Articole incidente: C. pen., art. 297, art. 321
1. În procedura executării silite a obligaţiei de a face, în cazul în care nu există cererea creditorului prevăzută în art. 910 alin. (3) C. proc. civ. adresată executorului judecătoresc, pentru ca acesta să sesizeze instanţa de executare în scopul aplicării penalităţilor pentru neexecutarea obligaţiei de a face conform art. 906 alin. (1) C. proc. civ., nu există o încălcare a dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei de executare de către executorul judecătoresc, aptă să constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen.
2. În procedura executării silite a hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori, nerespectarea dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ. de către executorul judecătoresc – în sensul că executarea nu s-a efectuat în prezenţa unui reprezentant al direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului competente, ci în prezenţa reprezentanţilor direcţiei de asistenţă socială din cadrul primăriei, calificaţi în domeniul protecţiei copilului – nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât nu există o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale minorilor, în condiţiile în care scopul dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ. constând în asigurarea unui cadru alcătuit din persoane calificate în domeniul protecţiei copilului în procedura executării silite este atins.
3. În conformitate cu dispoziţiile art. 913 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în procedura executării silite a hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori, dacă executorul judecătoresc constată că minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune faţă de creditor, întocmeşte un proces-verbal în care consemnează constatările sale şi îl comunică părţilor şi reprezentantului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului, care sesizează instanţa competentă, pentru ca aceasta să dispună, în funcţie de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică. În cazul intervenţiei unei înţelegeri între părţi cu privire la modul de executare a hotărârii judecătoreşti referitoare la minori, care exclude continuarea executării silite, omisiunea executorului judecătoresc de a urma procedura prevăzută în art. 913 C. proc. civ. nu constituie o încălcare a legii şi, în consecinţă, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen.
4. În ipoteza existenţei unei înţelegeri între părţi cu privire la modul de executare a hotărârii judecătoreşti referitoare la minori, omisiunea executorului judecătoresc de a consemna în procesul-verbal prevăzut în art. 913 alin. (1) C. proc. civ. refuzul categoric al minorului de a-l părăsi pe debitor sau manifestarea aversiunii acestuia faţă de creditor nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen., sub aspectul laturii subiective, neputându-se reţine intenţia, ca formă a vinovăţiei.
5. În cazul nerespectării înţelegerii dintre părţi cu privire la modul de executare a hotărârii judecătoreşti referitoare la minori, omisiunea executorului judecătoresc de a consemna în procesul-verbal prevăzut în art. 913 alin. (1) C. proc. civ. refuzul categoric al minorului de a-l părăsi pe debitor sau manifestarea aversiunii acestuia faţă de creditor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. – I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 101/A din 14 aprilie 2020
Prin sentinţa nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-au dispus următoarele:
În baza art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual (fapta din data de 17 iunie 2016).
În temeiul art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual (fapta din data de 1 iulie 2016).
În baza art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual (fapta din data de 25 iulie 2016).
S-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 45 alin. (1) C. pen. şi art. 45 alin. (5) C. pen.
În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1357 alin. (1) C. civ., s-au admis în parte acţiunile civile formulate de partea civilă B. şi de părţile civile C., D., E., F. şi G., prin reprezentant legal B.
A fost obligat inculpatul la plata către părţile civile B., C., D., E., F. şi G. a sumei de câte 2.000 euro pentru fiecare, în echivalent în lei, la cursul BNR, la data plăţii, reprezentând daune morale.
Împotriva sentinţei nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a declarat apel, între alţii, inculpatul A.
Verificând sentinţa apelată, din perspectiva criticilor formulate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., se reţin, în principal, următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, similar rechizitoriului, în esenţă, instanța de fond a stabilit în sarcina inculpatului A. săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu prilejul punerii în executare a sentinţei civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, nu a respectat procedura prevăzută în art. 910-914 C. proc. civ., respectiv nu a sesizat instanţa de executare pentru a face aplicarea dispoziţiilor art. 906 C. proc. civ. (aplicarea de penalităţi în cazul nerespectării obligaţiei de a face), nu a efectuat executarea silită în prezenţa unui reprezentant al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov, conform art. 911 alin. (2) C. proc. civ., nu a urmat procedura prevăzută în art. 913 C. proc. civ. privind refuzul categoric al minorilor de a-l părăsi pe debitor (ceea ce implica comunicarea procesului-verbal întocmit reprezentantului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov pentru sesizarea instanţei în vederea stabilirii unui program de consiliere psihologică), prin această modalitate de executare silită defectuoasă şi contrară legii cauzând o vătămare a drepturilor şi intereselor legale ale persoanei vătămate B., în nume propriu, dar şi ale copiilor săi minori C., D., E., F. şi G.
