Jurisprudență | Curtea de Apel Oradea – Constatarea inexistenţei faptei care face obiectul acţiunii penale conduce, implicit, la constatarea inexistenţei faptei ilicite care constituie temeiul răspunderii civile

Constatarea inexistenţei faptei care face obiectul acţiunii penale conduce în mod implicit şi la constatarea inexistenţei faptei ilicite care constituie temeiul răspunderii civile, astfel că, solicitarea părţii civile, în sensul obligării inculpatului la plata de daune, nu este fondată în condiţiile nedovedirii uneia dintre condiţiile esenţiale ale răspunderii delictuale.

Articole de lege incidente: art. 238 alin. (1) Cod penal | art. 16 alin. (1) lit. a) și c) Cod procedură penală

În baza art. 275 alin. (3) Cod procedură penală cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
În considerentele sentinţei atacate instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nicio probă administrată în cauză nu confirmă susţinerile persoanei vătămate (Pc) privind existenţa unui refuz de restituire din partea inculpatului în urma unei solicitări exprese de restituire din partea persoanei vătămate, precum şi că nu există probe care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie cu privire la însuşirea de către inculpat a unor bunuri sau documente din autoutilitară.

În acest sens, prima instanţă a constatat că la momentul predării autoutilitarei pentru reparaţii la SC (X) SRL nu s-a întocmit vreun proces-verbal de predare-primire care să ateste ce bunuri şi documente au fost remise de inculpat odată cu autoutilitara, un proces-verbal de predare-primire a autoutilitarei (…) încheindu-se doar la data de 23.09.2017, cu ocazia ridicării acesteia de către persoana vătămată, ocazie cu care s-au predat mai multe bunuri şi documente, respectiv: carte de identitate vehicul, certificat de înmatriculare, certificat de conformitate, asigurare copie, chingi, pană roţi.

În aceste circumstanţe, instanţa de fond a apreciat că există un dubiu cu privire la însuşirea de către inculpat a unor bunuri şi documente, mai ales că o parte din documentele reclamate iniţial ca fiind însuşite de inculpat au fost predate persoanei vătămate la data de 23.09.2017, cum ar fi certificatul de înmatriculare şi asigurarea în copie.

S-a arătat că dubiul este sporit şi de împrejurarea că prin cererea de constituire ca parte civilă persoana vătămată a solicitat cu titlu de daune materiale doar contravaloarea telefonului sustras (27,50 euro) şi a unui cablu de alimentare (26,83 euro), restul pretenţiilor de 6.500 euro constând în beneficiul nerealizat ca urmare a staționării maşinii de transport şi ratele de leasing ce trebuiau achitate în cursul perioadei în care a staţionat autoutilitara, fără să se mai facă nicio referire la restul bunurilor şi documentelor reclamate iniţial ca fiind însuşite de inculpat, conform plângerii şi declaraţiei persoanei vătămate din faza de urmărire penală.

Instanţa de fond a mai constatat că nu s-a făcut dovada înlocuirii niciunui document sau bun presupus însuşit de inculpat şi a valorii de înlocuire a acestora şi că persoana vătămată a depus în susţinerea pretenţiilor civile facturi privind o altă autoutilitară (Volkswagen Crafter) şi nu ale autoutilitarei marca (…), ce face obiectul cauzei, fapt ce reiese din fotografiile de pe facturile depuse la dosar.

De asemenea, prima instanţă a notat că pentru dovedirea contravalorii telefonului sustras (27,50 euro) şi a unui cablu de alimentare (26,83 euro), s-au depus la dosar înscrisuri care au legătură cu aceste bunuri.

Referitor la ratele de leasing solicitate cu titlu de despăgubiri materiale instanţa de fond a opinat că acestea nu-i pot fi imputate inculpatului, obligaţia de plată a ratelor fiind asumată de persoana vătămată independent de existenţa unor curse de transport, a unor documente sau a unui profit şi, mai mult decât atât, exista obligaţia părţii civile de a anunţa societatea de leasing în cazul dispariţiei documentelor autoutilitarei precum şi înlocuirea acestora, după cum exista obligaţia de notificare şi înlocuire şi în cazul cardurilor Mastercard sustrase sau pierdute dar şi a cardurilor de combustibil UTA.

În concluzie, prima instanţă a considerat că există un dubiu cu privire la săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de abuz de încredere, care îi profită inculpatului (in dubio pro reo).

