Articole incidente: C. civ., art. 1617 și urm. | C. proc. civ., art. 541 alin. (1)-(2), art. 608 alin. (1) lit. f), h) | Legea nr. 85/2014, art. 41
Ca mod de stingere a unor obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, compensaţia presupune, prin ipoteză, existenţa a două raporturi obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt creditor şi debitor, una faţă de cealaltă.
Efectele compensaţiei legale, convenționale sau judecătorești sunt, în toate cazurile, aceleaşi: stingerea creanţelor reciproce, întocmai ca şi plata.
Dacă, de principiu, pe plan procesual, valorificarea unui drept subiectiv civil poate să fie obţinută nu numai pe calea ofensivă a acţiunii, ci şi pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obţină obligarea adversarului procesual să execute o anumită prestaţie faţă de el.
Prin urmare, în cazul în care între părți a intervenit compensarea legală, pârâtul poate, pe calea întâmpinării, să o invoce în condiţiile art. 1617 şi urm. C. civ., dacă deţine asupra reclamantei, la rândul său, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, nefiind necesară învestirea instanţei cu o cerere reconvenţională în acest sens. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1453 din 23 iulie 2020
Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, sub nr. x din 06 noiembrie 2017, reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B., a solicitat Tribunalului arbitral ca, prin sentinţa ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.A., să constate că rezilierea unilaterală de către beneficiar a contractului nr. 77/16.04.2013 încheiat între cele două părţi litigante este nelegală şi, pe cale de consecinţă, să dispună anularea acestei rezilieri; să constate că s-au încălcat prevederile contractuale cu privire la plata lucrărilor ce se regăsesc în situaţia de lucrări nr. 13 întocmită în iulie 2017 şi să o oblige pe pârâtă la achitarea contravalorii acestor lucrări, în valoare totală de 878.143,81 lei.
Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, prin sentinţa arbitrală nr. 37 din 11.06.2018, pronunţată în dosar nr. x/2017, a respins ca neîntemeiată cererea precizată a reclamantei, S.C. A. S.A., prin administrator judiciar CII B. împotriva pârâtei Societatea C. S.A.; a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de arbitrare şi a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de arbitrare.
Împotriva acestei sentinţe arbitrale reclamanta S.C. A. S.A. a formulat acţiune în anulare ce a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă.
Curtea de Apel Timișoara, Secţia a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 7/PI din 20 decembrie 2018, a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC A. SA, prin administratorul judiciar Consorţiul format de D. SPRL şi Cabinet Individual de Insolvenţă B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA împotriva sentinţei arbitrale nr. 37/11.06.2018, pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş în dosar nr. x/2017, fără cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 7/PI din 20 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timișoara, Secţia a II-a civilă, reclamanta SC A. SA prin Lichidator Judiciar Consorţiul format din D. S.P.R.L. şi Cabinet Individual de Insolvenţă B. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
În argumentarea punctului 8 al art.488 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că, prin sentinţa recurată, instanţa a soluţionat primul capăt al acţiunii în anulare prin nesocotirea prevederilor art. 41 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, subliniindu-se că A. SA este supusă procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014, procedură iniţiată la data de 29.09.2014, conform încheierii pronunţate de către Tribunalul Prahova în dosar nr. x/105/2014.
După redarea dispozițiilor art. 155 pct. 5 C. proc. civ. și a art. 41 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța, cu nesocotirea acestor prevederi legale, a arătat faptul că în cauza dedusă judecăţii primează ca procedură de citare Regulamentul Camerei de Comerţ, Industrie și Agricultură Timiş, respectiv art. 37 alin. 1 care prevede că toate ”comunicările se fac la adresa indicată de parte în cererea de arbitrare”.
Recurenta-reclamantă a susținut că în mod nelegal Curtea de Apel Timișoara a reținut că atâta vreme cât nu s-a indicat sediul celor doi lichidatori judiciari în cuprinsul acţiunii arbitrale, procedura de citare nu trebuia îndeplinită cu ambii și că, din punctul său de vedere, instanţa de judecată este obligată să efectueze verificări pentru îndeplinirea în mod legal a procedurii de citare, procedură care trebuie să respecte legislaţia specială devenită incidentă după deschiderea procedurii insolvenței asupra societăţii A. SA.
