Jurisprudența ÎCCJ | Act de vânzare emis ulterior finalizării executării silite. Acțiune în constatarea nulității absolute întemeiată pe dispozițiile art. 777 din Codul de procedură civilă

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute, certificat de adjudecare acțiuni, întoarcerea executării silite, frauda terțului adjudecatar, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes, intervenție accesorie, autoritate de lucru judecat, limitele efectului devolutiv al apelului

Texte de lege incidente: C. proc. civ., art. 32, art. 33, art. 37, art. 61, art. 175 alin. (1), art. 430 alin. (1), art. 477, art. 478 alin. (2), art. 481, art. 715, art. 727, art. 757, art. 777, art. 1247 alin. (2) | H.G. nr. 23/2017, art. 2 alin. (1) lit. e) pct. 2, art. 3 alin. (2) lit. B pct. 6 | H.G. nr. 435/1996 | Legea nr. 31/1990, art. 103 alin. (1), art. 103¹ alin. (1) | O.U.G. nr. 23/2009, art. 5 alin. (2) | Legea nr. 1/2005

Potrivit dispozițiilor art. 777 C. proc. civ., (1) În cazul vânzărilor la licitație publică făcute în condițiile prezentei secțiuni nu este admisibilă nicio cerere de desființare a vânzării împotriva terțului adjudecatar care a plătit prețul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea acestuia. Asemenea cerere nu poate fi făcută decât pe cale de acțiune principală. (2) Când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desființată dacă există temei de nulitate, potrivit dreptului comun.

Prevederile art. 777 C. proc. civ. nu vizează procedura de executare silită, ci actul juridic de vânzare încheiat ca urmare a finalizării procedurii de executare silită şi, în acest context, fiind depășită etapa executării silite, legiuitorul a reglementat posibilitatea desființării actului de vânzare pe calea dreptului comun.

Prin urmare, în cazul formulării unei acțiuni în constatarea nulității absolute a certificatului de adjudecare acțiuni, în mod legal instanţa de apel a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 777 C.proc.civ., fiind învestită cu o acţiune de drept comun, în care se invocă un motiv de nulitate absolută, cererea se analizează în raport cu normele care conturează regimul acestei nulităţi, iar nu potrivit normelor din materia contestaţiei la executare.

În dezvoltarea criticii, a arătat că în faţa instanţei de fond a invocat trei excepţii: a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes a acesteia şi a inadmisibilităţii acţiunii de contestare a procedurii de vânzare a acţiunilor în raport de prevederile art. 777 C.proc.civ. Nelegalitatea deciziei de apel constă, în opinia recurentei-pârâte, în respingerea căii de atac declarată împotriva încheierii prin care judecătorul fondului a statuat în sensul că nu este în prezenţa unor veritabile excepţii, calificându-le apărări de fond. A mai arătat că a invocat prin memoriul de apel dispozițiile art. 245 C.proc.civ., prezentând la acel moment, ca şi în memoriul de recurs, diferenţa dintre excepţie şi apărare de fond. În acest context critică raţionamentul instanţei devolutive de atac în ceea ce priveşte considerentul în sensul că analiza excepţiilor ar fi pus în discuţie elemente care priveau chiar temeinicia cererii de chemare în judecată, afirmând că nu există o suprapunere în acestea şi motivele pe fond ale cererii. De asemenea, a criticat şi cele reţinute în decizia de apel în sensul că nu s-a dovedit vătămarea prin calificarea excepţiilor ca fiind apărări de fond, în opinia recurentei-pârâte încălcarea normelor procedurale privind soluţionarea excepţiilor prevăzute la art. 248 C.proc.civ. atrăgând nulitatea absolută. În subsidiar, a arătat că a existat o vătămare a sa prin faptul că s-a procedat la analizarea fondului cauzei.

O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) C.proc.civ. prin menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei de fond de admitere în principiu a unei cereri de intervenţie accesorie lipsită de interes. A arătat sub acest aspect că intervenientul ar fi trebuit să dovedească folosul practic, material sau moral ce urma să fie obţinut, criticând, în consecinţă, cele reţinute de instanţa de apel în sensul că interesul intervenientului ar fi fost justificat prin atribuţiile de control şi coordonare ale acestei părţi faţă de Fundaţia Post Privatizare.

