Act secret încheiat verbal. Interesul părţii contractante de a formula acţiune în simulaţie
Articol incident: C.civ. din 1864, art. 1175
Unul dintre principiile consacrate în materia actelor juridice, în general, este acela că prioritatea aparţine voinţei reale a părţilor. Pornind de la acest principiu, în materia actelor simulate, potrivit art. 1175 Cod civil din 1864, între părţi produce efecte numai actul secret în măsura în care acesta este valid sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă. De aceea, acţiunea în simulaţie este deschisă şi părţilor, pentru că numai ca urmare a devoalării actului secret, care exprimă voinţa lor reală, partea interesată poate pretinde celeilalte părţi să-şi respecte obligaţia asumată.
Ca atare, nu numai terţul pe care contractul aparent îl prejudiciază şi care are interesul să invoce actul secret, poate formula acţiune în constatarea simulaţie, ci şi părţile, în calitate de persoane interesate, la rândul lor, pot să invoce în favoarea lor, una în contra celeilalte, actul secret.
Astfel, în situația în care prin acțiune se invocă simulaţia sub forma actului fictiv, caz în care în structura simulaţiei nu există un act secret propriu-zis, ci doar actul public şi acordul simulatoriu, adică manifestarea de voinţă a părţilor în sensul că actul public nu există și, deci, ceea ce se tinde a se dovedi este tocmai acest acord simulatoriu, nu se poate reține că reclamantul, în calitate de parte în simulaţie, nu poate cere constatarea voinţei reale a părţilor concretizată în acordul simulatoriu. – I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 565 din 27 februarie 2020
I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte, la 19 iunie 2014, precizată la 28 iulie 2014 şi la 8 iunie 2016, reclamantul A. A solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate simulaţia tranzacţiei încheiate de părţi la 24 februarie 2011, consfinţită prin sentinţa civilă nr.799 din 24 februarie 2011, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr. x/315/2011, având ca obiect imobilul situat în comuna Răzvad, compus din terenul în suprafaţă de 756 mp şi construcţia edificată pe acesta.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1175 şi urm. Cod civil din 1864.
La solicitarea reclamantului, Curtea de Apel Ploieşti, prin sentinţa nr. 26CC din 20.04.2015, a dispus strămutarea procesului, de la Judecătoria Târgovişte, la Judecătoria Buzău.
La 26 ianuarie 2016, petentul C. A formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea cererii reclamantului, cerere care a fost încuviinţată, în principiu, prin încheierea din 23 martie 2016.
Prin sentinţa civilă nr. 2226 din 5 aprilie 2017, Judecătoria Buzău şi-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Buzău, în raport de valoarea imobilului ce formează obiect al tranzacţiei.
La 24 octombrie 2017, intervenientul C. Şi-a precizat cererea de intervenţie, în sensul că solicită constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe care l-a dobândit în baza actului de adjudecare încheiat la 11 noiembrie 2013 de BEJ D., în dosarul de executare silită nr. x/2013.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal
Prin sentinţa civilă nr. 1338 din 20 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Buzău, Secţia I civilă, s-a respins acţiunea modificată, formulată pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Şi intervenientul în nume propriu C. S-a respins excepţia puterii de lucru judecat şi excepţia inopozabilităţii actului secret faţă de intervenient. A fost admisă excepţia lipsei de interes a promovării cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenient. S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul C., ca lipsită de interes.
Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel
Prin decizia nr. 1836 din 26 septembrie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. Împotriva sentinţei civile nr.1338/2017, pronunţată de Tribunalul Buzău, Secţia I civilă.
Calea de atac formulată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.
– În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct.5 Cod procedură civilă a arătat că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile procedurale referitoare la stabilirea competenţei materiale, respectiv art.106, art.129, art.131 şi art.235 Cod procedură civilă.
Instanţa de apel a respins în mod greşit critica din apel vizând necompetenţa materială a primei instanţe, reţinând, cu încălcarea dispoziţiilor legale că, întrucât hotărârea de declinare a competenţei materiale a fost dată fără cale de atac, părţile nu mai pot pune în discuţie competenţa materială stabilită.
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 131 Cod procedură civilă, în sensul că nu a analizat faptul că, în cauză, Judecătoria Buzău, verificându-şi competenta materială şi teritorială, a constatat că este competentă să judece litigiul, pronunţând o încheiere interlocutorie la care nu mai putea să revină prin invocarea excepţiei de necompetenţă ulterior administrării probatoriului.
În susţinerea acestui motiv de recurs a invocat incidenţa dispoziţiilor art.106 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit cărora instanţa legal investită conform normelor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii acestuia.