Recurenta-reclamantă a susținut că magistratul care a instrumentat acest dosar interpretează prevederile legii speciale, în ceea ce priveşte procedura de citare, ca fiind opţionale, obligatorii fiind prevederile Regulamentului Curţii de Arbitraj, deși în opinia recurentei dispoziţiile legii speciale trebuiau coroborate cu prevederile Regulamentului și, în cazul existenței unui consorţiu, dacă procedura de citare a ambilor administratori judiciari ar fi fost anevoioasă, Tribunalul Arbitral trebuia să solicite acestora un anumit sediu pentru comunicarea actelor de procedură şi nu să aprecieze că simpla citare a unuia dintre ei să fie suficientă.
Recurenta-reclamantă a susţinut că al doilea motiv al recursului se încadrează în prevederile art. 488 pct. 5-6 C. proc. civ.: hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, instanţa încălcând reguli de procedură care atrag sancţiunea nulităţii (cu ocazia soluţionării capătului 2 al acţiunii în anulare).
S-a arătat că, la punctul 2 al acţiunii în anulare, s-a cerut anularea hotărârii arbitrale prin prisma prevederilor art. 608 lit. f) C. proc. civ., subliniindu-se faptul că Disputa nr. 1, aşa cum a fost iniţiată de reclamant, viza verificarea legalităţii şi temeiniciei notificării de reziliere a contractului nr. 77/16.04.2013, reziliere comunicată prin adresa nr. 21618/CL12/17.08.2017. Tribunalul arbitral a analizat, însă, legalitatea și temeinicia declaraţiei de reziliere nr. 9684/03.04.2017, deşi nu a fost învestit cu o astfel de cerere.
Prin sentinţa recurată, în două fraze, instanţa a reținut că modificarea acţiunii făcute de reclamantă apare ca o consecinţă a apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare, pârâtă care a susţinut că rezilierea contractului s-a produs prin adresa nr. 9684/03.04.2017.
Recurenta-reclamantă a susţinut că instanța nu a analizat și nici nu a motivat în vreun fel acest motiv de anulare, ci, la modul generic, a arătat că, în mod corect Tribunalul Arbitral a analizat dacă în cauză a operat sau nu rezilierea de drept a contractului, nemotivarea sentinţei sub acest aspect fiind sancţionată cu nulitatea.
În opinia recurentei-reclamante, instanţa nu a făcut o analiză proprie a criticilor reclamantei, ci s-a limitat la a concluziona că analiza rezilierii contractului s-a făcut prin prisma susţinerilor divergente ale părților, arătând în mod indirect că s-a analizat rezilierea contractului aşa cum a fost susţinută de către pârâtă, şi nu așa cum a fost formulată de către reclamantă.
Totodată, s-a arătat că celelalte susţineri făcute de A. SA nu au fost analizate de către instanţă, deși aceasta era obligată să își argumenteze soluţia prin prisma tuturor apărărilor făcute de către reclamantă.
S-a mai susținut că, atât prin adresa nr. 9684/03.04.2017, cât şi prin adresa nr. 10814/13.04.2017, A. S.A. a fost pusă în întârziere conform clauzelor contractuale şi legale, fiecare din cele două adrese solicitând remedieri, pe de o parte, sau clarificări suplimentare, pe de altă parte. Rezilierea contractului a fost notificată prin adresa nr. 21618/CL12/17.08.2017, prin care Antreprenorul este înştiinţat că începând cu data de 17.04.2017 contractul se consideră reziliat de plin drept.
Recurenta-reclamantă a susținut că prin lucru cerut trebuie să se înțeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii supuse judecăţii, iar dacă reclamanta a solicitat să se analizeze declaraţia de reziliere cuprinsă în adresa nr. 21618/CL12/17.08.2017, Tribunalul arbitral trebuia să se limiteze la analizarea acestui petit și instanţa de fond trebuia să își argumenteze soluţia prin prisma criticilor aduse sentinţei arbitrale.