Analizând în ce măsură au fost încălcate dispozițiile legale invocate în sentința apelată, precum şi întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 C. pen. şi de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen., se reţin următoarele:
A. În ceea ce privește nerespectarea procedurii referitoare la sesizarea instanţei de executare pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art. 906 C. proc. civ.:
Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, după ce prin încheierea nr. 2912 din 18 aprilie 2016 a Judecătoriei Buftea a fost încuviinţată executarea silită în toate formele de executare prevăzute de lege a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti (ordonanţă preşedinţială), la data de 20 mai 2016, inculpatul A. a emis o somaţie către debitorul B. întemeiată pe dispoziţiile art. 910 alin. (2) C. proc. civ., prin care îi solicita acestuia să permită creditoarei H. să îşi exercite dreptul de a avea legături personale cu minorii, conform programului stabilit de instanţa de judecată.
La data de 3 iunie 2016, creditoarea H. a adus la cunoştinţa inculpatului A. că s-a prezentat, la aceeaşi dată, la adresa din oraşul Voluntari, unde locuiesc debitorul B. şi copiii săi, cu scopul de a îi lua pe aceştia la domiciliul său, însă debitorul a refuzat să îi încredinţeze copiii, motiv pentru care a solicitat executorului judecătoresc luarea măsurilor legale pentru respectarea programului stabilit de către instanţa de judecată.
Instanţa a reţinut că, în aceste condiţii, potrivit art. 910 alin. (3) şi art. 906 alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătoresc trebuia să sesizeze instanţa de executare, pentru obligarea debitorului la plata penalităţilor de întârziere, însă inculpatul nu s-a conformat acestor dispoziţii legale imperative, îndeplinind în mod defectuos actele de executare silită în dosarul nr. X.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru sesizarea instanţei de executare pentru a obliga debitorul la plata de penalităţi.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 906 alin. (1) C. proc. civ., „dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.”
De asemenea, conform art. 910 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.: „(2) (…) Executorul judecătoresc va trimite părintelui sau persoanei la care se află minorul încheierea de încuviințare a executării împreună cu o somație în care îi va comunica acesteia data la care să se prezinte împreună cu minorul la sediul său ori în alt loc stabilit de executor, în vederea preluării acestuia de către creditor, sau, după caz, îi va pune în vedere să permită celuilalt părinte să își exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul, potrivit programului stabilit în titlul executoriu.
(3) Dacă debitorul nu se va conforma somației executorului, acesta, la cererea creditorului, va sesiza instanța de executare pentru a se face aplicarea prevederilor art. 906.”
Astfel cum rezultă cu claritate din dispoziţiile legale anterior redate, în această materie operează principiul disponibilităţii, astfel că executorul judecătoresc nu poate sesiza din oficiu instanţa de executare pentru aplicarea de penalităţi de întârziere debitorului, ci numai în condiţiile în care este sesizat în mod expres de către creditor.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi doctrina (ex. Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, coordonatori Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 1084), dar şi Curtea Constituțională prin Decizia nr. 847 din 13 decembrie 2018, publicată M. Of. nr. 177 din 5 martie 2019 – „executorul nu va putea sesiza instanța de executare în lipsa unei cereri a creditorului în acest sens, care, ad probationem, trebuie să îmbrace forma scrisă, această cerință constituind o limitare a rolului activ al executorului judecătoresc și protejând creditorul căruia, în mod corect, legiuitorul îi lasă posibilitatea să facă aprecieri de ordin subiectiv în privința executării dispozițiilor privitoare la minori” (paragraf 18), considerente reluate şi în Decizia nr. 364/2019, publicată M. Of. nr. 802 din 3 octombrie 2019 (paragraf 38).