Într-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 478, art. 481 şi art. 430 alin. (1) C.proc.civ. prin depăşirea efectului devolutiv al apelului, susţinând că au fost analizate aspecte necriticate în calea devolutivă de atac. A arătat că prima instanţă a reţinut calitatea sa de asociaţie, dar a apreciat că nu este îndeplinită şi condiţia de a fi constituită în scopul sprijinirii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Deşi cele reţinute de prima instanţă nu au fost contestate prin calea de atac, intrând, în opinia sa, sub puterea de lucru judecat, instanţa de apel, cu depăşirea limitelor de învestire, a analizat prima condiţie, constatând că nu are statutul de asociaţie. În raport de această susţinere, recurenta-pârâtă arată că i s-a creat o situaţie mai defavorabilă în propria cale de atac.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1247 alin. (2) C.civ., din perspectiva greşitei respingeri a excepţiei lipsei de interes a intimatului-reclamant. A criticat în acest cadru considerentul instanţei de apel prin care s-a arătat că intimatul-reclamant justifică interesul prin necesitatea respectării condiţiilor de transmitere a propriilor acţiuni, în speţă fiind transmise, în fapt, acţiunile Fundaţiei Post Privatizare, iar nu cele ale intimatului-reclamant, reluând aserţiunile referitoare la lipsa de interes prin raportare la art. 33 C.proc.civ. A mai arătat că intimatul-reclamant este terţ faţă de vânzarea unor acţiuni ce nu sunt proprietatea sa, astfel încât nu justifică un interes din perspectiva art. 1247 alin. (2) C.civ.

Un prim aspect a fost legat de excepţia de inadmisibilitate, instanţa de apel apreciind nelegal că prevederile O.U.G. nr. 23/2009 ar viza un interes general, acela al aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate, caracterul general al interesului ocrotit rezultând şi din considerentele care au condus la necesitatea înfiinţării intimatului-reclamant. A susţinut că în speţă nu se discută încălcarea normelor care privesc funcţionarea părţii adverse, ci a unor norme care privesc transmiterea unor acţiuni către terţe persoane şi care reglementează structura acţionarilor minoritari, prevăzute pentru protecţia acţionarului majoritar – statul român. În acest sens a susţinut că prevederea vizând persoanele juridice care pot deveni acţionari la Fond nu este de natură să vizeze interesul general, aptă să atragă nulitatea absolută. În concluzie, în opinia recurentei-pârâte, dispoziţia legală invocată ca fiind încălcată nu este sancţionată cu nulitatea absolută.

Un al doilea aspect a vizat inadmisibilitatea acţiunii în condiţiile în care sub sancţiunea nulităţii absolute se invocă nerespectarea prevederilor actului constitutiv, susţinând că, chiar dacă prin acţiune a fost invocată încălcarea prevederilor art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009, în fapt se invocă nerespectarea prevederii statutare corespunzătoare. Invocă în acest sens dispoziţii ale Legii nr. 31/1990 care statuează asupra înfiinţării unei societăţi prin contract de societate şi statut, prin raportare la prevederea din O.U.G. nr. 23/2009 care stipulează că Fondul se constituie în forma societăţii pe acţiuni, fiindu-i aplicabile normele din legislaţia societăţilor.

Un alt aspect a vizat greşita interpretare şi aplicare a art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009 coroborat cu O.G. nr. 21/2000 şi Legea nr. 1/2005, din perspectiva argumentaţiei că nu are statutul de asociaţie. Invocând prevederi din statutul propriu, recurenta-pârâtă arată că este înscrisă în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, calificarea ca uniune nedeterminând schimbarea statutului de asociaţie, Legea nr. 1/2005, în baza căreia a fost constituită reprezentând dreptul special în materie care se completează cu cel general, reprezentat de O.G. nr. 26/2000. În acest context, în opinia recurentei-pârâte, în interpretarea O.G. nr. 26/2000, are statutul de asociaţie, respectând normele acestei ordonanţe.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel şi în ce priveşte reţinerea că nu este îndeplinită condiţia de a fi constituită în scopul sprijinirii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Arată din această perspectivă că scopul statutar este acela al promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor săi, printre membri numărându-se şi societăţi cooperatiste ce pot fi încadrate în categoria IMM.

