, aşa cum este cazul presei, al cărei rol central într-o societate democratică este tocmai acela de a transmite informatii. Luând în considerare impactul pe care mass-media, în special cea audiovizuală, îl are asupra formării opiniei publice, a rolului esenţial pe care media îl joacă pentru funcţionarea democraţiei, prin supravegherea atentă şi semnalarea oricărei abateri de ia normele legale şi de la interesul public săvârşită de factorii decidenţi din cadrul puterii legislative, executive ori chiar a celei judecătoreşti, Curtea a concluzionat afirmând că presa îşi poate îndeplini eficient funcţia socială doar prin respectarea anumitor limite, ce ţin mai ales de reputaţia altei persoane, drepturilor terţilor ori protejarea informaţiilor confidenţiale, misiunea jurnalistului fiind aceea de a comunica publicului doar probleme de interes general.

Principiile generale pentru a discerne dacă o ingerinţa in exercitarea dreptului la libertatea de exprimare este “necesara intr-o societate democratica”, in sensul articolului 10 § 2 al Convenţiei, sunt bine stabilite in jurisprudenta Curţii, Acestea au fost rezumate recent in cauzele Couderc si Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei [GC], nr, 40454/07, §§ 90-93, CEDO 2015 (extrase), Pentikăinen împotriva Finlandei [GC], nr. 11882/10, § 87, CEDO 2015 si Bédat contra Elveţiei [GC], nr. 56925/08, § 48, CEDO 2016).

Curtea reiterează faptul că, in ceea ce priveşte nivelul de protecţie, articolul 10 alineatul 2 din Convenţie nu are un domeniu de aplicare prea restrâns in ceea ce priveşte restricţiile privind discursul politic sau dezbaterea asupra chestiunilor de interes public (a se vedea Morice împotriva Franţei).

Limitele criticii acceptabile sunt, prin urmare, mai largi in ceea ce priveşte un funcţionar public sau un politician care actioneaza in calitatea sa publica decât in raport cu o persoana particulara (a se vedea Lindon, Otchakovsky-Laurens si iulie împotriva Franţei [GC], nr. 21279/02 si 36448/02, § 46, CEDO 2007-1V).

Ca si in acest caz, apelantul-reclamant […] a acţionat in calitatea sa publica, in calitate de primar, reacţiile ulterioare fiind apariţia articolelor de presa si preluarea unora dintre acestea de către recurent pe reţelele Facebook.

Este irelevant faptul ca ulterior dl […] si-a pierdut aceasta calitate. Articolele de presa si pârâtul au adus critici la adresa acestuia in calitate de primar, indiferent daca la momentul postării pe reţelele Facebook mai era sau nu in funcţie.

In acest caz, considerentul instanţei de judecata care a fost luat in considerare la pronunţarea hotărârii, precum ca […] nu mai îndeplinea funcţia de primar la momentul postărilor pe Facebook, este total eronat.

Efectele acţiunilor sale ca fost primar au încă un impact grav asupra cetăţenilor din […], în ceea ce priveşte negarea dreptului de proprietate asupra persoanelor îndreptăţite.

Acest lucru se vede din ancheta Parchetului de pe lângă Judecătoria – dosar 1014/P/2019 în cazul ….
Daca ne-am ghida dupa aceasta regula, ar trebui sa admitem inclusiv ca la momentul pronunţării hotărârii instanţei de apel, respectiv la data de 19.11.2020, dl […] ocupa funcţia de primar, întrucât a revenit la conducerea Primăriei com. […], judeţ Constanta, primar reales de comunitate la alegerile locale din septembrie 2020.

Cu toate acestea, limitele libertăţii de exprimare sunt mult mai largi în ceea ce priveşte un politician pentru faptele săvârşite in mandatul sau, indiferent dacă ulterior îşi pierde sau nu această calitate.

Practic, faptele criticate de către recurent le vizează pe cele săvârşite în timpul mandatului sau, care au legătură cu mandatul său, si nu in calitate de cetatean simplu al comunei […] care au fost comise în timpul mandatului său şi au un impact până în prezent.

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea apreciază că recursul formulat de pârât este fondat, pentru considerentele ce succed:
Cauza de faţă, având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, pentru un pretins prejudiciu nepatrimonial cauzat reclamantului prin postările pe contul său de facebook, presupune analiza limitelor în care trebuie să se încadreze dreptul la exprimare, prin raportare atât la dreptul intern, cât şi la art. 10 şi art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența dezvoltată pe marginea acestuia.