Examinând actele dosarului de executare silită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, creditoarea H. nu a formulat o asemenea cerere, neputând fi astfel calificată sesizarea executorului din 3 iunie 2016, prin care aceasta îi aducea la cunoştinţă faptul că, la data respectivă, s-a deplasat la domiciliul debitorului, iar tatăl copiilor a refuzat să îi încredinţeze minorii şi prin care îi solicita „să ia măsurile legale necesare pentru obligarea lui la respectarea hotărârii judecătoreşti şi încredinţarea minorilor în programul stabilit de instanţa de judecată la următorul termen din 17 iunie 2016.”
Rezultă cu evidenţă din conţinutul cererii adresate executorului judecătoresc faptul că H. nu solicita recurgerea la procedura obligării debitorului la plata penalităţilor de întârziere, ci concursul acestuia pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti la următorul termen încuviințat prin sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, data de 17 iunie 2016 reprezentând al treilea sfârșit de săptămână din luna iunie 2016 (instanţa stabilind ca reclamanta să aibă legături personale cu minorii în primul şi al treilea sfârșit de săptămână, din fiecare vineri începând cu ora 17 şi până duminică ora 20).
De altfel, fiind întrebată în mod expres cu ocazia audierii sale în calitate de martor în faţa primei instanţe, H. a arătat că „nu m-a interesat să formulez acţiune în instanţă pentru a-l obliga pe fostul soţ să plătească daune pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti, ci mă interesa să îmi văd copiii.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, aşadar, că inculpatul A. nu a încălcat dispoziţiile legale analizate anterior, neputând sesiza din oficiu instanța de executare pentru obligarea debitorului la penalităţi de întârziere în lipsa unei cereri formulate de creditoare, martora H.
B. În ceea ce priveşte încălcarea de către inculpat a dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ., prima instanţă a statuat că actele de executare au fost îndeplinite, contrar legii, în prezenţa unor reprezentanţi ai Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari (persoane lipsite de competenţe în materia protecţiei copilului) şi nu ai Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
De asemenea, se reţine în acuzare că inculpatul a procedat astfel, deşi prin adresa din 29 august 2016 Direcţia de Asistenţă Socială Voluntari a comunicat Biroului executorului judecătoresc A. că pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti referitoare la minori trebuie să se adreseze Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, într-adevăr, potrivit art. 911 alin. (2) C. proc. civ., „executarea se va efectua în prezența unui reprezentant al direcției generale de asistență socială și protecția copilului și, când acesta apreciază că este necesar, a unui psiholog desemnat de aceasta.” Totodată, din actele dosarului rezultă neîndoielnic faptul că, la datele 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016, la domiciliul debitorului s-au prezentat reprezentanţi ai Direcţiei de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Voluntari, care, prin adresele emise de cabinetul executorului judecătoresc A., au fost solicitaţi „în conformitate cu dispoziţiile art. 911 alin. (2) C. proc. civ.” să îl însoţească pe executor la adresa din Voluntari unde „urmează a fi pusă în executare hotărârea judecătorească referitoare la minori, constând în sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.”
În primul rând, se observă că adresa invocată de către parchet, ca dovadă a relei-credinţe a inculpatului, este ulterioară datelor anterior menţionate, fiind emisă la finalul lunii august, respectiv la 29 august 2016.
Pentru termenele din 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016, au fost comunicate adrese Primăriei Voluntari, Direcţia de Asistenţă Socială, iar din declaraţiile martorelor rezultă că au fost desemnate de către directorul direcţiei pentru a participa la actele de executare silită privind legături personale ale mamei cu copiii minori.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, aşadar, că a existat o încălcare a dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că la 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016 actele de executare au fost îndeplinite în prezenţa unor reprezentanţi ai Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari şi nu ai Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
În continuare, se impune a se verifica dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv dacă inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege (intenție în ambele sale forme) şi dacă s-a produs urmarea imediată, respectiv vătămarea drepturilor sau intereselor minorilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu există elemente care să susţină concluzia că A. a acţionat cu intenţia de a încălca legea şi de a exclude de la participarea la executarea silită pe reprezentanţii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, până la data de 29 august 2016, reprezentanţii Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari nu au adus la cunoştinţă executorului judecătoresc că au fost greşit sesizați şi că nu pot participa la actele de executare silită a sentinţei civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie concluzionează că în sarcina inculpatului se poate reţine doar culpa, rezultată fie din semnarea, fără a verifica adresele întocmite de personalul auxiliar din cadrul cabinetului său, fie dintr-o verificare superficială a acestora, fie, posibil, şi dintr-o cunoaştere inexactă a dispoziţiilor legale cu privire la atribuţiile diferite ale celor două direcţii, probatoriul administrat nedemonstrând faptul că acesta ar fi acţionat cu intenţia de a împiedica organul competent potrivit legii să participe la executarea silită.