În final, recurenta-pârâtă a susţinut greşita aplicare şi interpretare a art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009 şi art. 757 C.proc.civ., instanţa de apel reţinând în mod legal că acestea ar fi aplicabile şi în cazul executării silite, prin argumentul că legea ar prevedea un sistem special privind circulaţia acestora. A susţinut, astfel, că acţiunile fondului nu sunt declarate neurmăribile potrivit art. 727 C.proc.civ., că executarea silită a acţiunilor Fondului este permisă de prevederile Legii societăţilor şi că prevederea din statutul intimatului-reclamant care privesc dobândirea de acţiuni are în vedere alte modalităţi de dobândire, cu excluderea executării silite. În ce priveşte art. 757 C.proc.civ., a arătat că sintagma „dacă legea nu prevede un sistem special privind circulaţia acestora” are în vedere vânzarea acţiunilor pe pieţele reglementate, iar nu prin licitaţia publică.

Pentru toate aceste critici, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi, în principal casarea deciziei recurate cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată în baza excepţiilor, greşit respinse de instanţa de apel; într-un prim subsidiar, casarea deciziei de apel şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată; într-un al doilea subsidiar, casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei devolutive de atac.

Critica întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. referitoare la greşita menţinere de către instanţa de apel a soluţiei instanţei de fond de calificare a excepţiilor invocate în cauză ca fiind apărări de fond este nefondată. În mod legal instanţa devolutivă de atac a apreciat că aspectele invocate de recurenta-pârâtă în susţinerea excepţiilor presupunea analiza pe fond a cauzei, fiind în strânsă legătură cu posibilitatea promovării acţiunii în nulitate, respectiv natura interesului ocrotit de norma legală a cărei nesocotire a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, adică existenţa unui interes în formularea acţiunii şi calificarea acesteia.

Înalta Curte mai reţine, totodată, că doctrina de specialitate şi jurisprudenţa naţională sunt unanime în a aprecia că în cazul invocării unui motiv de nulitate absolută, condiţiile de exercitare a acţiunii vizând calitatea procesuală activă şi interesul în promovarea demersului judiciar nu pot fi analizate distinct de fondul cauzei, fiind absorbite în analiza motivului de nulitate invocat. Din această perspectivă, în mod corect instanţa de apel a apreciat că există o suprapunere între noţiunea de interes ca element de natură a afecta calitatea procesuală, interesul în formularea acţiunii şi admisibilitatea acesteia, pe de o parte, şi noţiunea de interes ca element esenţial în constatarea incidenţei sancţiunii nulităţii absolute.

Este nefondată şi cea de-a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., susţinută pe nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul soluţiei de menţinere în cauză a intervenientului accesoriu, prin aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 61 C.proc.civ. În mod corect instanţa de apel a reţinut ca fiind dovedit interesul acestuia de a interveni în cauză, prin raportare la prevederile art. 3 alin. (2) lit. B pct. 6 din H.G. nr. 23/2017 care stipulează că intervenientul exercită funcţiile de coordonare şi control privind Fundaţia Post Privatizare. Coroborat cu acest aspect, interesul intervenientului este justificat şi prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. e) pct. 2 din acelaşi act normativ, care prevede expres că ministerul îndeplineşte funcţia de autoritate de stat prin care exercită funcţiile de coordonare a politicilor şi a măsurilor de încurajare şi de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii, de monitorizare şi evaluare a acestora. Tocmai în virtutea acestei atribuţii, de autoritate de stat implicată în stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii, a fost reglementată şi atribuţia de control şi coordonare a Fundaţiei Post Privatizare, raportat la statutul acesteia şi fondurile gestionate. Din această perspectivă Înalta Curte menţionează că potrivit H.G. nr. 435/1996, prin care a fost adoptat statutul fundaţiei, Fundaţia Post Privatizare a fost constituită în vederea sprijinirii şi dezvoltării sectorului privat în România conform Memorandului semnat între Guvernul României, Comisia Comunităţii Europene şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, gestionând fondurile puse la dispoziţie de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Programul PHARE-REPEDE. În raport de cele menţionate, de reglementările incidente, în mod legal s-a apreciat de către instanţele devolutive că intervenientul justifică un interes în participarea la demersul judiciar iniţiat de intimata-reclamantă.