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termenul legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria (…) şi partea civilă (Pc).

Parchetul de pe lângă Judecătoria (…) a criticat hotărârea sub aspectul netemeiniciei şi a solicitat desființarea acesteia în sensul condamnării inculpatului la o pedeapsă cu amenda, just individualizată, pentru comiterea infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) Cod penal.

S-a apreciat că în cauză sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, câtă vreme inculpatul şi-a trecut, printr-o acţiune abuzivă, bunurile persoanei vătămate în stăpânirea sa ilicită, dispunând de acestea ca fiind ale sale şi refuzând să le restituie.

S-a arătat că refuzul de a restitui bunurile constă în manifestarea expresă a inculpatului de a nu restitui bunurile, realizată în mod abuziv şi nejustificat, sens în care s-a făcut referire la declaraţia dată de (Pc) în cursul urmăririi penale în care aceasta a menţionat în mod expres că, după ce inculpatul a lăsat autoutilitara la atelierul societăţii (X) SRL în vederea montării unui pat şi după ce i s-a adus la cunoştinţă că patul s-a montat, în data de 15 septembrie 2017 l-a sunat pe inculpat pentru a-i cere să meargă să ia autoutilitara, însă inculpatul nu i-a răspuns, pentru ca a doua zi să-l sune şi să-i spună că nu mai vine înapoi, iar fiind întrebat de lucrurile pe care le-a primit în gestiune a spus că şi le opreşte, pentru că el considera că i se cuvin în compensaţie pentru munca prestată în luna septembrie.

Totodată, s-a apreciat că această declaraţie nu a fost combătută cu niciun mijloc de probă şi se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv cu declaraţiile martorului (M1) şi înregistrările video ale camerei de supraveghere, din care rezultă că inculpatul este cel care a lăsat autoutilitara la atelierul societăţii (X) SRL şi a luat din interiorul acesteia bunurile enumerate de persoana vătămată, fără intenţia de a le mai restitui.

Partea civilă (Pc) nu a motivat calea de atac declarată în cauză şi nici nu s-a prezentat în instanţă pentru a-l susţine.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) Cod procedură penală Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul (I) a fost trimis în judecată prin rechizitoriul emis în 27 mai 2019 de Parchetul de pe lângă Judecătoria (…) în dosarul nr. (…)/P/(…) sub acuzaţia comiterii infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) Cod penal, reţinându-se că, în data de 14 septembrie 2017 inculpatul a luat din autoutilitara marca (…), cu numărul de înmatriculare (…) mai multe bunuri, pe care le deţinea în calitate de şofer la PF (…), bunuri pe care ulterior a refuzat să le restituie.

Având în vedere ipoteza acuzatorială Curtea a considerat că parchetul, căruia îi revedea sarcina probei, trebuia să dovedească dincolo de orice îndoială rezonabilă existenţa faptei imputate, respectiv că inculpatul (I) a refuzat să-i restituie persoanei vătămate mai multe bunuri pe care le-ar fi deţinut în calitatea sa de şofer la PFA-ul al cărei titular este persoana vătămată (Pc) şi că această faptă întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) Cod penal.
În ceea ce priveşte infracțiunea de abuz de încredere comisă în cadrul raporturilor de muncă Curtea a consideră că trebuie făcute următoarele precizări prealabile, apte de a contribui la lămurirea situaţiei din prezenta cauză, după cum urmează:

a. Situaţia premisă a infracţiunii implică deţinerea unui/unor bunuri mobile (de regulă corporale) de către autor (inculpat) anterior comiterii faptei, încredințate de către persoana vătămată în baza unui titlu netranslativ de proprietate (temeiul juridic al deţinerii) şi cu un anumit scop. Nu prezintă relevanță natura civilă, comercială sau administrativă a titlului şi nici dacă, prin raportare la normele specifice materiei, titlul satisface cerinţele de formă sau de validitate. În baza titlului este conferit detentorului precar (autor) un control de fapt asupra bunului/bunurilor, acesta dobândind drepturi în scopul şi limitele stabilite prin titlu;

