Jurisprudență | Daune morale ca urmare a săvârșirii unor fapte de discriminare. Prescripția dreptului material la acțiune

Curtea reține că pentru a se putea stabili dacă pretențiile apelantului – reclamant au fost sau nu exercitate în termenul legal de prescripție extinctivă se impune raportarea prevederilor legale incidente strict la susținerile apelantului – reclamant asupra existenței unei fapte de discriminare și nu la verificarea temeiniciei acestor susțineri.

Astfel cum a reținut în mod corect tribunalul, în cauză sunt aplicabile prevederile speciale, derogatorii, ale art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 ce stabilesc un termen special de prescripție extinctivă de 3 ani care curge de la data săvârșirii presupusei fapte de discriminare sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2502 alin. (2) pct. 2 C.civ., invocate de apelantul – reclamant. De asemenea, față de textul legal incident, în mod corect a reținut tribunalul că momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă este unul obiectiv, neavând relevanță data producerii prejudiciului pretins.

În aplicarea prevederilor art. 9 C.pr.civ., curtea reține că instanța de judecată este ținută de cadrul procesual trasat de reclamant prin conținutul cererii de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul obiectului și al fundamentului pretențiilor, ce reprezintă cauza juridică a acțiunii. Or, fundamentul pretențiilor apelantului – reclamant îl reprezintă presupusa faptă de discriminare care, deși în esență o faptă ilicită, are o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, inclusiv asupra momentului de la care curge prescripția extinctivă.

Raportat la datele de fapt ale speței, afirmate chiar de apelant în conținutul cererii introductive, acesta nu a mai urmat învățământul de stat din anul 2011. Așadar, termenul special de prescripție extinctivă de 3 ani curge de la data la care apelantul – reclamant nu a mai urmat cursurile învățământului de stat, respectiv septembrie 2011. Nu există nicio conduită în fapt din partea pârâților chemați în judecată care să justifice o eventuală faptă de discriminare, ulterior lunii septembrie 2011, între apelant și intimații – pârâți nemaiexistând niciun fel de raporturi în afara celor judiciare, generate de alte acțiuni promovate tot de către apelantul – reclamant împotriva acelorași pârâți.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a Civilă la data de 07.03.2018, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, S. B., Liceul Teoretic „E.L.”, DGASPC Sector 6, Consiliul Local al Sectorului 6 şi Ministerul Educaţiei Naţionale, să se constate că a fost victima unei fapte de discriminare, prin neluarea măsurilor reprezentând adaptări rezonabile faţă de dizabilitatea sa, precum şi obligarea pârâţilor la plata sumelor de 56.806 euro, la cursul BNR din ziua plăţii efective, cu titlu de daune materiale, reprezentând taxele de şcolarizare pentru perioada 2015-2019 şi 20.000 euro, cu titlu de daune morale.

Reclamantul și-a fundamentat pretențiile pe prevederile cuprinse în O.G. nr. 137/2000, Legea nr. 221/2010, Legea nr. 448/2006, Legea nr. 221/2004, H.G. nr. 1251/2005, H.G. nr.1437/2004

.
Prin sentinţa civilă nr. (…)/18.04.2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile nulităţii cererii de chemare în judecată, inadmisibilităţii acţiunii în constatare (faţă de prevederile art. 35 C.pr.civ.), inadmisibilităţii acţiunii [faţă de prevederile art.27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000], lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6 şi autorităţii de lucru judecat, a respins cererea formulată în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 6 Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, S. B., Liceul Teoretic „E.L.”, DGASPC sector 6 şi Ministerul Educaţiei Naţionale, ca prescrisă.

Pentru a pronunța această soluție, asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a reținut că reclamantul şi-a întemeiat în mod expres cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile legale privind discriminarea, fiind incidente prevederile art. 27 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000.

Contrar susţinerilor reclamantului, tribunalul a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2502 alin. (2) pct. 2 C.civ., potrivit căruia este imprescriptibilă acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, ci dispoziţiile speciale ale art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000.

Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este unul obiectiv, respectiv fie data săvârşirii faptei, fie data de la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.
Prin urmare, contrar susţinerilor reclamantului, în acţiunile prin care se constată săvârşirea unei discriminări şi acordarea de despăgubiri pentru această faptă, prezintă relevanţă, din perspectiva momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, data la care a fost săvârşită fapta, nu faptul că prejudiciul solicitat este aferent celor 3 ani anteriori introducerii cererii.

În speţă, aşa cum a precizat inclusiv reclamantul, acesta nu a mai urmat învăţământul de stat din anul 2011 (respectiv din septembrie 2011).

Tribunalul a reţinut că acesta este momentul când pretinsa faptă de discriminare s-a epuizat şi a început să curgă termenul de 4 ani, astfel că cererea putea fi introdusă cel târziu până în luna septembrie 2014. Or, cererea a fost introdusă la data de 07.03.2018, deci în mod evident cu depăşirea termenului de prescripţie.

Susţinerea reclamantului în sensul că ar fi discriminat în continuare, inclusiv în prezent, a fost găsită neîntemeiată. Astfel, din moment ce nu mai este încadrat la învăţământul de stat, nu se poate susţine că reclamantul ar fi discriminat în vreun fel. Tribunalul a reţinut că pretinsa faptă s-a epuizat, în mod obiectiv, în anul 2011, aceasta fiind în mod evident cunoscută de reclamant, având în vedere şi dosarul nr. 17739/303/2013 al Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, ce a avut ca obiect răspundere civilă delictuală pentru aceleaşi fapte materiale (aşa cum a arătat chiar reclamantul prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar), solicitându-se însă taxa de şcolarizare pentru o perioadă anterioară şi daune morale.

Susţinerea reclamantului în sensul că a optat pentru învăţământul privat din culpa pârâţilor, a fost găsită neîntemeiată şi oricum nu prezintă relevanţă din perspectiva momentului obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

În primul rând, din probele administrate, nu a rezultat în vreun fel că reclamantul a fost forţat să părăsească Liceul E.L., fiind alegerea părinţilor să-l mute în altă unitate de învăţământ care să corespundă cerinţelor sale. De altfel, acest aspect s-a reţinut şi prin sentinţa civilă nr. 3120/30.05.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin decizia nr. (…)/07.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, „Nu se poate reţine nici faptul că elevul ar fi fost „forţat” să părăsească Liceul E.L., ci a fost alegerea părinţilor să îl mute în altă unitate de învăţământ care să corespundă cerinţelor elevului, dar şi a părinţilor. Înscrierea lui M. la International British School of Bucharest este opțiunea părinţilor şi nu singura posibilitate educaţională existentă pentru fiul lor. Transferarea unui elev în mediul privat nu poate fi imputată din punct de vedere financiar şcolii de la care elevul a plecat pentru nici un motiv rezonabil deoarece tribunalul a apreciat că asumarea unei astfel de sarcini financiare de către părinţi are exclusiv un caracter voluptoriu. Este adevărat că în cauză reclamanţii au probat faptul că s-au adresat mai multor unităţi de învăţământ de stat în vederea transferării lui M. (filele 324-336), la care au primit răspuns negativ, dar nu justificat de situaţia medicală sau disciplinarea a elevului, ci de faptul că era depășit numărul de elevi din clasa potrivit legii sau ca domiciliul elevului nu este în circumscripţia şcolii respective”.

Pe de altă parte, chiar şi acceptând că reclamantul a părăsit învăţământul de stat din culpa pârâţilor, acest aspect nu influenţează în vreun fel momentul de la care a început să curgă termenul de 3 ani, respectiv de la săvârşirea faptei, despre care avea cunoştinţă, având posibilitatea de a solicita inclusiv restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, respectiv luarea de către pârâţi a măsurilor pe care reclamantul le aprecia necesare.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul S. B., tribunalul a constatat că, într-adevăr, acesta a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 3726/01.2017, pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti. Astfel, s-a reţinut că pârâtul, pe parcursul anului şcolar 2010-2011, la diferite intervale de timp, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, în exercitarea atribuţiilor de serviciu de în cadrul Liceului E.L., i-a adresat elevului său (reclamantul), expresii jignitoare şi l-a lovit pe acesta în zona capului.