Întrucât reţinerea culpei nu conduce la înlăturarea ilicitului penal (fapta putând fi circumscrisă infracţiunii de neglijenţă în serviciu), analiza ce se impune în continuare este aceea a existenţei urmării imediate prevăzute de lege, respectiv vătămarea drepturilor şi intereselor minorilor.
Este de menţionat că, şi din perspectivă civilă, încălcarea dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ., prin neparticiparea unui reprezentant al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, atrage nulitatea executării, nulitatea fiind una virtuală şi condiţionată de existenţa unei vătămări (în acest sens, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, coordonatori Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 1086, Executarea silită directă, Ioan Gârbuleţ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 280).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nici în rechizitoriu şi nici în hotărârea primei instanțe nu se precizează concret în ce ar consta vătămarea produsă, fiind redat practic conținutul normei de incriminare.
În primul rând instanţa de apel reţine că, potrivit legii, reprezentantul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului nu are atribuţii specifice în cadrul acestei proceduri, art. 911 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând doar necesitatea prezenţei sale cu ocazia executării silite. În doctrină, s-a arătat faptul că prezenţa sa rezidă din împrejurarea că, pe de o parte, executorul judecătoresc este un profesionist al dreptului fără expertiză în creșterea, educarea, supravegherea și ocrotirea copilului, iar pe de altă parte, schimbarea unei stări de fapt a copilului într-un mod rigid impune asigurarea unui cadru alcătuit din persoane calificate în domeniul protecției copilului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi nu avea competenţe în executarea silită, personalul din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială din Primăria Voluntari nu era lipsit de calificare în domeniul protecției copilului, ci, dimpotrivă, avea ample atribuţii în această materie.
Astfel, din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei de Asistenţă Socială – Voluntari (disponibil pe site-ul indicat în dosarul de urmărire penală, www.primaria-voluntari.ro), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, printre atribuţii, aceasta „are rolul de a identifica şi de a soluţiona problemele sociale ale comunităţii din domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, persoane – victime ale violenţei în familie, precum şi a oricăror altor persoane aflate în nevoie” (art. 7 lit. a).
În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în materie civilă, această instituţie are competenţe chiar mai extinse decât cele ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
În acest sens, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă, raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepția anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2) (cazul decăderii din exercițiul drepturilor părintești), care se efectuează de direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
De asemenea, conform art. 63 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 (în forma în vigoare la data faptelor), primarul îndeplinea funcția de autoritate tutelară, iar potrivit art. 65 din aceeași lege, atribuțiile de autoritate tutelară pot fi delegate secretarului unității administrativ-teritoriale sau altor funcționari publici din aparatul de specialitate cu competențe în acest domeniu, potrivit legii (în prezenta cauză, Direcţiei de Asistenţă Socială).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit legii, efectuarea raportului de anchetă psihosocială este obligatorie în litigiile care vizează minorii, după cum urmează: art. 375 alin. (2) teza finală C. civ., care reglementează condițiile divorțului prin acordul soților prin procedură notarială; art. 396 alin. (1) C. civ. – Raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori; art. 486 C. civ. – Neînțelegerile dintre părinți; art. 496 alin. (3) C. civ. – Locuința copilului; art. 497 alin. (2) C. civ. – Schimbarea locuinței copilului; art. 498 alin. (2) C. civ. – Schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale; art. 499 alin. (4) C. civ. – Obligația de întreținere.
Or, în condiţiile în care, în toate aceste cauze cu posibil impact psihologic negativ asupra copilului, autoritatea tutelară este competentă, potrivit legii, să întocmească referatele de anchetă psihosocială pe baza cărora instanţele iau decizii cu privire la situaţia minorului, nu se poate susţine că aceleaşi persoane nu ar avea calificare în domeniul protecţiei copilului.
Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că martora inspector superior în cadrul compartimentului de autoritate tutelară este chiar cea care a realizat referatul de anchetă psihosocială în cursul procesului de divorț, cunoscând astfel situaţia familiei. De asemenea, din declaraţii rezultă că martorele cunoșteau procedura şi drepturile minorilor pe care le-au şi adus la cunoştinţa tuturor persoanelor prezente la executare şi că au insistat ca părţile să se înţeleagă pentru a ajunge la un acord astfel încât copiii să nu fie traumatizaţi.