Recurentul a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art.98 Cod procedură civilă, conform cărora „competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere”. Reclamantul a indicat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, în raport de care s-a stabilit competenţa materială a judecătoriei şi s-a păşit la cercetarea judecătorească.
Instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 131 şi art. 235 Cod procedură civilă, reţinând că numai instanţa învestită cu soluţionarea cauzei prin strămutare era obligată, potrivit art. 131 alin. l din acest act normativ, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată era competentă general, material şi teritorial să judece pricina. Or, în opinia recurentului, această apreciere a Curţii denotă faptul că pricina dedusă judecăţii a fost greşit înţeleasă sau motivele de apel nu au fost examinate.
– A doua critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă vizează aplicarea greşită de către Tribunalul Buzău, prin încheierea de şedinţă din 27 octombrie 2017, a sancţiunii decăderii din proba cu martori, recurentul susţinând că instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile procedurale incidente în această materie, deşi au fost pe larg expuse în motivele de apel, limitându-se să reţină că, în temeiul dispoziţiilor art.254 Cod procedură civilă, tribunalul a luat această măsură întrucât adresa martorului nu a fost depusă la dosar.
Recurentul arată că instanţa de apel a nesocotit prevederile art.254 Cod procedură civilă, în condiţiile în care administrarea probei cu martori a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, în care s-a menţionat identitatea acestora. Probele au fost admise şi administrate de Judecătoria Buzău anterior declinării competenţei, cu excepţia audierii martorului E., care l-a înlocuit pe martorul prohibit de lege. Ulterior, cauza a fost declinată de la Judecătoria Buzău la Tribunalul Buzău. Adresa martorului a fost anexată la dosarul cauzei, acesta fiind menţionat în citativ.
Recurentul a susţinut că sancţiunea decăderii a fost nelegal aplicată, fără a fi pusă în discuţia părţilor, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.
– Referitor la motivul de recurs încadrat în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art.488 alin. (1) pct.8 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material.
A menţionat că instanţa de apel nu analizat actul secret, întrucât a reţinut că acesta nu există.
Recurentul a susţinut că are interes în promovarea acţiunii în simulaţie, întrucât, prin actul secret încheiat verbal, a convenit împreună cu intimata-pârâtă că vor revoca tranzacţia la momentul partajării bunurilor comune, acest bun urmând a fi inclus în masa partajabilă, însă intimata-pârâtă a refuzat să revoce tranzacţia la momentul promovării acţiunii de partaj, în anul 2012, folosindu-se de actul aparent, care nu reprezenta adevărata voinţă a părţilor.
De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a aplicat eronat principiul egalităţii de arme, întrucât nu numai terţii pot utiliza orice mijloc de probă pentru dovedirea acţiunii în simulaţie, ci toate părţile interesate care au promovat o astfel de acţiune. Or, principiile în drept se aplică tuturor părţilor din proces.
Referitor la inexistenta actului secret, recurentul a menţionat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art.1175, art.1203 şi art.1198 din Codul civil de la 1864 (incidente în cauză, întrucât tranzacţia a fost încheiată în anul 2011).
A arătat că legiuitorul a prevăzut imposibilitatea de preconstituire a probei, respectiv a actului secret, aceasta fiind o excepţie care se aplică în situaţia în care relaţiile care există în mod obişnuit între părţi nu obligă la încheierea în formă scrisă a contraînscrisului (art. 1198 Cod civil). Nu era obligatorie încheierea în formă scrisă a actului secret, deoarece a fost căsătorit cu intimata-pârâtă, tranzacţia fiind redactată de aceasta.
A susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1198 Cod civil, invocate în motivele de apel, omiţând să analizeze şi aceste norme.
La interogatoriu, intimata-pârâtă a recunoscut existenţa actului secret, iar instanţa de judecată, prin rolul activ, dacă ar fi urmărit dezlegarea pricinii, trebuia să încuviinţeze administrarea probelor solicitate şi să cerceteze fondul cauzei, pronunţând o soluţie legală şi temeinică. Or, instanţa, la primul termen de judecată, a respins toate probele solicitate, fără a cerceta fondul cauzei.