Cu toate acestea, raportat la temeiul invocat de reclamant (discriminare) şi data săvârşirii faptelor (2010-2011), tribunalul a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă tot de la sfârşitul anului 2011, cum s-a arătat mai sus, fiind împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată ce face obiectul cauzei.

Reclamantul avea posibilitatea de a solicita daune (materiale sau morale) în cadrul dosarului penal, ceea ce a şi făcut.

Este adevărat că, în cazul naşterii unor prejudicii viitoare având la bază fapta ilicită, reclamantul are posibilitatea de a solicita repararea acestora, în termen de 3 ani de la naşterea prejudiciului, însă potrivit dreptului comun (răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită) şi nu în baza dispoziţiilor legale privind discriminarea, materie specială în cazul căreia legea a reglementat termenul de prescripţie de 3 ani de la săvârşirea faptei.

Împotriva acestei hotărâri primei instanţe a formulat apel reclamantul, solicitând, în esență, anularea sentinței primei instanțe cu consecința reținerii cauzei pentru evocarea fondului.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 26.07.2019.

Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel formulate, curtea a reținut următoarele:
Potrivit art. 477 alin. (1) C.pr.civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Prin urmare, şi în calea de atac a apelului este pe deplin aplicabil principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, motiv pentru care curtea va analiza legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de prima instanţă numai prin raportare la criticile invocate de apelant în cererea de apel.

În raport de aceste aspecte, curtea constată că obiectul devoluțiunii în apel nu include și soluțiile primei instanțe asupra excepțiilor nulităţii cererii de chemare în judecată, inadmisibilităţii acţiunii în constatare (faţă de prevederile art. 35 C.pr.civ.), inadmisibilităţii acţiunii [faţă de prevederile art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000], lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6, autorităţii de lucru judecat, precum și asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliul Local al Sectorului 6 Bucureşti, aceste aspecte intrând în puterea de lucru judecat.

Totodată, în raport de prevederile exprese ale art. 477 și 478 C.pr.civ., curtea constată că nu face obiectul apelului stabilirea caracterului temeinic sau nu al pretențiilor invocate de apelantul – reclamant, ci doar a faptului dacă pretențiile sale sunt exercitate în termenul legal de prescripție extinctivă. Prin urmare, nu vor fi examinate de curte – considerându-se că exced cadrului procesual în prezentul apel – susținerile apelantului în sensul existenței faptei de discriminare și a diagnosticării sale cu cerințe educaționale speciale (CES). Aceste două aspecte, respectiv dacă apelantul – reclamant a fost discriminat sau nu și dacă a fost sau nu diagnosticat cu cerințe educaționale speciale (CES) reprezintă aspecte de fond, ce pot fi examinate raportat strict la temeinicia pretențiilor formulate.

Curtea reține că pentru a se putea stabili dacă pretențiile apelantului – reclamant au fost sau nu exercitate în termenul legal de prescripție extinctivă se impune raportarea prevederilor legale incidente strict la susținerile apelantului – reclamant asupra existenței unei fapte de discriminare și nu la verificarea temeiniciei acestor susțineri.

Astfel cum a reținut în mod corect tribunalul, în cauză sunt aplicabile prevederile speciale, derogatorii, ale art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 ce stabilesc un termen special de prescripție extinctivă de 3 ani care curge de la data săvârșirii presupusei fapte de discriminare sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2502 alin. (2) pct. 2 C.civ., invocate de apelantul – reclamant. De asemenea, față de textul legal incident, în mod corect a reținut tribunalul că momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă este unul obiectiv, neavând relevanță data producerii prejudiciului pretins.

