Jurisprudență | Curtea de Apel Constanța – Inexistența unei obligații de plată a cheltuielilor de spitalizare generate de internarea unei victime a unei agresiuni

Aşa cum s-a reţinut în decizia ICCJ nr. 22/2017, „Câtă vreme beneficiarii sistemului de asigurări de sănătate au dreptul la un pachet de servicii medicale (de bază pentru cei asiguraţi şi minimal pentru cei neasiguraţi), fiind astfel protejaţi faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident, nu există nici o raţiune pentru care persoanele respective să fie obligate să suporte costurile cheltuielilor medicale atunci când vătămarea corporală a fost cauzată prin fapta culpabilă a unui terţ”.

Chiar dacă, în principiu, victima unei agresiuni poate să plătească benevol cheltuielile de spitalizare generate de internarea sa (constituindu-se ulterior parte civilă în procesul penal), această obligaţie de plată nu există. Împrejurarea că unitatea sanitară nu se poate subroga, în planul dreptului procesual penal, în poziţia celui vătămat nu constituie în egală măsură un argument legal pentru a da o altă interpretare prevederilor explicite. Legea nu creează cadrul de promovare a unei acţiuni având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pacientului care nu a depus plângere penală.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 14.05.2019 sub nr. 3486/327/2019, reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Tulcea a formulat acţiune în pretenţii în contradictoriu cu pârâta […], solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 340,2 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare, actualizată de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective.

În calitate de furnizor de servicii medicale, spitalul are dreptul legal de a se subroga în drepturile casei de asigurări de sănătate, dobândind calitatea procesuală a acesteia pentru recuperarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile medicale, astfel cum prevede art. 313 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 (în prezent art. 320 după republicare).

Potrivit art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (în prezent art. 320 după republicare), persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.

O condiţie esenţială pentru a putea fi declanşată recuperarea sumelor cheltuite este ca acţiunea să fie îndreptată împotriva persoanei vinovate de vătămarea sănătăţii, iar o altă condiţie este ca persoana împotriva căreia este îndreptată acţiunea să fi vătămat sănătatea altei persoane ori propriei persoane din culpă. Reclamantul a invocat prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, motivat de faptul că pârâta, din neglijenţă sau din imprudenţă, nu a solicitat tragerea la răspunderea penală a celui care a agresat-o, or, dispoziţiile susmenţionate nu pot fi interpretate în sensul că victimele unor astfel de fapte ar trebui să suporte cheltuielile efectuate de spital în vederea îngrijirii lor, atât timp cât aceste fapte sunt imputabile unor terţe persoane.

Prevederile fostului art. 313 din Legea nr. 95/2006 (în prezent art. 320 după republicare) sunt clare şi neechivoce, în sensul că legiuitorul a înţeles să sancţioneze persoanele care din culpă au adus atingere integrităţii corporale şi sănătăţii altor persoane sau propriei persoane, stabilind în sarcina acestora obligaţia de a achita contravaloarea serviciilor medicale efectuate în astfel de situaţii şi de a repara în felul acesta prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale.

Acest text instituie un caz de subrogaţie legală a furnizorului de servicii medicale în drepturile casei de asigurări de sănătate şi numai pentru aceste litigii (având ca obiect recuperarea acestor sume, în care debitorul raportului juridic obligaţional este persoana care prin fapta sa a provocat, din culpă, daune sănătăţii altei persoane sau chiar propriei persoane), furnizorii de servicii medicale se subrogă în drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în orice alte situaţii neavând calitate procesuală activă.

Reclamantul avea posibilitatea să interogheze bolnavul la internarea în spital şi să solicite să i se comunice numele agresorului, răspunderea civilă delictuală a acestuia nedepinzând de tragerea la răspunderea penală.

Nu are relevanţă eventuala pasivitate a pârâtei în ceea ce priveşte atragerea răspunderii penale a autorului agresiunii, câtă vreme obligaţia acestuia din urmă de a repara prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale este reglementată în mod expres de lege. Constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal este doar o posibilitate, nu însă şi unica.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 22/06.11.2017 (publicată în M.O. nr. 43/17.01.2018) pronunţată de Î.C.C.J. în soluţionarea unui recurs în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, s-a statuat că persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situaţiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părţilor.

În interpretarea şi aplicarea aceloraşi dispoziţii legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor.