În aceste circumstanţe, susţinerea din rechizitoriu că la actele de executare au participat persoane lipsite de competenţe în materia protecţiei copilului este în afara realităţii.
În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi la actele de executare nu a participat un reprezentant al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov, în cauză scopul urmărit prin instituirea normei legale (asigurarea unui cadru alcătuit din persoane calificate în domeniul protecției copilului) a fost atins, astfel că nu se poate reţine că s-a produs vreo vătămare a drepturilor şi intereselor minorilor şi nici a părţii civile B. (de altfel, acesta nici nu are calitatea de persoană vătămată în cauză, dimpotrivă, fiind persoana care a generat toată această procedură).
Rezultă, aşadar, că încălcarea dispoziţiei art. 911 alin. (2) C. proc. civ. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de norma de incriminare, pentru a atrage răspunderea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz sau neglijenţă în serviciu.
C. Cea de-a treia încălcare a dispoziţiilor legale pe parcursul executării, reţinută de prima instanţă, vizează nerespectarea procedurii prevăzută în art. 913 C. proc. civ. incidentă în caz de refuz categoric al minorilor de a-l părăsi pe debitor.
În acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să analizeze şi cele trei acuzaţii de fals intelectual, prevăzute în art. 321 alin. (1) C. pen., constând în aceea că inculpatul A., fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ocazia întocmirii proceselor-verbale din datele de 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016, a omis cu ştiinţă a insera refuzul categoric al minorilor de a părăsi persoana vătămată B. şi de a se deplasa la domiciliul mamei lor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 913 C. proc. civ.: „(1) Dacă executorul constată că însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune față de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului direcției generale de asistență socială și protecția copilului.
(2) Reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni. Cererea se soluționează de urgență în camera de consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunțată cu citarea părinților și, după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispozițiile legale privind ascultarea copilului rămân aplicabile. (…)”
În primul rând, din modul de redactare a textului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu orice refuz al minorului constituie un impediment la executare şi conduce la declanșarea procedurii prevăzute în art. 913 C. proc. civ., executorul judecătoresc dispunând de o marjă de apreciere în a stabili dacă opoziţia minorului este una categorică, determinată de refuzul de a-şi însoţi părintele creditor, sau are alte cauze. Scopul normei este, pe de o parte, de a împiedica executarea hotărârii asupra persoanei minorului prin bruscarea acestuia şi, totodată, de a ajuta minorul, prin consiliere psihologică, să își schimbe atitudinea faţă de părinte. Analizând probatoriul administrat în cauză pentru a verifica în ce măsură se impunea urmarea acestei proceduri, se constată următoarele:
Referitor la actele de executare ce au avut loc la data de 17 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, din declaraţiile martorelor, faptul că inculpatul A. i-a întrebat pe minori dacă vor să meargă în vizită la mama lor, C. şi D. spunând că nu vor. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în aceste circumstanţe, cei doi părinți au ajuns la un acord, stabilind ca „tatăl, în zilele următoare, să se întâlnească cu mama la şcoala copiilor unde avea loc o serbare, apoi să meargă în parc şi ulterior la locuinţa mamei, pentru acomodarea copiilor cu aceasta.”
Aceleaşi împrejurări referitoare la înţelegerea dintre părinți rezultă şi din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 17 iunie 2016, consemnându-se inclusiv acordul debitorului ca mama minorilor să aibă legături personale cu aceştia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în aceste condiţii de înţelegere dintre creditor şi debitor, executarea silită nu a mai avut loc. Existenţa acordului dintre părţi asupra modului de punere în executare a hotărârii judecătoreşti împiedica continuarea procedurii şi excludea intervenţia statului, prin executor, în această materie operând principiul disponibilităţii.
Totodată, se reţine că inculpatul A. nu a consemnat în procesul-verbal refuzul minorilor C. şi D.