Este nefondată şi ultima critică a recurentei, încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 477, art. 481 şi art. 430 alin. (1) C.proc.civ.

Nu poate fi reţinută o încălcare a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C.proc.civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, dedusă din considerentul instanţei de apel în sensul că situaţia de fapt nu a fost contestată de părţi. Aspectul analizat de instanţa de apel vizând respectarea prevederilor art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009 sub aspectul statutului de asociaţie al recurentei-pârâte nu se încadrează în situaţia de fapt, pentru a intra sub autoritatea de lucru judecat. De asemenea, nu se reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 477 C.proc.civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, susţinută de recurenta-pârâtă prin prisma necriticării în calea devolutivă de atac a statuării instanţei de fond în sensul că deţine statutul de asociaţie, Înalta Curte reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 478 alin. (2) C.proc.civ., aspectul statutului părţii fiind pusă în analiza instanţei de apel de către intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză. Totodată, plecând de la cele menţionate anterior, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 481 C.proc.civ., nefiind în prezenţa unei autorităţi de lucru judecat, în condiţiile invocării aspectului legat de statutul recurentei-pârâte prin actul procedural al întâmpinării depuse la dosar. În alt context, Înalta Curte apreciază că faţă de menţinerea soluţiei date de prima instanţă, prin raportare în principal la aceleaşi considerente care au conturat hotărârea de fond, reanalizarea sub o altă perspectivă a unei condiţii care consolidează soluţia dată în cauză nu constituie o încălcare a principiului non reformatio in peius, reglementat de art. 481 C.proc.civ.

Nici criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu sunt fondate. Prealabil, Înalta Curte precizează că unele din criticile analizate în cele ce urmează au fost încadrate de recurenta-pârâtă şi în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. Ele se circumscriu, însă, doar motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., fiind analizate din această perspectivă.

Astfel, nu se reţine o aplicare greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1247 alin. (2), art. 777 şi art. 715 C.proc.civ., sub aspectul calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, prin raportare la art. 32 C.proc.civ. Înalta Curte observă că dispoziţia cuprinsă în art. 32 C.proc.civ. este una generală, stipulând că una din condiţiile acţiunii este reprezentată de interes, alături de cea a calităţii procesuale. Din această perspectivă, se constată că în cauză nu poate fi reţinută o încălcare a unei dispoziţii generale, care reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii civile, această normă conturând cadrul general valabil al unui demers judiciar, urmând a fi analizate distinct în raport de specificul fiecărei cauze deduse judecăţii. De asemenea, nu este reţinută susţinerea că instanţa de apel ar fi făcut o confuziune între cele două condiţii (a calităţii şi a interesului), din analiza deciziei recurate rezultând examinarea distinctă a celor două. Ceea ce a afirmat instanţa de apel, Înalta Curte reţinând legalitatea raţionamentului, este faptul că cele două trebuie analizate din perspectiva motivului de nulitate invocat, aceasta fiind modalitatea de stabilire a condiţiilor de exercitare a acţiunii în situaţia cererii de chemare în judecată întemeiată pe un motiv de nulitate absolută.