S-a reţinut în considerentele acestei decizii că „în toate situaţiile în care, fiind vorba de o vătămare produsă prin fapta unui terţ, unitatea sanitară s-a îndreptat cu acţiune pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare împotriva victimei agresiunii, iar nu a autorului vătămării, temeiul de drept al acţiunii nu poate fi prevederea specială cuprinsă în art. 320 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, care este de strictă interpretare şi aplicare”.

În cadrul unei acţiuni, „care ar putea fi întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, unitatea medicală trebuie să facă dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului afirmat (care nu se confundă cu prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare şi tratament medical), a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei pârâtului”.

„Nicio prevedere legală nu stabileşte în sarcina victimei unei agresiuni obligaţia de a identifica agresorul şi de a furniza unităţii sanitare datele de identificare”. 

„În ceea ce priveşte nedepunerea plângerii penale prealabile se observă că nu rezultă din Legea nr. 95/2006, din actele normative cu rang inferior adoptate în temeiul acestei legi sau din Codul de procedură penală obligaţia persoanei vătămate de a depune plângere penală prealabilă. Dimpotrivă, dreptul persoanei vătămate de a formula sau nu plângerea penală este un drept potestativ, iar raţiunile subiective care determină persoana în cauză să nu depună plângerea nu pot fi cenzurate de instanţa de judecată, câtă vreme însuşi legiuitorul, stabilind că pentru anumite infracţiuni urmărirea penală este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, a înţeles să îi lase acesteia dreptul de a alege dacă se adresează sau nu justiţiei penale”.

Prin urmare, omisiunea pârâtei de a solicita organelor abilitate tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate de producerea agresiunii nu poate constitui o faptă ilicită de natură să atragă angajarea răspunderii civile delictuale a acesteia.

În plus, nici „îmbogăţirea fără justă cauză nu poate constitui temei al obligării victimei agresiunii la cheltuielile de spitalizare şi tratament medical, deoarece una dintre condiţiile pentru aplicarea acestui mecanism juridic, astfel cum rezultă din art. 1345 din Codul civil, este aceea ca îmbogăţirea să fie lipsită de o cauză justă. Or, prestarea serviciilor medicale de către unitatea sanitară s-a făcut în baza prevederilor legale care instituie acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat (art. 219 alin. 3 lit. g din Legea nr. 95/2006)”.  

Prin  decizia civilă nr. 174/ 9.06.2020, Tribunalul Tulcea a respins apelul ca nefondat, cu o argumentaţie care a validat motivarea primei instanţe.

Împotriva hotărârii dispuse în apel, reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Tulcea a declarat recurs, care a susţinut că internarea pârâtei si cheltuielile cu tratarea sa au fost efectuate într-o secţie de boli cronice a spitalului şi nu în Unitatea de Primire a Urgenţelor.

Spitalul Judeţean de Urgenţă Tulcea a efectuat toate demersurile permise de lege pentru a afla identitatea persoanei care se face vinovate de vătămarea pârâtului, dar fără a reuşi să afle identitatea sa până la judecarea cauzei.

Art. 313 (în prezent art. 320 după republicare) alin.1 şi 2 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, invocat în cererea noastră, prevede următoarele:
“(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.
(2) Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin.(1) realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relaţie contractuală această evidenţă, în vederea decontării, precum şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.”

Prevederile textului de lege citat, au rolul de a legifera expres faptul că statul roman, prin Casa de Asigurări de Sănătate, nu decontează decât cheltuielile de spitalizare cauzate de o îmbolnăvire sau o afecţiune cronică sau acută, nu şi cele efectuate pentru recuperarea unui pacient care a fost victima unui accident sau agresiune.

Este adevărat ca textul de lege face trimitere la cel care a provocat agresiunea sau accidentul (“aduce daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă”), însă sunt situaţii, cum este cazul în speţă, unde agresorul nu este cunoscut. în speţă, pacientul declară că a fost victima unei agresiuni, nu depune plângere împotriva persoanei vinovate sau “împăcându-se”, probabil, cu aceasta – sau refuză să declare datele de identitate ale făptuitorului.

Menţionează recurentul că în toate secţiile spitalului, inclusiv la cea de primire urgenţe, sunt afişate prevederile art. 313 (în prezent art. 320 după republicare) alin. 1 din Legea nr. 95/2006 – pacienţilor aducându-se la cunoştinţă şi verbal faptul că, chiar dacă au asigurare valabilă, CAS nu suportă cheltuielile victimelor agresiunilor sau accidentelor, urmând ca aceştia să se îndrepte împotriva persoanei vinovate pentru a le recupera.