În aplicarea prevederilor art. 9 C.pr.civ., curtea reține că instanța de judecată este ținută de cadrul procesual trasat de reclamant prin conținutul cererii de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul obiectului și al fundamentului pretențiilor, ce reprezintă cauza juridică a acțiunii. Or, fundamentul pretențiilor apelantului – reclamant îl reprezintă presupusa faptă de discriminare care, deși în esență o faptă ilicită, are o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, inclusiv asupra momentului de la care curge prescripția extinctivă.

Raportat la datele de fapt ale speței, afirmate chiar de apelant în conținutul cererii introductive, acesta nu a mai urmat învățământul de stat din anul 2011. Așadar, termenul special de prescripție extinctivă de 3 ani curge de la data la care apelantul – reclamant nu a mai urmat cursurile învățământului de stat, respectiv septembrie 2011.

Contrar susținerilor apelantului – reclamant, curtea nu consideră că presupusa faptă de discriminare s-ar produs în fiecare an școlar în care intimații – pârâți ar fi refuzat să recunoască presupusa dizabilitate a elevului. În primul rând, astfel cum s-a reținut și anterior, existența sau nu a unei dizabilități, în ceea ce-l privește pe apelant, este un aspect de fond, ce ține de temeinicia pretențiilor formulate, nefiind verificat probator nici de către prima instanță și nefăcând obiectul nici prezentului apel. În al doilea rând, curtea reține, din înscrisurile existente la dosar și chiar din afirmațiile reprezentantului apelantului, că partea în discuție nu a mai avut, ulterior lunii septembrie 2011, niciun fel de raport cu persoanele chemate în judecată ca pârâte, în afara celor generate de chemarea în judecată în mai multe dosare de instanță cu obiect similar, însă cu perioade de timp diferite și fundamentate pe alte instituții juridice.

Astfel, după cum însuși reprezentantul apelantului – reclamant a declarat în apel la termenul de judecată de la 10.01.2020, părinții apelantului sau apelantul, personal, nu a mai procedat la completarea niciunei cereri de înscriere/reînscriere în cadrul învățământului liceal de stat, ulterior anului 2011. Prin urmare, nu există nicio conduită în fapt din partea pârâților chemați în judecată care să justifice o eventuală faptă de discriminare, ulterior lunii septembrie 2011, între apelant și intimații – pârâți nemaiexistând niciun fel de raporturi în afara celor judiciare, generate de alte acțiuni promovate tot de către apelantul – reclamant împotriva acelorași pârâți.

Curtea mai reține că momentul începerii cursului prescripției extinctive este același față de toți pârâții chemați în judecată, raportat la cauza juridică a acțiunii de față.

Curtea nu poate reține argumentele apelantului în sensul aplicării prevederilor art. 2537 pct.2 și 3 C.civ.. Acest text legal prevede două cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive, respectiv introducerea cererii de chemare în judecată și constituirea ca parte civilă în litigiul penal. Curtea reține, însă, că pentru a fi aplicabile aceste cauze de întrerupere a prescripției extinctive este necesar să existe triplă identitate de părți, obiect și cauză juridică între prezenta acțiune și litigiile anterioare. Numai în această manieră se poate susține efectul întreruptiv al prescripției extinctive, doar dacă acțiunile introduse prezintă identitate în privința obiectului juridic, a cauzei juridice (fundamentul pretențiilor) și a părților. În opinia curții nu se poate justifica întreruperea cursului prescripției extinctive în privința dreptului material la o anumită acțiune (configurată prin cele trei elemente indicate anterior), prin raportare la introducerea, în trecut, a unei alte acțiuni, cu obiect diferit și cauză juridică distinctă.

Din această perspectivă, în mod corect tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat față de litigiul cu nr. 17739/.., constatându-se că acel dosar are un alt obiect juridic și o altă cauză, nefiind întrunite cerințele impuse de art. 431 alin. (1) C.pr.civ.