Este înlăturată şi critica vizând neaplicarea în cauză a prevederilor art. 715 C.proc.civ. Înalta Curte reţine că dispoziţia legală invocată nu este incidentă în cauză pentru a determina evaluarea calităţii procesuale active. Se observă din norma invocată că este inserată în capitolul ce reglementează contestaţia la executare. Plecând de la premisa că actul de vânzare contestat ca fiind nul a fost întocmit în cursul unei executări silite, recurenta-pârâtă susţine că sunt incidente dispozițiile din materia contestaţiei la executare. O asemenea susţinere nu este fondată. Se constată, în primul rând, că acţiunea nu îmbracă forma contestaţiei la executare, fiind formulată ca o acţiune de drept comun. Aspectul formei de exercitare a demersului judiciar a făcut obiectul de analiză în cadrul regulatorului de competenţă, doar prin statuarea asupra modalităţii de exercitare a demersului judiciar putând fi stabilită şi instanţa competentă. Din această perspectivă se reţine că este relevantă, contrar susţinerii recurentei-reclamante, determinarea acţiunii ca fiind una de drept comun, aceasta neavând impact nu numai asupra stabilirii instanţei competente ci, implicit, şi asupra procedurii de judecată a cererii de chemare în judecată.

Se constată, totodată, că temeiul de drept procesual al cererii a fost indicat ca art. 777 C.proc.civ. Acest text nu vizează procedura de executare silită, ci actul juridic de vânzare încheiat ca urmare a finalizării procedurii de executare silită. El nu vizează, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, procesul verbal de adjudecare – act de executare care consemnează finalizarea executării silite prin declararea câştigătorului licitaţiei publice, ci actul de vânzare, act ulterior procesului verbal de adjudecare, distinct de acesta din urmă şi care are valoarea actului translativ de proprietate/de vânzare a bunului supus licitaţiei publice.

În acest context, fiind depăşită etapa executării silite, legiuitorul a reglementat posibilitatea desfiinţării actului de vânzare pe calea dreptului comun. Este logică această opţiune a legiuitorului, având în vedere motivele strict reglementate de lege pentru desfiinţarea actului de vânzare a bunului executat silit – frauda terţului adjudecatar, ori nulitatea absolută când adjudecatar este creditorul urmăritor.

De altfel, promovarea acţiunii pe calea dreptului comun rezultă şi din interpretarea sistematică, logico-juridică a textului art. 777 C.proc.civ. Astfel, în primul alineat, în care se prevede posibilitatea desfiinţării vânzării la licitaţie publică pentru cazul de fraudă, se menţionează expres că cererea poate fi formulată doar pe cale principală. Concluzia este aceea că legiuitorul a trimis partea care invocă frauda terţului adjudecatar pe calea dreptului comun, contestaţia la executare nefiind calificată ca o acţiune principală, ci ca un incident în cursul executării silite. Alineatul 2 al articolului de lege nu schimbă modalitatea de promovare a demersului judiciar, ci doar instituie un caz distinct de contestare în justiţie a actului de vânzare a bunului executat silit.

În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a apreciat că în raport de dispozițiile art. 777 C.proc.civ., fiind învestită cu o acţiune de drept comun, în care se invocă un motiv de nulitate absolută, cererea se analizează în raport cu normele care conturează regimul acestei nulităţi.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei-pârâte în sensul că şi dacă ar fi învestită cu o acţiune de drept comun, instanţa era obligată să aplice normele din materia contestaţiei la executare pentru că se contestă un act de executare. În cauză nu suntem în prezenţa unor norme derogatorii, care s-ar aplica în raport de normele generale. Juridic nu este posibilă o asemenea soluţie, susţinută de recurenta-pârâtă, neexistând un raport general – special între normele care reglementează procedura judecării unei cauze potrivit dreptului comun şi cele care reglementează procedura judecării contestaţiei la executare. O dată stabilită natura demersului judiciar devin aplicabile normele procedurale specifice acestuia, neputând fi realizat, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, un amestec între cele două proceduri.

Este înlăturată şi critica recurentei-pârâte vizând greşita aplicare a prevederilor art. 1247 alin. (2) C.civ. sub aspectul modului de apreciere a excepţiei lipsei de interes a intimatului-pârât în promovarea demersului judiciar.