Recurentul a arătat că terţul a fost de rea credinţă, întrucât avea cunoştinţă de existenţa tranzacţiei, pe rolul Judecătoriei Târgovişte, la momentul începerii executării silite, aflându-se dosarul de partaj în care s-a solicitat anularea tranzacţiei, existenţa litigiului fiind notată în cartea funciară. La termenul de judecată din 17 octombrie 2019, Înalta Curte, constatând că cererea de intervenţie formulată la fond de intervenientul C. A fost respinsă prin sentinţa primei instanţe şi că această soluţie nu a fost atacată cu apel, rămânând definitivă şi intrând în puterea lucrului judecat, a constatat că intervenientul nu mai are calitate procesuală în cauză, în faza procesuală a recursului, urmând ca această cale de atac să fie soluţionată în contradictoriu cu reclamantul şi pârâta din cererea de chemare în judecată.
II. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în termenul stabilit în procedura de filtru, intervenientul C. A solicitat respingerea recursului, ca nefondat, însă, având în vedere măsura dispusă la termenul de judecată din 17 octombrie 2019, ca efect al constatării împrejurării că intervenientul nu mai are calitate procesuală în cauză, în faza procesuală a recursului, Înalta Curte nu va avea în vedere apărările formulate de acesta.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
– Prima critică, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct.5 Cod procedură civilă, în cadrul căreia se susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 106, art. 129, art. 131 şi art. 235 Cod procedură civilă, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a motivului de apel referitor la necompetenţa primei instanţe, este nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 2226 din 5 aprilie 2017 a Judecătoriei Buzău s-a dispus, în temeiul prevederilor art.132 raportat la art.129 alin.(2) pct.2 Cod procedură civilă, declinarea competenţei de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Buzău. Instanţa a avut în vedere faptul că valoarea imobilului în litigiu, astfel cum rezultă din conţinutul certificatului de atestare fiscală, depăşeşte pragul maxim de 200.000 lei, prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. k) Cod procedură civilă, astfel că, din oficiu, la termenul de judecată din 5 aprilie 2017, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Buzău.
Potrivit art. 132 alin. (3) Cod procedură civilă, hotărârea prin care instanţa s-a declarat necompetentă nu este supusă niciunei căi de atac. În raport cu această dispoziţie expresă a legii, în calea de atac a apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate pe fond de tribunal, ca instanţă în favoarea căreia a fost declinată competenţa, nu se poate formula critică cu privire la greşita declinare dispusă de judecătorie. Altfel, dacă s-ar accepta posibilitatea de a se exercita un control de legalitate, prin posibilitatea atacării hotărârii de declinare „odată cu fondul”, aşa cum susţine recurentul, s-ar eluda dispoziţiile imperative ale art. 132 alin. (3) Cod procedură civilă, care exclud orice cale de atac împotriva hotărârii de declinare a competenţei.
Recurentul ar fi putut repune în discuţie problema competenţei tribunalului, prin invocarea excepţiei de necompetenţă, în termenul procedural, în faţa acestei instanţe. Dacă tribunalul ar fi admis excepţia, ar fi dispus declinarea în favoarea judecătoriei, declanşând astfel un conflict de competenţă, conform art. 133 pct. 2 Cod procedură civilă, care s-ar fi soluţionat de instanţa imediat superioară, printr-o hotărâre definitivă, conform art. 135 alin. (4) Cod procedură civilă.
Dacă tribunalul, în faţa căruia reclamantul ar fi invocat excepţia de necompetenţă materială, ar fi respins această excepţie, atunci, încheierea de respingere s-ar fi putut ataca pe calea apelului, odată cu fondul, aşa cum prevede art. 132 alin. (2) Cod procedură civilă.
Aşadar, reclamantul ar fi avut posibilitatea să declanşeze un control al instanţei ierarhic superioare tribunalului (curtea de apel), cu privire la competenţa materială în primă instanţă, numai dacă ar fi invocat această excepţie, in limine litis, în faţa instanţei învestite prin declinarea de competenţă.
Or, din analiza actelor dosarului se constată că, la judecata cauzei în primă instanţă la tribunal, recurentul nu a invocat excepţia de necompetenţă a Tribunalului Buzău, ca instanţă de fond.
Potrivit art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.
Spre deosebire de alineatul (1) al aceluiaşi articol, care permite ca necompetenţa generală a instanţelor să poată fi invocată în orice stare a pricinii, excepţia de necompetenţă materială poate fi invocată (atât de părţi, cât şi de instanţă) cel mai târziu la primul termen de judecată stabilit în faţa instanţei cu privire la care se ridică problema de necompetenţă.
Consecinţa reglementării în acest mod a condiţiilor în care poate fi invocată necompetenţa instanţelor este că neinvocarea în termenul legal a excepţiei atrage decăderea părţii (şi chiar a instanţei în faţa căreia se află litigiul) din dreptul de a mai invoca o atare neregularitate procedurală.