b. Persoana vătămată realizează cu intenţie un act de desistare voluntară (nu doar o simplă predare materială) prin încredințarea pentru o perioadă determinată a bunului/bunurilor mobile în temeiul titlului autorului (care dobândește astfel controlul şi paza până la data împlinirii termenului de restituire), acceptând că în acest interval de timp nu poate exercita în mod nemijlocit, continuu şi necondiționat controlul asupra obiectului material al infracţiunii;

c. În cazul bunurilor deţinute în cadrul raporturilor de muncă trebuie determinat dacă predarea bunului de către persoana vatămată (angajator) către inculpatul (angajat) a avut ca temei legal şi scop transmiterea dreptului de folosinţă a bunului (inclusiv în afara atribuţiilor de serviciu, însă pe durată determinată şi în limitele ce decurg din titlu) şi desistarea implicită a angajatorului, cu consecinţa dobândirii de către angajat a pazei şi controlului bunului până la împlinirea termenului de restituire; în ipoteza în care nu se poate reţine o desistare a angajatorului deoarece bunul a fost predat pentru motive determinate, nu se poate considera că angajatul este detentor al unui bun încredințat în baza unui titlu, actele de însuşire fiind specifice în această ipoteză furtului, iar nu abuzului de încredere, deoarece prin remiterea bunului acesta nu iese din sfera de stăpânire materială a remitentului;

d. Modalitatea alternativă a elementului material constând în însușirea bunului implică manifestarea de voinţă a autorului (inculpat) de a interverti detenţia exercitată în temeiul şi limitele titlului asupra bunului într-o posesie ilicită, manifestându-se faţă de bun ca veritabil proprietar.

e. Modalitatea alternativă a elementului material constând în refuzul de restituire a bunului deținut în condițiile titlului netranslativ de proprietate implică fie existenţa ex ante a manifestării de voinţă a autorului de a se comporta faţă de bun ca un veritabil proprietar (animus possidendi), iar nu ca un detentor precar al bunului altuia, fie o reţinere nelegală a bunului cu încălcarea limitelor stipulate prin titlu. În acest caz comportamentul abuziv al autorului poate consta într-o atitudine pozitivă explicită prin care se respinge solicitarea fermă şi expresă de restituire a bunului, fie într-un comportament pasiv (implicit sau explicit) prin care nu se oferă vreun răspuns solicitării ferme şi exprese de restituire a bunului, ori se amână nejustificat restituirea bunului. Refuzul de restituire nu trebuie să aibă vreo bază legală sau contractuală.

Analizând particularitățile cauzei faţă de ipoteza acuzatorială şi dezvoltările teoretice de mai sus, Curtea a constatat că, din probele administrate în cauză în cursul urmăririi penale, precum şi al cercetării judecătorești în fond şi în apel, nu se poate reţine contestarea de către inculpat a faptului că, în baza raporturilor de muncă avute în calitate de şofer cu PFA (…), acesta a primit în temeiul unui titlu netranslativ de proprietate mai multe bunuri cu privire la care avea obligația de a le restitui (situația premisă a infracțiunii care face obiectul acuzaţiei). Deopotrivă, nu este contestat faptul că inculpatul a restituit autoutilitara marca (…), cu numărul de înmatriculare (…) pe care o folosea în baza raporturilor de muncă cu PFA (…) şi a notificat încheierea acestora, luându-şi din autovehicul mai multe bunuri.
Astfel, Curtea a reţinut că persoana vătămată (Pc) este titular al PFA (…), persoana fizică autorizată ce deţine autoutilitara marca (…), cu numărul de înmatriculare (…).

Potrivit susţinerilor persoanei vătămate, pe această autoutilitară şi-a desfăşurat activitatea inculpatul (I), care a fost angajat cu contract de muncă la PFA (…), în calitate de şofer (filele 17-20 din dosarul de urmărire penală), iar în luna august 2017, ca urmare a solicitării inculpatului, persoana vătămată a fost de acord cu montarea unui pat pe această autoutilitară, sens în care a purtat discuţii cu reprezentanții societăţii (X) SRL (…).

Ulterior acestor discuţii, la solicitarea persoanei vătămate, în data de 14 septembrie 2017, la ora 14:08 inculpatul (I) s-a prezentat la sediul SC (X) SRL (…), lăsând autoutilitara marca (…), cu nr. de înmatriculare (…), în atelierul acestei societăţi, în vederea montării patului (procesul-verbal de vizionare a imaginilor video surprinse de camerele de supraveghere din incinta societăţii, aflat la fila 34 din dosarul de urmărire penală), după care, la ora 14:15, a ieşit din curtea societăţii cu autoturismul cu nr. de înmatriculare (…).