Se reţine, sub un prim aspect, corectitudinea exprimării instanţei de apel atunci când argumentează interesul intimatului-pârât prin necesitatea respectării condiţiilor de transmitere a propriilor acţiuni. În cauză este cert că obiectul acţiunii este reprezentat de acţiunile deţinute de Fundaţia Post Privatizare, acţiuni emise de intimatul-pârât. Atunci când menţionează instanţa de apel că intimatul-reclamant are interesul de a impune respectarea condiţiilor de transmitere a propriilor acţiuni nu are în vedere, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, calitatea de proprietar asupra acţiunilor, ci calitatea sa de emitent al acestora. Se reţine că folosirea sintagmei „propriile acţiuni” atunci când este vorba de acţiunile societăţii emitente este una legală, juridică. Sub acest aspect, Înalta Curte menţionează că însuşi legiuitorul foloseşte această sintagmă, chiar pentru a sublinia ideea de raport între societatea emitentă şi propriile acţiuni ale acesteia. Cu titlu de exemplu, se menţionează prevederea art. 103 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care menţionează că societatea nu poate subscrie propriile acţiuni, precum şi prevederea art. 103¹ alin. (1) din acelaşi act normativ potrivit căreia societatea poate dobândi propriile acţiuni. Este evident că folosind sintagma „propriile acţiuni” legiuitorul nu a dorit să se refere la acţiunile proprietatea societăţii emitente, pentru că un asemenea înţeles ar goli de conţinut normele legale precitate. Dacă s-ar da înţelesul susţinut de recurenta-pârâtă, iar societatea emitentă ar fi proprietarul acţiunilor (prin folosirea sintagmei „propriile acţiuni”) nu ar avea logică juridică interdicţia de subscriere ori facultatea de dobândire a acţiunilor emise, ce constituie obiectul de reglementare al normelor juridice menţionate.

Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 33 C.proc.civ. sunt nefondate, Înalta Curte reţinând legalitatea deciziei de apel din perspectiva existenţei unui interes personal al intimatului-pârât în promovarea demersului judiciar reprezentat de necesitatea respectării cerinţelor imperative ale legii în ce priveşte modalitatea de dobândire a acţiunilor a căror emitent este, precum şi din perspectiva legalităţii structurii acţionariatului său. În aceste condiţii, nu se poate aprecia o nelegalitate a deciziei de apel sub aspectul neaplicării în cauză a dispoziţiilor art. 37 C.proc.civ., textul legal invocat nefiind incident, prin raportare la evidenţierea interesului personal al intimatului-reclamant în formularea acţiunii în justiţie. În consecinţă, dispoziţia legală ce reglementează legitimarea procesuală a altor persoane nu este aplicabil cauzei, intimatul-reclamant acţionând în propriul interes, dat de necesitatea conservării acţionariatului său, prin raportare la o normă legală imperativă, interes alăturat celui general protejat de actul normativ.

Din această perspectivă, a interesului personal al intimatului-reclamant, nu prezintă relevanţă împrejurarea că debitorul din procedura de executare silită ori ceilalţi acţionari nu au contestat vânzarea. De altfel, nu poate fi identificat raţionamentul juridic susţinut de recurenta-pârâtă care recunoaşte un interes al celorlalţi acţionari de a invoca nulitatea absolută a actului de vânzare a acţiunilor deţinute de unul dintre acţionari, dar neagă un asemenea interes pentru emitentul acţiunilor.

Înalta Curte, raportat şi la considerentele expuse anterior, înlătură şi critica recurentei-pârâte referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 1247 alin. (2) C.civ., în condiţiile în care subsumat acestei critici partea reiterează aceleaşi susţineri vizând transmiterea acţiunilor unui terţ, nu a propriilor acţiuni ale intimatului-pârât, că ultimul este terţ de vânzare şi că interesul obţinerii nulităţii contractului de vânzare acţiuni ar fi fost doar al celorlalţi acţionari.