În consecinţă, se constată că, atâta vreme cât reclamantul recurent nu a invocat excepţia de necompetenţă materială a tribunalului în cadrul termenului legal impus prin art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, pretinsa neregularitate procedurală derivată din necompetenţa respectivei instanţei nu poate constitui temei al reţinerii, în cadrul prezentului recurs, a unui viciu de legalitate a hotărârilor pronunţate în etapele procedurale anterioare.
În raport de raţionamentul anterior expus, Înalta Curte constată că nu se impune analiza dispoziţiilor art.106, art.129, art.131 şi art.235 Cod procedură civilă, pretins a fi încălcate de instanţa de apel, în condiţiile în care critica recurentului bazată pe aceste dispoziţii procedurale se raportează la sentinţa civilă nr. 2226 din 5 aprilie 2017 a Judecătoriei Buzău, prin care s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Buzău, sentinţă care, aşa cum s-a arătat, nu poate fi supusă cenzurii în nicio cale de atac.
– În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, ce vizează respingerea de către instanţa de apel a motivului de apel privind aplicarea greşită, de către Tribunalul Buzău, prin încheierea de şedinţă din 27 octombrie 2017, a sancţiunii decăderii din proba cu martori, recurentul susţine că instanţa de apel nu analizează în nici un fel dispoziţiile procedurale incidente în această materie şi care au fost amplu expuse în motivele de apel, ci reţine doar faptul că în temeiul art. 254 Cod procedură civilă tribunalul a aplicat această sancţiune întrucât adresa martorului nu fusese depusă la dosar.
În continuare, recurentul, reluând critica din apel, arată că prima instanţă a nesocotit prevederile art.254 Cod procedură civilă, deoarece martorul a fost încuviinţat de judecătoria Buzău, a fost prezent la mai multe termene la aceeaşi instanţă şi nu a fost audiat, iar după declinarea cauzei la tribunal, martorul a fost menţionat în citativ şi adresa acestuia se afla la dosar, astfel că nu s-ar mai fi impus depunerea listei de martori, nefiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 254 alin. (4) lit. a) Cod procedură civilă, ca să fie necesar să propună lista cu martori în 5 zile.
Se mai susţine că sancţiunea decăderii a fost aplicată fără a fi pusă în discuţia părţilor şi în condiţiile în care, la termenul respectiv, părţile formulaseră cerere de amânare.
Verificând motivele de apel, Înalta Curte constată că reclamantul a invocat pe calea apelului nelegalitatea măsurii decăderii din probă, aplicată de prima instanţă, susţinând încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 254 Cod procedură civilă.
Cu privire la acest motiv de apel, în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că: „în şedinţa din data de 29. 09.2017 a Tribunalului Buzău, instanţa din oficiu admite proba cu interogatoriu pentru reclamantul A. Şi pârâta B. Şi proba cu martori, respectiv numitul E., urmând ca în termen de 5 zile să se indice domiciliul acestuia.
La termenul de judecată din 27 octombrie 2017, Tribunalul Buzău în temeiul dispoziţiilor art. 254 C.proc.civ. decade reclamantul A. Din proba cu martorul încuviinţat motivat de faptul că adresa acestuia nu a fost depusă la dosar în termen de 5 zile astfel cum instanţa a dispus”.
Se observă, din paragrafele citate anterior, că instanţa de apel nu a făcut decât să constate o situaţie de fapt, descriind etapele parcurse şi măsurile dispuse de prima instanţă, fără să se pronunţe cu privire la nelegalitatea aplicării sancţiunii decăderii, prin raportare la criticile de nelegalitate invocate de apelantul reclamant.
În consecinţă, Înalta Curte găseşte întemeiată critica formulată de recurent, privind neexaminarea de către instanţa de apel a motivului de apel privind aplicarea greşită a art. 254 alin. (4) lit. a) Cod procedură civilă, critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, echivalând cu lipsa motivării pe unul dintre motivele de apel. În lipsa analizei făcute de instanţa de apel, Înalta Curte nu se poate pronunţa direct în recurs cu privire la legalitatea aplicării măsurii decăderii din probă, urmând a se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare pe acest aspect.
– Motivul de recurs încadrat în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art.488 alin. (1) pct.8 Cod procedură civilă, prin care se invocă aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material în materia simulaţiei, este fondat, în limitele celor ce succed:
În considerentele deciziei pronunţate în cauză, instanţa de apel a reţinut că „acţiunea în simulaţie va putea fi introdusă doar de terţul pe care contractul aparent îl prejudiciază şi care are interesul să invoce actul secret, deci terţul poate utiliza orice mijloc de probă pentru a dovedi existenţa contractului secret, în schimb părţile pot dovedi cu orice mijloc de probă doar dacă pretind că simulaţia are caracter ilicit”.