Astfel cum rezultă din declarațiile martorului (M1), angajat în calitate de agent de pază la SC (X) SRL (…) (filele 35-38 din dosarul de urmărire penală, fila 68 din dosarul instanţei de fond, fila 33 din dosarul acestei curţi de apel), inculpatul (I) a lăsat autoutilitara la sediul societăţii, dar nu ştie dacă acesta a luat din autoutilitară vreun bun care nu-i aparţinea, martorul arătând însă că inculpatul şi-a luat lucrurile personale, care erau în două genţi. Totodată, martorul a arătat că inculpatul a lăsat autoutilitara în curtea societăţii, iar cheile acesteia la recepţie, fără să fi fost întocmit un proces-verbal de predare-primire în care să se menţioneze care sunt bunurile predate odată cu autoutilitara. Martorul (M1) a precizat că inculpatul a plecat de la societate cu autoturismul unui prieten, care îl aştepta.

Din declaraţiile martorului (M2) (fila 71 din dosarul instanţei de fond şi fila 32 din dosarul acestei curţi de apel) rezultă că, în luna septembrie 2017 s-a întâlnit cu inculpatul, care i-a spus că trebuie să ducă autoutilitara pe care lucra la o societate, pentru ca pe autoutilitară să fie montat un pat. A arătat martorul că, după ce au identificat pe internet sediul societăţii, s-au deplasat, inculpatul cu autoutilitara, iar el cu autoturismul său personal la acea societate.

Potrivit martorului, după ce inculpatul a parcat autoutilitara în curtea societăţii, iar el a parcat autoturismul în faţa societăţii, lângă poartă, inculpatul s-a deplasat la recepţie, după care s-a întors la autoturismul său, spunându-i că trebuie să ducă actele autoutilitarei la recepţie. A arătat martorul că inculpatul a mers la autoutilitară, de unde a luat o borsetă de culoare neagră, destul de mare, având dimensiunile de aproximativ 30-35 cm, în care se aflau actele autoutilitarei şi a predat această borsetă, împreună cu cheia autoutilitarei la recepţie şi că, din câte ştie, cu această ocazie nu s-a încheiat un proces-verbal de predare-primire.

Martorul a precizat că inculpatul i-a spus că în borsetă erau actele autoutilitarei, dar el nu a văzut decât talonul, în declaraţia dată în faţa acestei curţi de apel arătând că, împreună cu actele maşinii, inculpatul a lăsat şi un dispozitiv GPS. Totodată, martorul a arătat că inculpatul a luat din autoutilitară o geantă de voiaj în care se aflau hainele sale, după care împreună au plecat cu autoturismul la domiciliul său, martorul transportându-l pe inculpat a doua zi la gară în (…), inculpatul spunându-i că merge acasă, în (…).

În data de 15 septembrie 2017 persoana vătămată (Pc) a fost sunat de angajaţii societăţii (X) SRL, care i-au comunicat că a fost montat patul şi că poate ridica autoutilitara, condiţii în care persoana vătămată l-a sunat pe inculpat, pentru a-i cere să meargă să ridice autoutilitara, însă inculpatul nu i-a răspuns.
Potrivit susţinerilor persoanei vătămate, inculpatul a sunat-o în data de 16 septembrie 2017, aducându-i la cunoştinţă că nu se mai întoarce, iar la solicitarea persoanei vătămate de a-i spune ce a făcut cu lucrurile care i-au fost lăsate în gestiune, inculpatul ar fi susţinut că şi le opreşte, pentru că el consideră că i se cuvin, în compensaţie pentru munca prestată în luna septembrie.

Prin declaraţia dată în calitate de persoană vătămată (fila 12 din dosarul de urmărire penală), (Pc) a susţinut că lipseau următoarele bunuri: un telefon mobil marca Sony Xperia, un GPS Noza Tec, o şampilă cu nr. de înmatriculare, 3 încărcătoare de GPS şi telefon, un card de motorină UTA, un card Mastercard, un card Telepas Italia Viacard, un card motorină BP, un card motorină Anclamur, cabluri de pornire, certificat de înmatriculare (…), fişă tehnică vehicul (…), licenţă transport, asigurare obligatorie.