În acest context, Curtea are în vedere argumentele statuate de jurisprudența și doctrina în materie, potrivit cărora libertatea de exprimare este un drept fundamental al persoanei, fiind ocrotit ca atare de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în concepţia Convenţiei, libertatea de exprimare având două componente: pe de o parte, libertatea de opinie, care garantează că orice persoană este liberă să-?i formeze propriile convingeri legate de lumea în care trăiește, (care dacă nu sunt exteriorizate nu pot forma obiectul niciunei limitări), iar pe de altă parte, libertatea de informare sau de comunicare, ce presupune nu doar libertatea de a difuza  informaţii, ci şi libertatea publicului de a primi informaţii în mod liber şi în diverse surse. Sub rezerva limitelor prevăzute de alin. 2 al articolului 10 din Convenţie, această libertate de comunicare a informațiilor trebuie să poată fi exercitată în mod liber, și, mai cu seamă în ceea ce privește presa, ea nu poate fi supusă niciunei forme de cenzură. Cu toate acestea, întrucât nicio libertate nu este absolută (ea sfârșind acolo unde începe libertatea altuia), pentru a preveni arbitrariul, sunt prevăzute și anumite limite ale exercițiului libertății de exprimare, limite ce decurg din necesara asumare a unei responsabilității pentru orice activitate care ar avea potențialul de a aduce atingere drepturilor altora. Depășirea acestor limite poate duce la angajarea răspunderii disciplinare, civile ori chiar penale, pentru cel vinovat.

În acelaşi timp, dreptul la protejarea reputației este un drept ocrotit de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind un element care ține de viața privată. Noțiunea de „viață privată” este o noțiune largă care înglobează multiple aspecte ale identității unui individ, precum elemente legate de dreptul la imagine (cauza Axel Springer c. Germaniei, par. 83).

Astfel, exercitarea dreptului la liberă exprimare se transformă într-o faptă ilicită doar în măsura în care această exercitare depășeşte limitele interne ale acestei libertăți, prin săvârșirea unui abuz de drept, determinând încălcarea drepturilor altei persoane. Date fiind îndatoririle şi responsabilităţile inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită de art.10 din Convenţie persoanelor care, precum pârâtul, se implică într-o dezbatere publică, este subordonată condiţiei ca ele să fi acţionat cu bună-credinţă astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere [Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53984/00, pct. 37, Culegere 2004-II, şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/03, pct. 65, CEDO 1999-III], fiindu-le cu toate acestea permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Mamere împotriva Franţei, nr. 12697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII).

În ceea ce priveşte punerea în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare (art. 10 CEDO) şi a dreptului la respectarea vieţii private (art. 8 CEDO), criteriile ce decurg din jurisprudenţa Curţii şi care sunt relevante şi în speţă sunt: contribuţia articolelor la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor, modalitatea de obţinere a informaţiilor, conţinutul,  forma şi repercusiunile publicării articolelor, buna credință a autorului afirmațiilor sau proba verităţii.

Referitor la primul criteriu enumerat, Curtea apreciază că pârâtul, în calitate de locuitor al comunei …, al cărei primar este reclamantul, a antamat prin articolele incriminate teme de interes pentru comunitatea locală, precum lipsa unui plan de urbanism, starea drumurilor comunale, lipsa canalizării, folosirea banului public, alegerea membrilor consiliului local, achiziţionarea unui autoturism nou de către Primărie, lipsa unui program de ridicare săptămânală a gunoiului, existenţa unor posibile cazuri de corupţie în administraţia locală. În cuprinsul acestor articole, toate afirmaţiile se referă la reclamant în calitatea sa de primar, fapt ce implică, în anumite limite (a se vedea, mutatis mutandis, Busuioc împotriva Moldovei, nr. 61513/00, pct. 64, 21 decembrie 2004), posibilitatea de a discuta despre acţiunile pe care aceasta le-a întreprins în cadrul exercitării funcției sale, fiind evidentă contribuţia articolelor la o dezbatere de interes general.

De asemenea, cu privire la notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor, se reține din jurisprudenţa Curții europene că: „În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice [Minelli împotriva Elveţiei (dec.), nr. 14991/02, 14 iunie 2005, şi Petrenco, citată anterior, pct. 55]. Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, care priveşte personalităţi politice în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii (Von Hannover, citată anterior, pct. 63, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 47).”