S-a mai reţinut că „actul secret produce efecte doar între părţile acestuia şi nu poate fi utilizat în contra terţilor” şi că „este nefondată susţinerea apelantului potrivit căreia actul secret constituit verbal a fost dovedit cu interogatoriul pârâtei şi declaraţia martorului, pentru că proba acestui înscris secret trebuia să respecte dispoziţiile art. 1191, 1197, 1198 din fostul Cod civil. Aşadar proba cu martori şi interogatoriu nu era admisibilă decât cu condiţia respectării dispoziţiilor legale din fostul cod civil (…)”.
Concluziile instanţei de apel sunt eronate şi în evidentă contradicţie cu regulile care guvernează efectele şi proba simulaţiei.
Unul dintre principiile consacrate în materia actelor juridice, în general, este acela că prioritatea aparţine voinţei reale a părţilor. Pornind de la acest principiu, în materia actelor simulate, potrivit art. 1175 Cod civil din 1864, între părţi produce efecte numai actul secret, în măsura în care acesta este valid sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă. De aceea, acţiunea în simulaţie este deschisă şi părţilor, pentru că numai ca urmare a devoalării actului secret, care exprimă voinţa lor reală, partea interesată poate pretinde celeilalte părţi să-şi respecte obligaţia asumată.
Ca atare, nu numai terţul pe care contractul aparent îl prejudiciază şi care are interesul să invoce actul secret, poate formula acţiune în constatarea simulaţie, aşa cum greşit consideră instanţa de apel, ci şi părţile, în calitate de persoane interesate, la rândul lor, pot să invoce în favoarea lor, una în contra celeilalte, actul secret. Particularizând la speţă aceste principii teoretice, Înalta Curte constată că ceea ce se invocă de către reclamant este simulaţia sub forma actului fictiv, caz în care în structura simulaţiei nu există un act secret propriu-zis, ci doar actul public şi acordul simulatoriu, adică manifestarea de voinţă a părţilor în sensul că actul public nu există. Ca atare, ceea ce se tinde a se dovedi în acest caz este tocmai acest acord simulatoriu, care trebuie să fie anterior sau concomitent cu actul public.
Reţinând că reclamantul, în calitate de parte în simulaţie, nu poate cere constatarea voinţei reale a părţilor concretizată în acordul simulatoriu, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1175 Cod civil din 1865, fiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.
În ceea ce priveşte proba simulaţiei, instanţa de apel reţine că proba cu martori şi interogatoriu nu era admisibilă, pentru că nu se respectă dispoziţiile art. 1191, 1197, 1198 din fostul Cod civil.
Or, tocmai unul dintre textele enunţate de instanţa de apel, art. 1198 Cod civil din 1864, prevede o excepţie de la regula restrictivă privind inadmisibilitatea probei testimoniale în materia actelor juridice al căror obiect depăşeşte valoarea de 250 lei, stabilind că această regulă nu se aplică în situaţia invocării şi dovedirii imposibilităţii de preconstituire sau de păstrare a probei scrise.
Pe lângă cazurile enumerate exemplificativ în art. 1198 pct. 1-4 Cod civil, jurisprudenţa a dat o interpretare extensivă acestui text, incluzând şi situaţiile care pot constitui o imposibilitate morală de preconstituire a unei dovezi.
În motivarea apelului, reclamantul a formulat această critică, arătând că, deşi a susţinut la instanţa de fond că nu a încheiat în formă scrisă actul secret (în realitate, aşa cum s-a arătat, este vorba de acordul simulatoriu), întrucât a fost căsătorit cu pârâta aproape 40 de ani, o cunoştea foarte bine, în sensul că era un om onest care totdeauna respecta cuvântul dat, instanţa de judecată nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1198 Cod civil.
Pe acest motiv de apel, Curtea de apel nu se pronunţă, fiind încă un motiv de casare care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.
În ceea ce priveşte reaua-credinţă a terţului, invocată de recurent în finalul memoriului de recurs, Înalta Curte constată, faţă de cadrul procesual creat în litigiul de faţă, că nu este permisă şi nici justificată o analiză cu privire la conduita terţului dobânditor, instanţa nefiind învestită cu o acţiune împotriva acestuia.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 şi art. 497 raportate la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamantul A. Împotriva deciziei nr. 1836 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Această speță a fost cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