Potrivit procesului-verbal de predare-primire autovehicul încheiat între societatea (X) SRL şi persoana vătămată (fila 24 din dosarul de urmărire penală), împreună cu autoutilitara persoanei vătămate (Pc) i-au fost predate cartea de identitate a vehiculului, certificatul de înmatriculare al acestuia şi certificatul de conformitate, menţionându-se că proprietarul deţine o copie a asigurării.

De asemenea, potrivit aceluiaşi proces-verbal, persoanei vătămate i-au fost predate dispozitivele de ancorare marfă şi pana roţi, precum şi mapa cu cartea tehnică.

În cursul cercetării judecătoreşti în fond persoana vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 7.554,33 euro, daune materiale, din care suma de 27,50 euro reprezintă contravaloarea telefonului sustras, suma de 26,83 euro reprezintă contravaloarea cablului de alimentare, iar suma de 6.500 euro, beneficiul nerealizat ca urmare a staţionării maşinii de transport, datorită sustragerii de către inculpat a actelor acesteia, susţinându-se că în această perioadă au trebuit achitate licenţa de transport şi ratele de leasing.

În susținerea pretenţiilor sale civile întemeiate pe acuzaţia formulată de procuror, partea civilă a depus la dosar mai multe acte în limba spaniolă (filele 39-58 din dosarul instanţei de fond), precum şi traducerea în limba română a acestora (filele 75-96 din dosarul instanţei de fond), respectiv o factură de vânzare a unui sistem 70621616, o factură şi o chitanţă privind achiziţia unei truse de prim ajutor, mai multe facturi privind plata unor activităţi desfăşurate în lunile iulie şi august 2017 privind o autoutilitară Volkswagen Crafter, mai multe raporturi de rambursare privind transporturi restante din lunile septembrie şi octombrie 2017, un contract de leasing şi un contract de asistenţă rutieră.

Referitor la bunurile cu privire la care persoana vătămată a arătat că le-a predat inculpatului în baza unui titlu netranslativ de proprietate şi pe care acesta a refuzat să le restituie Curtea a apreciat că prin probele administrate în cauză parchetul nu a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă existenţa unor acte explicite sau tacite de refuz de restituire a bunurilor, în condiţiile în care singura probă determinantă invocată prin motivele de apel, consecutiv soluţiei de achitare dispuse de prima instanţă este declaraţia persoanei vătămate constituite parte civilă, care prezintă serioase vicii de fiabilitate.

Astfel, Curtea a constatat că singurele probe administrate în faza de urmărire penală sunt următoarele: declaraţia persoanei vătămate (fila 12), actele în limba spaniolă şi copia paşaportului inculpatului depuse de persoana vătămată (filele 13-23, 26-28), copia registrului societăţii (X) SRL privind monitorizarea vizitatorilor (filele 32-33), procesul-verbal de vizionare a imaginilor video surprinse de camerele de supraveghere din incinta societăţii (X) SRL (fila 34), declaraţia martorului (M1) (filele 35-38).

Curtea a apreciat că declaraţia persoanei vătămate constituite parte civilă nu este aptă, în sine, să conducă la reţinerea dincolo de orice îndoială rezonabilă a comiterii faptei de către inculpat în condiţiile în care după momentul intrării în posesia autovehiculului marca (…) cu numărul de înmatriculare (…) a fost sesizat organelor de urmărire penală refuzul de restituire de către inculpat a mai multor bunuri (un telefon mobil Sony Xperia, aparat GPS, încărcătoarele aferente, ştampilă cu numărul de înmatriculare, un card Mastercard, mai mule carduri de motorină, cabluri de pornire, certificatul de înmatriculare, fişa tehnică a vehiculului, licenţa de transport, asigurarea obligatorie), deşi o parte din aceste bunuri fuseseră deja restituite astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire a autoutilitarei (…) încheiat la data de 23.09.2017 (carte de identitate vehicul, certificat de înmatriculare, certificat de conformitate, asigurare copie, chingi, pană roţi), pentru ca ulterior partea civilă să solicite cu titlul de daune materiale doar contravaloarea unui telefon mobil (27,50 euro) şi a unui cablu de alimentare (26,83 euro), restul pretenţiilor de 6500 euro constând în beneficiul nerealizat ,,ca urmare a staţionării maşinii de transport şi ratele de leasing ce trebuiau achitate în cursul perioadei în care a staţionat autoutilitara”, fără să se mai facă nicio referire la restul bunurilor şi documentelor reclamate iniţial ca fiind nerestituite de inculpat, conform plângerii şi declaraţiei persoanei vătămate din faza de urmărire penală.