Astfel cum s-a decis constant în jurisprudenţa CEDO, atunci când informaţiile difuzate privesc un om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privinţa unui particular, deoarece persoanele publice se expun conştient unui control atent al faptelor, trebuie să dea dovadă de toleranţă, iar imperativele protecţiei vieţii lor private se pun în balanţă cu interesele discutării în public a problemelor politice, cea ce duce la concluzia că excepţiile de la libertatea de exprimare se interpretează restrictiv (cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 2000).

Pornind de la aceste premise, Curtea apreciază, întocmai ca prima instanţă, că  reclamantul, în calitate de persoană publică, fost și actual primar al localității, nu poate pretinde o protecție desăvârșită a elementelor vieții sale private, fără ca aceasta să echivaleze cu o expunere totală și o lipsă a posibilității de a se apăra în cazul în care anumite limite sunt depășite.

În ceea ce priveşte modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, este relevantă tot jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia este necesar, pentru a aprecia existenţa unei „nevoi sociale imperioase” capabile a justifica o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, să se facă o distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea faptelor poate fi dovedită, exactitatea judecăţilor de valoare nu poate fi demonstrată [De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 42, Culegere 1997-I, şi Harlanova împotriva Letoniei (dec.), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003]. Cu toate acestea, chiar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este total lipsită de temei faptic (Jerusalem împotriva Austriei, nr. 26958/95, pct. 43, CEDO 2001-II). Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și „informaţiilor” ori „ideilor” care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art.8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un  anumit nivel de gravitate si să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c.  Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

Analizând în acest context articolele enumerate prin cererea de chemare în judecată, Curtea reţine că toate articolele pârâtului au vizat probleme cu care se confruntau locuitorii comunei […], printre care a trăit din anul 2015, iar expunerea nemulţumirii faţă de activitatea primarului a presupus şi formularea unor acuzaţii şi invective la adresa acestuia, fără însă ca scopul publicării articolelor să fi fost prejudicierea imaginii reclamantului, ci aducerea în atenţia publicului a unor informaţii de interes general cu corespondent concret în realitatea vieţii din comună. Dimpotrivă, pârâtul a prezentat exemple concrete privind activitatea primarului, în special, din perspectiva cetăţeanului nemulţumit de serviciile primite în schimbul plăţii taxelor şi impozitelor locale, fiind aduse la cunoştinţa cititorilor aspecte asupra cărora şi-a exprimat propriul punct de vedere, critic şi virulent la adresa celor vizaţi.
Fiind în mod activ implicat în viaţa comunei al cărei locuitor era, pârâtul nu a întreprins un demers de discreditare a reclamantului, prin prezentarea unor aprecieri pur subiective şi nesusţinute faptic, ci a avut la bază o activitate de monitorizare şi de documentare menită a atrage atenţia asupra condiţiilor în care o persoană aflată într-o funcţie publică îşi îndeplineşte atribuţiile. 

Scopul avut în vedere de pârât nu a fost acela de a prejudicia imaginea reclamantului, iar această concluzie este întemeiată pe probatoriul administrat în cauză. Dezvăluirea activităților prestate de o persoană publică, a relațiilor sale de prietenie sau rudenie cu diverse alte persoane cunoscute în mediul local, modul în care prin acțiunile acestora a fost afectat pârâtul în activitatea întreprinsă sunt aspecte din viața pârâtului, convingeri personale ale acestuia ca urmare a unor raționamente proprii, făcute publice din dorința de prezentare a problemelor cu care se confruntă pârâtul. Prin urmare, accentul în toate articolele postate a căzut pe problemele de interes general, nu pe imaginea reclamantului.

Cu privire la împrejurarea că reclamantul nu mai exercita funcția de primar la momentul la care au fost postate respectivele articole în anul 2018, nu îi atrage acestuia o protecție desăvârșită a elementelor din viața privată, întrucât cele dezvăluite de pârât aveau legătură directă cu modul de exercitare a funcției publice și efectele directe produse în patrimoniul său ca urmare a deținerii anterioare a acestei funcții. În plus, chiar pe parcursul acestui proces, ca urmare a ultimelor alegeri locale organizate în anul 2020, reclamantul a revenit în funcția de primar al localității […].

Prin urmare, premisa de la care se pornește în mod corect în cauză este a unui om politic, în raport de care criticile admisibile sunt mai largi decât în privința unui particular.