Criticile recurentei-pârâte vizând nelegalitatea deciziei de apel prin prisma greşitei respingeri a excepţiei de inadmisibilitate sunt nefondate, instanţa devolutivă de atac reţinând în mod legal caracterul general al interesului protejat de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009, alături de cel personal legat de structura acţionariatului intimatului-reclamant, dedus din obiectul de activitate astfel cum este reglementat prin actul normativ. În plus, Înalta Curte reţine şi aspectele prezentate anterior, referitoare la modalitatea de constituire a intimatului-reclamant, la modalitatea de constituire a terţului ale cărui acţiuni au făcut obiectul actului de vânzare, precum şi la specificitatea fondurilor administrate necesare aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate al intimatului-reclamant, fiind înlăturată susţinerea recurentei-pârâte în sensul că structura acţionariatului nu ar avea legătură cu obiectul sau scopul Fondului. Împrejurarea că Statul român, independent de vânzarea acţiunilor ce fac obiectul demersului judiciar, rămâne acţionar majoritar, putând, în consecinţă, să adopte măsurile necesare în vederea realizării obiectului de activitate al Fondului, nu are valenţa susţinută de reclamanta-pârâtă, în sensul înlăturării caracterului imperativ al normelor care reglementează structura acţionariatului intimatului-reclamant. O asemenea interpretare ar goli de conţinut normele invocate; or scopul prevederilor legale a fost tocmai exprimarea voinţei legiuitorului de a se conserva o anumită structură a acţionariatului, cu indicarea expresă a entităţilor juridice care pot obţine o asemenea calitate. În acest context este înlăturată şi apărarea că, fiind în prezenţa unei nulităţi relative, doar Statul român ar fi avut interes în contestarea vânzării pachetului de acţiuni. Nu se poate susţine, logico-juridic, că prin raportare la calitatea sa de acţionar, Statul român ar proteja doar un interes particular. Deţinerea calităţii de acţionar a Statului român în structura diverselor entităţi juridice nu transformă interesul protejat în unul particular, Statul român urmărind în toate aceste cazuri protejarea interesului general.

Sub acest aspect, nu poate fi reţinută apărarea recurentei-pârâte în sensul că în cauză se puneau în discuţie doar norme care privesc transmiterea unor acţiuni, întrucât prevederile legale ce reglementează structura acţionariatului şi modalităţile de transmitere a acţiunilor nu pot fi analizate desprins de scopul şi obiectul de activitate al intimatului-reclamant, tocmai ultimul fiind cel care a determinat adoptarea dispozițiilor imperative incidente în speţă. În consecinţă, în mod legal a reţinut instanţa de apel că încălcarea normei legale ce constituie fundamentul demersului judiciar atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Este nefondată şi critica recurentei-pârâte vizând contestarea actului de vânzare acţiuni în temeiul unor prevederi statutare. Simpla reluare în cuprinsul actelor constitutive ale Fondului a dispoziţiilor legale din O.U.G. nr. 23/2009 nu determină transformarea normei juridice din imperativă în facultativă, şi a sancţiunii aplicabile din absolută în relativă. Cu titlul de exemplu se menţionează că în practica obişnuită a redactării actelor constitutive ale unei societăţi sunt reluate dispozițiile legale din cuprinsul Legii societăţii. Într-un asemenea caz, dacă în actul constitutiv al unei societăţi sunt preluate, de exemplu, normele legale care reglementează atribuţiile adunării generale extraordinare, demersul judiciar al unui acţionar de contestare a unei hotărâri a adunării generale ordinare pe considerentul încălcării atribuţiilor adunării generale extraordinare nu va fi analizat din prisma nulităţii relative, motivat de existenţa unor asemenea prevederi în actul constitutiv. El va fi în continuare examinat prin prisma nulităţii absolute prin raportare la norma care configurează atribuţiile adunării generale extraordinare ale unei societăţi.

În consecinţă, existenţa prevederilor similare în actul normativ şi actul constitutiv al Fondului, ultimul preluând normele legale, nu determină schimbarea regimului juridic aplicabil în cazul nerespectării dispoziţiei legale.

Critica recurentei-pârâte referitoare la greşita apreciere a lipsei statutului de asociaţie este, de asemenea, nefondată. În mod legal instanţa de apel a reţinut că recurenta-pârâtă este o entitate juridică ce a fost constituită în baza unei legi speciale, având statutul de uniune, iar nu pe cel de asociaţie. Împrejurarea că legea specială impune înscrierea sa în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor nu conferă recurentei-pârâte statutul de asociaţie, în condiţiile în care, conform statutului său, este constituită în forma uniunii, având, deci, un statut special, cu reguli speciale, reglementate în Legea nr. 1/2005. Înalta Curte reţine, analizând sistematic prevederile Legii nr. 1/2005, că legiuitorul a reglementat două entităţi juridice distincte în cuprinsul actului normativ, respectiv asociaţia şi uniunea. Rezultă, deci, că cele două forme asociative nu se confundă, fiecare având organizare şi reglementare proprie. În consecinţă, pornind de la identificarea voinţei legiuitorului, se concluzionează că nu există o suprapunere de statut între asociaţie şi uniune, fiind nefondată susţinerea recurentei-pârâte sub acest aspect.