Totodată, Curtea a reţinut că în susţinerea acuzaţiei partea civilă nu a depus vreo altă probă relevantă, ci facturi privind o altă autoutilitară (Volkswagen Crafter) şi nu ale autoutilitarei marca (…), sau înscrisuri care nu au legătură cu obiectul pretenţiilor materiale formulate.

Ministerul Public a solicitat administrarea în etapa procesuală a apelului doar a declarațiilor martorilor (M1) şi (M2) pentru a dovedi existenţa faptei imputate inculpatului.

Din declaraţiile date de aceşti martori în şedinţa publică din 13 aprilie 2021 rezultă doar că inculpatul (I) a lăsat în data de 14 septembrie 2017 autoutilitara marca (…), cu nr. de înmatriculare (…) la sediul societăţii (X) SRL.

Din declaraţia martorului (M2) rezultă că inculpatul a lăsat la sediul acestei societăţi şi actele şi cheile autoutilitarei, precum şi un GPS şi că, din autoutilitară şi-a luat doar lucrurile sale personale.

Martorul (M1) a arătat că nu ştie dacă inculpatul a lăsat la societate acte sau bunuri, dar a precizat că actele trebuiau lăsate la birou. Totodată, martorul a arătat că a văzut că inculpatul a luat lucrurile pe care le avea în cabina autoutilitarei, pe care le-a pus într-o geantă, dar nu ştie ce lucruri erau.

Prin raportare la faptele învederate cu ocazia audierii, Curtea a opineat că din declaraţiile martorilor (M1) şi (M2) nu rezultă existenţa faptei de care a fost acuzat inculpatul (I).

În raport de cele mai sus arătate, Curtea a considerat că nu se poate reţine existenţa unei manifestări de voinţă explicite sau implicite şi abuzive a inculpatului (I) în sensul de a nu restitui părţii civile bunurile încredințate de aceasta pentru a fi deţinute şi nici vreo atitudine pasivă a inculpatului în faţa unei solicitări explicite de restituire a bunurilor formulate de partea civilă. Deopotrivă, nu este probată nici existenţa vreunei manifestări abuzive a inculpatului prin care acesta să îşi intervertească detenţia precară a unor bunuri încredințate de partea civilă în posesie.

Prin urmare, inexistenţa faptei a impus reţinerea temeiului de drept prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală.

Reţinerea acestui temei de achitare se impunea chiar în calea de atac declarată de procuror în defavoarea inculpatului, întrucât regula neagravării situaţiei în propria cale de atac (non reformatio in pejus) se aplică doar părţilor, care tind la obţinerea unei soluţii mai favorabile pentru sine, pe când procurorul exercită calea de atac în scopul justei soluţionări a cauzei.

Constatarea inexistenţei faptei care face obiectul acţiunii penale conduce în mod implicit şi la constatarea inexistenţei faptei ilicite care constituie temeiul răspunderii civile, astfel că solicitarea părţii civile în sensul obligării inculpatului la plata de daune nu este fondată în condiţiile nedovedirii uneia dintre condiţiile esenţiale ale răspunderii delictuale.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. (1) lit. b) Cod procedură penală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă (Pc) împotriva Sentinţei penale nr. (…) din 03 decembrie 2020 pronunţate de Judecătoria (…) în dosarul nr. (…).

În baza art. 421 pct. (2) lit. a) Cod procedură penală, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria (…) împotriva Sentinţei penale nr. (…) din 03 decembrie 2020 pronunţate de Judecătoria (…) în dosarul nr. (…), care a fost desfiinţată în parte şi, rejudecând a fost schimbat temeiul soluţiei de achitare dispuse cu privire la inculpatul (I) de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) Cod penal, din dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) Cod procedură penală în cele ale art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală.

În baza art. 275 alin. (3) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în apelul parchetului au rămas în sarcina statului, urmând ca, în temeiul art. 275 alin. (2) Cod procedură penală, să fie obligată partea civilă (Pc) la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare în favoarea statului în apel, ca urmare a culpei sale procesuale obiectivate în formularea unei căi de atac nefondate.