Se mai reține totodată că deși informațiile prezentate deranjează, acestea nu sunt în măsură să cauzeze un prejudiciu de imagine reclamantului. De altfel nici nu se poate susține vătămarea imaginii reclamantului în comunitatea locală, câtă vreme la ultimele alegeri locale desfășurate în localitate, acesta a fost reales ca primar pentru un nou mandat. În acest context factual nu se poate susține cu temei că in opinia cititorilor s-a conturat o percepție negativă asupra persoanei reclamantului.
Prin urmare, scopul exclusiv de a prejudicia imaginea unui particular nu a existat în conduita pârâtului, nemulțumirea exprimată față de activitatea și faptele unui om politic, ce se bucură de o largă notorietate în comună, fiind legată de viața privată a pârâtului, nicidecum de cea a reclamantului.

În ceea ce privește caracterul fals al afirmațiilor postate, tribunalul a reținut că acesta rezultă din ordonanța de clasare emisă în dosarul penal nr.405/P/2019, la data de 10.01.2020, în care reclamantul a fost cercetat penal pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu. Or, împrejurarea că anumite fapte nu îndeplinesc elementele constitutive ale unei infracțiuni nu semnifică în mod absolut că fapta nu a existat sau că nu are caracter imoral, reprobabil sau de altă natură. Prin urmare, afirmațiile pârâtului legate de activitatea desfășurată de primar nu pot fi calificate drept false, pe de o parte, pentru că în principal sunt judecăți de valoare, iar, pe de altă parte, pentru că au avut la bază un minim de temei faptic (starea de incompatibilitate constatată, cercetarea penală efectuată pentru abuz în serviciu).

Faţă de toate considerentele expuse, concluzia Curții, similară celei a primei instanţe, este aceea că, deşi pârâtul a recurs la anumite apelative care, rupte din context, ar putea fi de natură a leza reputaţia, onoarea şi demnitatea reclamantei, din probatoriul administrat nu a rezultat că ar fi urmărit acest scop prin publicarea articolelor, cunoscând absenţa unei minime baze factuale şi fiind interesat doar de denigrarea persoanei vizate. Din contră, a rezultat că aceste articole au fost bazate pe aspecte factuale verosimile (”exista suspiciune ca […] , in timpul sau de primar, era vinovat de abuz in serviciu”), iar aprecierile de ordin subiectiv la adresa persoanei reclamantului au fost făcute în contextul prezentării acestor situaţii de fapt cu caracter de interes general.

În legătură cu termenii în concret utilizaţi de către pârât,  se mai impune a fi reţinut că singurul apelativ ce este excesiv este cel de ”clan corupt”, însă acesta nu prezintă o asemenea gravitate încât să prejudicieze imaginea reclamantului.

În concluzie se reține că pârâtul a acţionat cu bună-credință în încercarea de a aduce la cunoștința publică aceste informații şi, în consecință, se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare având limite mai largi de apreciere în raport de persoanele care ocupă funcţii publice şi care sunt supuse unei monitorizări mai atente din partea întregii societăţi.

Analizând articolele depuse la dosar, prin aplicarea tuturor principiilor anterior dezvoltate, deduse din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de fond a reţinut deci în mod corect că acestea au fost elaborate în limitele art. 10 din Convenţie. Au fost astfel în mod judicios evaluate atât importanţa subiectelor dezbătute pentru comunitatea locală, în condiţiile în care era vorba despre situaţii concrete cu care se confruntau locuitorii comunei, cu repercusiuni asupra traiului lor de zi cu zi, cât şi conţinutul concret al articolelor, care au presupus transmiterea unor informaţii bazate pe un minimum de fapte suficient de precise, iar nu pe judecăţi de valoare total lipsite de temei faptic, emise cu rea-credinţă de către pârât, doar în scopul de a aduce atingere vieţii private a persoanei vizate.

Pentru toate aceste considerente, reţinând, asemenea primei instanţe, că prin articolele publicate de pârât se respectă echilibrul dintre dreptul la liberă exprimare şi cel la viaţă privată, cu garanţiile şi limitele impuse de jurisprudenţa CEDO, Curtea a apreciat că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor de drept material la speța dedusă judecății, decizia fiind casată în acord cu prevederile art.488 alin.1 pct.8 coroborat cu art.496 alin.2 C.proc.civ.c