Chiar dacă s-ar achiesa la punctul de vedere al recurentei-pârâte în sensul că O.G. nr. 26/2000 reprezintă cadrul general în materia asociaţiilor şi fundaţiilor, în timp de Legea nr. 1/2005 ar reprezenta legea specială, acest aspect nu este de natură a determina caracterul de asociaţie pentru parte. Se reiterează faptul că recurenta-pârâtă nu este organizată în forma unei asociaţii, ci în forma uniunii, fiind aplicabile, deci, normele speciale în detrimentul celor generale.

În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a apreciat că recurenta-pârâtă nu îndeplineşte condiţia legală de a deţine statutul de asociaţie.

De asemenea, Înalta Curte apreciază legalitatea deciziei de apel şi din perspectiva neîndeplinirii cerinţei legale de a fi constituită în scopul sprijinirii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, fiind nefondată critica recurentei-pârâte în acest sens. Se observă că recurenta-pârâtă menţionează, în susţinerea criticii sale, în mod trunchiat raţionamentul instanţei devolutive de atac, făcând trimitere doar la considerentul conform căruia scopul său este acela de a sprijini cooperatorii şi membrii asociaţi. Or, instanţa de apel a menţionat în continuarea raţionamentului că şi în situaţia în care printre membrii asociaţi există şi entităţi care ar putea fi încadrate în noţiunea de întreprindere mică sau mijlocie, având în vedere scopul circumstanţiat al recurentei-pârâte – susţinerea intereselor membrilor săi – această situaţie nu este de natură să determine aprecierea întrunirii cerinţei legale, întrucât aceasta ar depinde de factori cauzali, respectiv dacă acele entităţi au sau nu la momente variabile în timp statutul special cerut de norma legală. În acord cu acest raţionament al instanţei de apel, Înalta Curte reţine, ca şi instanţa devolutivă de atac, că norma legală impune existenţa declarată a scopului de sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii, direct, iar nu mediat prin analiza posibilităţii pentru anumiţi membri de a fi sau nu încadraţi în categoria menţionată.

În final, este înlăturată şi critica referitoare la interpretarea greşită a art. 5 din O.U.G. nr. 23/2009 prin raportare la art. 727 C.proc.civ., respectiv art. 757 C.proc.civ. Normele juridice invocate de recurenta-pârâtă în susţinerea criticii de nelegalitate nu sunt incidente în cauză, ele regăsindu-se în reglementarea executării silite, în capitolul referitor la urmărirea mobiliară. În speţă, aşa cum s-a menţionat deja, nu sunt aplicabile normele care reglementează modalitatea de desfăşurare a executării silite, nefiind în prezenţa unei contestaţii la executare. Obiectul cauzei este reprezentat de actul de vânzare emis ulterior finalizării executării silite, act faţă de care legiuitorul a înţeles să reglementeze în art. 777 C.proc.civ. proceduri speciale de desfiinţare, pentru motivele strict arătate şi pe calea dreptului comun. În speţă, deci, nu se ridică problema dacă acţiunile erau declarate neurmăribile, sau dacă a fost respectată cerinţa instituită de art. 757 C.proc.civ., ci instanţa a fost învestită cu verificarea legalităţii actului de vânzare acţiuni din perspectiva unui motiv de nulitate absolută, în aceste limite instanţa de fond analizând întrunirea condiţiilor legale reglementate prin norme imperative pentru modificarea structurii acţionariatului intimatului-reclamant. În consecinţă, nu prezintă relevanţă juridică în speţă dispozițiile în materia executării silite imobiliare, instanţele devolutive nefiind învestite cu examinarea legalităţii modului de desfăşurare a executării silite.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C.proc.civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă a fost respins ca nefondat.