În speţă, pârâta s-a prezentat la Spitalul Judeţean de Urgenţă Tulcea, declarând că a fost victima unei agresiuni iar ulterior, nu a mai întreprins niciun demers pentru a recupera de la făptuitor această sumă datorată pentru spitalizare şi a o depune la spital şi nici nu a mai formulat o altă plângere împotriva acestuia.

Recurentul a arătat că nu este abilitat să efectueze nici un fel de cercetare în ceea ce priveşte agresorul sau persoana care a provocat accidentul. Nu poate decât să se constituie parte civilă în dosarul penal, în cazul în care pacientul reclamă agresiunea şi se dispune cercetarea sau începerea urmăririi penale, ori judecarea cauzei penale respective.

În caz contrar, pentru că textul de lege invocat nu îl scuteşte de plata cheltuielilor de spitalizare pe agresorul care nu a fost denunţat (şi nu este cunoscut), cum este şi cazul în speţă, cel agresat sau accidentat are mai multe variante pentru a se putea asigura aplicarea art. 313 (în prezent art. 320 după republicare) alin.1 din Legea nr. 95/2009 şi anume : – fie să plătească el de bună voie, din veniturile sale, cheltuielile de spitalizare pentru a nu mai „alerga,, după făptuitor; – fie să le recupereze pe cale amiabilă de la agresor şi să le depună la spital; – fie să-l acţioneze ulterior pe acesta în instanţă, pentru a recupera sumele respective pe cale civilă – având drept dovadă documentele emise de spital sau de către instanţă.

Nu există nici o excepţie în acest sens în cuprinsul legii, textul de lege fiind clar, în sensul că plata spitalizării pentru persoanele a căror sănătate a suferit din cauza unor agresiuni sau accidente nu se suportă de către Casa de Asigurări de Sănătate, chiar dacă acestea au fost ..victime., si nu se fac vinovate că au ajuns în situaţia de a fi pacienţii spitalului.

Instanţa de fond pronunţându-se însă pe respingerea acestor tip de cheltuieli ar putea realiza precedentul interpretări în mod diferit a art. 313 (în prezent art. 320 după republicare) alin.1 din Legea 95/2006 – într-un fel pentru victimele agresiunilor sau accidentelor care declară cine se face vinovat de producerea dăunării sănătăţii şi cer pedepsirea făptuitorului, şi în alt fel pentru acele victime care nu fac acest lucru din comoditate sau din alte interese sau raţiuni.

Astfel, se ajunge la situaţia anormală ca statul, prin sistemul naţional de asigurări de sănătate, să suporte cheltuielile cu spitalizarea pentru pacienţii agresaţi sau accidentaţi care refuză să solicite atragerea răspunderii făptuitorului, nefăcându-l cunoscut, sau folosind sumele recuperate de la acesta în interes propriu.

Prin  admiterea cererii de chemare în judecată, pârâtul, în baza hotărârii instanţei, se poate îndrepta pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare, pe cale civilă. împotriva celui care l-a agresat, fiind dusă la îndeplinire astfel voinţa legiuitorului – aceea de a obliga persoana care a provocat daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, să suporte cheltuielile de spitalizare sau, dacă persona care a fost victima unui accident sau a fost agresată, nu doreşte să respecte acest lucru, să suporte cheltuielile ea însăşi.

În consecinţă, având în vedere prevederea expresă şi cu caracter obigatoriu a prevederilor art. 313 (în prezent art. 320 după republicare) alin.1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sanitar, aceasta fiind starea de fapt şi de drept din dosar, precum şi noile argumente invocate, solicită  admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea deciziei civile 174/9.06.2020 a Tribunalului Tulcea  şi obligarea pârâtei […] la plata cheltuielilor de spitalizare, actualizate până la data plătii efective.

La data internării, în Secţia chirurgie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Tulcea, a pârâtei […] (01.06.2016), ca victimă a unei agresiuni, erau incidente dispoziţiile art. 313 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, cu modificările aduse prin Legea nr. 132/2014, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 739/10.10.2014 – text devenit 320, după republicarea din august 2015:
,,(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.

Din aceste dispoziţii rezultă că la data producerii pretinsei agresiuni invocate la momentul spitalizării, legea prevedea doar posibilitatea obligării celui culpabil de vătămarea altei persoane la acoperirea prejudiciului cauzat furnizorului de servicii medicale.