Deşi reţine refuzul minorilor C. şi D., instanţa de apel apreciază că, în condiţiile înţelegerii dintre părţi, la acel moment nu era aplicabilă procedura prevăzută în art. 913 C. proc. civ. care presupunea intervenţia instanţei de judecată şi impunerea unui program de consiliere psihologică, prin mijlocirea unei persoane calificate în acest sens, dar străine copiilor, care să ajute la reluarea relaţiei cu mama. Aceasta întrucât părinţii, de comun acord, au convenit să existe o perioadă de acomodare a copiilor, pentru ca apropierea acestora de mama lor să se realizeze în mod natural, prin participarea mamei la activităţile minorilor din perioada imediat următoare. De altfel, acesta era şi interesul major al copiilor, respectiv de a fi încurajată interacţiunea cu mama lor, pe care nu o văzuseră o perioadă îndelungată, timp în care, astfel cum rezultă din sentința de divorţ, „au fost lăsaţi să creadă că mama lor i-a părăsit şi este dezinteresată de ei”, pentru a putea fi reluate legăturile fireşti cu aceasta.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, aşadar, că, din perspectiva acuzaţiei de abuz în serviciu, nu se poate reţine o încălcare a legii de către inculpat prin neurmarea procedurii prevăzute în art. 913 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, constând în omisiunea de a consemna în procesul-verbal refuzul celor doi minori, astfel cum în mod constant s-a arătat în doctrină, deşi neprevăzută de lege în mod expres, este necesar ca acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective, respectiv cea de atestare a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea de a insera date sau împrejurări să fie producătoare de consecinţe juridice. În cauză, neconsemnarea refuzului minorilor producea aceste consecinţe juridice, în condiţiile în care constatarea „refuzului categoric” sau „a manifestării aversiunii față de creditor” conducea la declanşarea procedurii de sesizare a instanţei şi obligarea celor doi minori la un program de consiliere psihologică. Sub aspectul laturii subiective, pentru reţinerea infracţiunii, este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăţie sub forma intenţiei directe sau indirecte, ceea ce presupune că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale, respectiv lipsirea copiilor de această procedură de consiliere psihologică şi l-a urmărit sau a acceptat posibilitatea producerii lui.
În speţă, în condiţiile în care părţile ajunseseră la o înţelegere care avea ca scop acomodarea copiilor cu mama, procedura prevăzută în art. 913 C. proc. civ. nefiind incidentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpatul A. nu a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege (să prevadă şi să urmărească lipsirea copiilor de terapia din partea unui psiholog). Executarea silită nu a continuat urmare a acordului dintre părţi asupra modului de executare a dispoziţiei instanţei, inculpatul acţionând cu bună-credinţă şi în interesul minorilor, astfel cum acesta a fost apreciat de ambii părinţi, ca apropierea copiilor de mamă să aibă loc natural, în urma contactului cu aceasta, într-un cadru neutru (serbare, parc) şi în prezenţa tatălui.
În aceste circumstanţe de fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi în procesul-verbal din data de 17 iunie 2016 executorul judecătoresc nu a consemnat poziţia celor doi minori, în cauză, sub aspectul laturii subiective, nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen., astfel că, în baza art. art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului.
Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa faptei comise la data de 1 iulie 2016.
În ceea ce priveşte actele de executare ce au avut loc la data de 25 iulie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
La data de 13 iulie 2016, creditoarea H. a sesizat din nou Biroul executorului judecătoresc A., arătând faptul că debitorul nu a respectat înțelegerea anterioară. S-a solicitat ca executorul să facă toate demersurile legale necesare pentru a obliga debitorul să respecte hotărârea judecătorească, astfel încât în perioada vacanţei de vară să poată lua minorii la domiciliul său (prin sentința civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, s-a dispus ca mama să aibă legături personale cu minorii în vacanţa de vară, în luna iulie din data de 1 iulie şi până la 31 iulie).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că procedura prevăzută în dispoziţiile art. 913 C. proc. civ. nu a fost respectată în ceea ce priveşte consemnarea de către inculpat, în procesul-verbal, a refuzului ferm al minorilor C. şi D. de a-şi însoţi mama.