Apelantul – reclamant, personal, în mod direct și/sau asistat de reprezentanții săi legali, a introdus împotriva acelorași pârâți o serie de acțiuni în justiție, cu obiecte juridice diferite (pretenții vizând perioade de timp diferite) și fundamentate pe cauze juridice diferite (răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, refuzul autorităților administrative de a se conforma unei conduite pretinse, discriminare). Toate aceste litigii (spre exemplu, dosarele cu nr. 46671/.., 17739/.., 17730/.., 34596/..) au, la bază, raporturi de fapt existente anterior lunii septembrie 2011, în toate litigiile invocându-se aceeași conduită pretins a fi ilicită. Cu toate acestea, nu se poate reține întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acțiunea ce face obiectul acestui dosar, de vreme ce acțiunile (identificate prin tripla identitate de părți, obiect, cauză juridică) sunt în esență diferite.

În ceea ce îl priveşte pe intimatul – pârât S. B., apelantul a menționat că fapta ilicită este dovedită prin hotărârea din dosarul penal, acesta fiind condamnat pentru infracţiunea de purtare abuzivă în formă continuată. Apelantul a mai susținut că această faptă ilicită îşi produce efectele şi în prezent, existând astfel dreptul de a solicita prejudicii materiale şi morale. Curtea reafirmă cele expuse anterior în sensul că examinarea temeiniciei cererii introductive reprezintă o etapă ulterioară constatării faptului că cererea de chemare în judecată este formulată în termenul de prescripție extinctivă. În speța de față nu este cazul examinării temeiniciei pretențiilor, întrucât acțiunea de față este promovată după expirarea termenului de prescripție extinctivă, termen de curge de la un moment obiectiv, neavând relevanță data producerii prejudiciului invocat.

În litigiul penal s-a constatat, definitiv, o faptă ilicită în sarcina intimatului – pârât S. B. ce îl îndreptățește pe apelantul – pârât să solicite daune materiale și/sau morale ca efect al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, conform prevederilor generale ale Codului civil. Apelantul – reclamant a și formulat, de fapt, aceste pretenții într-un litigiu distinct. De altfel, fapta penală (ilicită) constatată în sarcina intimatului – pârât S. B. nu are legătură cu presupusa discriminare invocată în cauza de față. Astfel, obiectele juridice și cauzele juridice ale celor două acțiuni în justiție sunt diferite și nu se poate susține întreruperea cursului prescripției extinctive pentru acțiunea ce face obiectul acestui litigiu prin constituirea ca parte civilă în procesul penal anterior. Conform înscrisurilor de la dosar, în dosarul penal instanța penală a respins acțiunea civilă formulată de apelant, şi nu a lăsat nesoluționată latura civilă. În considerentele deciziei penale nr.(…)/A/15.06.2017, Curtea de Apel București a menținut soluția de respingere a acțiunii civile ca nefondată, cu motivarea că partea vătămată C.M. a solicitat mai întâi unei instanțe civile acordarea de daune materiale reprezentând contravaloarea taxelor de școlarizare la o școala privată şi daune morale, pentru perioada 2010 – 2011, cerere respinsă în mod definitiv prin decizia civilă nr. (…)/07.03.2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal.

Nu se poate susține efectul întreruptiv al prescripției dreptului material la acțiunea ce face obiectul acestui litigiu nici prin raportare la dosarul nr. 17739… Astfel cum rezultă din decizia atașată la dosarul de apel, litigiul cu nr. 17739.., pornit de apelant împotriva acelorași intimați – pârâți, are un alt obiect (pretenții reprezentate de daune materiale și morale pentru o altă perioadă de timp) și o altă cauză juridică (răspunderea civilă delictuală de drept comun, pentru faptă proprie, conform Codului civil). În fundamentarea pretențiilor formulate pe calea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, apelantul a făcut referire exclusiv la presupusele fapte de discriminare, fapte care au o reglementare specială ce se aplică prioritar și derogatoriu. Nefiind vorba despre aceeași acțiune în justiție nu se poate reține o întrerupere a prescripției extinctive conform art. 2537 pct. 3 C.civ..

Faţă de aceste considerente, având în vedere că motivele invocate de apelantul-reclamant sunt neîntemeiate, curtea, în temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ., a respins apelul ca nefondat.