Interpretarea unei norme juridice se face după sensul explicit al dispoziţiei date de legiuitor, astfel încât orice situaţie de fapt – pentru a fi încadrabilă în prevederile textului –  trebuie să se regăsească sub aspectul premisei în elementele obiective ale reglementării date.

Ambele instanţe devolutive au stabilit aşadar corect că legiuitorul s-a referit, într-un asemenea caz, la atragerea răspunderii civile delictuale a celui care a pricinuit vătămarea altei persoane şi care a generat, implicit, cheltuielile de spitalizare necesare refacerii sănătăţii celui accidentat/agresat.
Recurentul reclamant induce aplicarea în această prevedere a unei excepţii neprevăzute de legiuitor (invocând pretinsa culpă a victimei de a nu se fi adresat autorităţilor, în afara celei evidente a agresorului) şi nu face nici o trimitere la considerentele deciziei nr. 22/2007 a I.C.C.J. pronunţată în recurs în interesul legii, la care s-au referit instanţele de judecată.

Or, în cuprinsul respectivei statuări – obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit art. 517 alin. 4 cod proc. civilă – s-a arătat că în cazul în care acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, „unitatea medicală trebuie să facă dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului afirmat (care nu se confundă cu prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare şi tratament medical), a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei pârâtului” iar faptele imputate victimei de a  nu furniza unităţii medicale datele de identitate ale agresorului sau de a nu formula plângere penală pentru ca cel vinovat să poată fi tras la răspundere nu pot fi calificate ca ilicite, în condiţiile în care nici o prevedere legală nu stabileşte în sarcina victimei unei agresiuni obligaţia de a identifica agresorul şi de a furniza unităţii sanitare datele de identificare. De asemenea, nici „nedepunerea plângerii penale prealabile” nu poate fi considerată ilicită întrucât „nu rezultă din Legea nr. 95/2006, din actele normative cu rang inferior adoptate în temeiul acestei legi sau din Codul de procedură penală obligaţia persoanei vătămate de a depune plângere penală prealabilă.

Dimpotrivă, dreptul persoanei vătămate de a formula sau nu plângerea penală este un drept potestativ, iar raţiunile subiective care determină persoana în cauză să nu depună plângerea nu pot fi cenzurate de instanţa de judecată, câtă vreme însuşi legiuitorul, stabilind că pentru anumite infracţiuni urmărirea penală este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, a înţeles să îi lase acesteia dreptul de a alege dacă se adresează sau nu justiţiei penale”.

Instanţa de recurs va reţine astfel că argumentele dezvoltate de către unitatea sanitară sunt contrare considerentelor statuării date în recurs în interesul legii – sub aspectul unei pretinse culpe a celui vătămat.

Se susţine în recurs că înseşi prevederile legale induc în mod obligatoriu demersul astfel iniţiat şi că orice interpretare contrară ar păgubi sistemul naţional de asigurări sociale.

Curtea va avea însă în vedere că prevederile invocate nu stabilesc posibilitatea obligării victimei agresiunii la plata cheltuielilor efectuate cu îngrijirea sănătăţii sale, chiar dacă serviciul medical a  fost unul specializat, în cadrul Secţiei chirurgie, iar nu unul specific asistenţei medicale de urgenţă. Aşa cum s-a reţinut şi în decizia nr. 22/2017, „Câtă vreme beneficiarii sistemului de asigurări de sănătate au dreptul la un pachet de servicii medicale (de bază pentru cei asiguraţi şi minimal pentru cei neasiguraţi), fiind astfel protejaţi faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident, nu există nici o raţiune pentru care persoanele respective să fie obligate să suporte costurile cheltuielilor medicale atunci când vătămarea corporală a fost cauzată prin fapta culpabilă a unui terţ”.

Chiar dacă în principiu victima unei agresiuni poate să plătească benevol cheltuielile de spitalizare generate de internarea sa (constituindu-se ulterior parte civilă în procesul penal), această obligaţie de plată nu există. Împrejurarea că unitatea sanitară nu se poate subroga, în planul dreptului procesual penal, în poziţia celui vătămat nu constituie în egală măsură un argument legal pentru a da o altă interpretare prevederilor explicite. Legea nu creează cadrul de promovare a unei acţiuni având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pacientului care nu a depus plângere penală.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. 1 cod proc. civilă va respinge recursul ca nefondat.