Apărările inculpatului sub acest aspect au vizat faptul că a fost în imposibilitate de a menţiona această poziţie, din cauza modului de desfăşurare a executării, care a determinat părăsirea rapidă a locuinţei debitorului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nimic nu oprea executorul să consemneze în procesul-verbal, ulterior plecării de la domiciliul lui B., poziţia fermă a celor doi minori, să menţioneze circumstanţele care au determinat să procedeze în acest mod şi, ulterior, să procedeze la comunicarea acestuia către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
Toate datele în posesia cărora era inculpatul, rezultate din cererile formulate de creditoare, conduceau la concluzia că debitorul nu a respectat înțelegerile anterioare şi nu urmărea să faciliteze legăturile mamei cu copiii pentru ca reacomodarea acestora cu cea care le-a dat viaţă să se realizeze cât mai natural cu putință. De altfel, chiar inculpatul a recunoscut în faţa instanţei că a realizat că acordul lui B. pentru ca minorii să meargă la domiciliul mamei era unul doar formal. De asemenea, poziţia celor doi copii la termenul din data de 25 iulie 2016 a fost una fermă, de refuz de a-şi însoţi mama. Actele de executare nu au fost sistate, ca în celelalte cazuri, de acordul părţilor, ci nu s-au mai desfăşurat cu privire la minori din cauza refuzului acestora, împrejurare ce impunea consemnarea poziţiei lor.
În aceste condiţii, deşi nu se poate reţine că inculpatul a acţionat cu intenție directă, în sensul că a urmărit ca minorii să nu beneficieze de o eventuală consiliere psihologică (ce putea să fie decisă de instanţă, în funcţie de vârsta copiilor), totuşi, dată fiind pregătirea sa de specialitate, a prevăzut consecinţele acţiunii sale de neconsemnare a refuzului celor doi minori C. şi D. de a-şi însoţi mama. Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în privinţa faptei din data de 25 iulie 2016 sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate, atât sub aspectul laturii obiective (constând în omisiunea consemnării refuzului minorilor), cât şi sub aspectul laturii subiective (fapta fiind comisă cu vinovăţie sub forma intenţiei indirecte) ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen.
Analizând în ce măsură aceleaşi fapte, constând în încălcarea dispoziţiilor art. 913 C. proc. civ. prin neconsemnarea poziţiei minorilor C. şi D., au produs o vătămare drepturilor şi intereselor acestora, pentru a fi întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, între altele, următoarele:
Singura vătămare care poate fi analizată în raport de dispoziţia legală nesocotită de inculpat în exercitarea atribuţiilor de serviciu constă în lipsirea minorilor C. şi D. de un program de consiliere care să îi ajute să îşi schimbe atitudinea faţă de mamă. Însă, pentru a constitui urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu, această vătămare trebuie să fie una reală, concretă, dovedită şi nu prezumată sau doar ipotetică şi, totodată, trebuie să atingă o anumită intensitate pentru a atrage cea mai gravă formă de răspundere (Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, nu s-au administrat probe din care să rezulte că, într-adevăr, pentru cei doi minori ar fi fost nevoie de un program de consiliere. Mai mult, din declaraţiile martorei H. a rezultat că, după incidentul din data de 25 iulie 2016, la următoarea încercare de punere în executare a hotărârii, fiica sa, C. a fost de acord să meargă la ea.
Se constată că, după incidentul din data de 25 iulie 2016, poziţia celor doi minori a fost diferită, aceştia acceptând să o viziteze pe mama lor la domiciliu, vizite ce au continuat săptămânal, până la pronunţarea hotărârii de divorț.
În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate reţine că prin încălcarea de către executor a dispoziţiilor art. 913 C. proc. civ. minorii au fost vătămaţi prin aceea că au fost lipsiți de consiliere de specialitate care să îi ajute să îşi modifice atitudinea faţă de mamă, de vreme ce, la interval de mai puţin de o lună, fără intervenţia unui psiholog, poziţia acestora s-a schimbat, acceptând să meargă la locuinţa mamei.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu a existat o vătămare concretă adusă drepturilor minorilor C. şi D., astfel că, sub aspectul laturii obiective, nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate pentru reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu, constând în încălcarea dispoziţiilor art. 913 C. proc. civ., fapta atrăgând, astfel cum s-a arătat anterior, răspunderea penală numai în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual.
Pentru considerentele menționate anterior, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
A desfiinţat, în totalitate, sentinţa nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia I penală şi, rejudecând:
În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 17 iunie 2016). În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 1 iulie 2016).
În baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 80 C. pen., a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei față de inculpatul A., pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 25 iulie 2016).
În baza art. 81 C. pen., a aplicat inculpatului A. un avertisment.
A făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 575 alin. (2) C. proc. pen.
A lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi de părţile civile C., D., E., F., G., prin reprezentant legal B.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