Recurenta-reclamantă a susținut că instanța, fără niciun argument, a arătat în pag. 21 paragraf 7 că nu se circumscriu criticile sale în exigențele art. 608 lit. f), deşi Tribunalul Arbitral nu a identificat vreo neregulă cu privire la poliţa de Asigurare pusă la dispoziţia Beneficiarului. A apreciat că instanţa a îmbrăţişat în totalitate considerentele Tribunalului Arbitral, fără o analiză a criticilor sale, situaţie în care hotărârea recurată este, din punctul său de vedere, nemotivată, sancţiunea fiind aceea a nulităţii hotărârii.
Recurenta-reclamantă a susținut că al treilea motiv al recursului se încadrează tot în prevederile art. 488 pct. 8, subliniind că au fost încălcate norme de drept material cu ocazia soluţionării punctului 3 al acţiunii în anulare.
În sinteză, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod nelegal că operează compensarea legală, și nu cea judiciară, încălcând astfel prevederile art. 1617 C. civ.; instanţa de fond a aplicat în mod eronat prevederile subclauzei 3.5 din Condiţii Speciale (contractul dintre părţi) fără a face o analiză a acestui articol prin prisma subclauzei 20.09 din Condiţii Speciale; instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 663 C. proc. civ., în sensul că suma opusă cu titlu de compensare de către partea adversă nu era certă. Pentru a statua astfel, instanţa de fond a nesocotit atributul administratorului judiciar în procedura insolvenței, apreciind că măsura luată de acesta în cadrul unui raport necontestat nu este definitivă, încălcând astfel prevederile art. 21 din Legea nr. 85/2014; instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 641 C. proc. civ.; calificând Determinarea Inginerului – înscris sub semnătură privată, ca fiind titlu executoriu, cu putere de lege între părţi.
După redarea dispozițiilor art. 632 alin. (2) și art. 638 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, din punctul său de vedere, acest înscris, respectiv Determinarea Inginerului, nu se încadrează în categoria titlurilor executorii prevăzute de sus-menționatele articole şi nici în categoria înscrisurilor sub semnătură privată prevăzute de art. 641 C. proc. civ.
Atât determinarea Inginerului care a propus modalitatea de stingere a datoriilor, cât și factura de penalităţi emisă de C. SA sunt înscrisuri sub semnătură privată, cărora legea nu le-a conferit caracter executoriu, s-a mai arătat.
Recurenta-reclamantă a susținut că și sub aspectul Legii nr. 85/2014 hotărârea pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara este nelegală: măsura luată de lichidatorul judiciar în luna noiembrie 2017 nu a fost contestată de către C. SA în conformitate cu prevederile art. 21 alin. 2 din acest act normativ. Pentru că prin acest raport s-a făcut o verificare a temeiniciei solicitărilor efectuate de C. SA, măsura luată de administratorul judiciar, necontestată de partea interesată, devine obligatorie pentru părţi, contrar a ceea ce se susţine de către instanță în paragraful 4, pag 22 din decizie:… raportul întocmit de administratorul judiciar la 3.11.2017 ”nu este în măsură să infirme concluziile la care s-a oprit Tribunalul Arbitral. Aceasta întrucât instanţa arbitrală, atunci când a analizat caracterul cert, lichid și exigibil a avut în vedere modul de soluţionare de la data de 05.03.2018, ulterior raportului lichidatorului”.
Recurenta-reclamantă a arătat că, din punctul său de vedere, dispoziţiile imperative încălcate de către Curtea de Apel Timişoara prin sentinţa recurată, cu ocazia soluţionării acestui capăt de cerere, sunt prevederile art. 1617: în cauză puteau să opereze dispoziţiile art. 1617 alin. 2 – compensarea judiciară, dacă pârâta ar fi formulat cerere reconvențională, iar această cerere ar fi fost întemeiată şi nu operează compensaţia legala, reglementată de prevederile art. 1617 alin. 1.
Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o justă soluţionare instanţei de fond.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă SC C. SA a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, a reţinut că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil trebuie precizat, că, în proporţie covârşitoare, argumentele aduse de recurentă în susţinerea motivelor de recurs subsumate art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. se constituie în critici aduse hotărârii arbitrale, fiind reiterate, în esenţă, susţinerile din acţiunea în anulare.
Critica recurentei potrivit căreia curtea de apel a soluţionat primul capăt al acţiunii în anulare prin nesocotirea prevederilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, arătând că în cauză primează ca şi procedură de citare Regulamentul Camerei de Comerţ Industrie şi Agricultură Timiş, va fi respinsă ca nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 541 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.: „(1) Arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter privat. (2) În administrarea acestei jurisdicţii, părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.”
Din această perspectivă, se constată că în mod corect curtea de apel a reţinut că în cauză citarea părţilor, ca regulă de procedură, se efectuează în conformitate cu regulile Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, iar nu în conformitate cu dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 85/2014, care se aplică litigiilor promovate în temeiul dreptului comun în faţa instanţelor de judecată.
Ca atare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 37 alin. (1) din Regulamentul Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, potrivit cărora toate „comunicările se fac la adresa indicată de parte în cererea de arbitrare…”
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a făcut un judicios examen de legalitate din perspectiva criticilor ce vizau ipoteza de anulare reglementată de art. 608 lit. f) C. proc. civ., pronunţându-se cu privire la rezilierea unilaterală a contractului nr. 77/AP/2013 încheiat între părţile litigante şi constatând că nu este incident în cauză motivul de anulare reglementat de art. 608 lit. f) C. proc. civ.
Este de precizat că acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale este o cale de atac specială, iar specificitatea acesteia constă în aceea că nu permite instanţei cenzurarea temeiniciei hotărârii arbitrale, ci numai un control judecătoresc al legalităţii acesteia din perspectiva motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 608 lit. a)-i) C. proc. civ.
Acţiunea în anulare nu are caracter devolutiv, astfel încât instanţa nu procedează în cadrul acestei acţiuni la o reevaluare şi interpretare a probelor administrate, ci numai verifică legalitatea hotărârii arbitrale din perspectiva dispoziţiilor art. 608 C. proc. civ. care arată motivele pentru care o astfel de hotărâre poate fi desfiinţată.
Hotărârea recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În realitate, criticile formulate de recurentă reprezintă nemulţumirile acesteia faţă de modul de apreciere a probelor şi a stabilirii situaţiei de fapt de către tribunalul arbitral. Or, acestea nu constituie motive de nelegalitate care să se circumscrie dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.
Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.
Simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Prin argumentaţia adusă în susţinere, recurenta a urmărit, în realitate, o reexaminare pe fond a litigiului, prin reanalizarea unor prevederi legale dispozitive şi prin stabilirea unei alte situaţii de fapt, ceea ce nu este permis în actuala reglementare a căii de atac a recursului.
Înalta Curte constată că soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. 1 C. proc. civ.
Nu va fi reţinută nici critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1617 C. civ.
Problema de drept pe care recurenta o invocă constă în a stabili, în funcţie de distincţia între natura legală şi cea judiciară a compensaţiei, măsura în care, pentru a opera, este necesară formularea de către pârât a unei cereri reconvenţionale.
Ca mod de stingere a unor obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, compensaţia presupune, prin ipoteză, existenţa a două raporturi obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt creditor şi debitor, una faţă de cealaltă.
Compensaţia poate fi legală, atunci când operează în puterea legii, convenţională, când operează prin convenţia părţilor sau judecătorească, atunci când operează prin hotărârea instanţei.
Efectele compensaţiei (legale, convenţionale sau judecătoreşti) sunt, însă, în toate cazurile, aceleaşi: stingerea creanţelor reciproce, întocmai ca şi plata.
Considerentele prezentate mai sus relevă natura juridică a acestui mod de stingere a obligaţiilor, pe planul dreptului substanţial.
Pe plan procesual, însă, Înalta Curte notează că, dacă, de principiu, valorificarea unui drept subiectiv civil poate să fie obţinută nu numai pe calea ofensivă a acţiunii, ci şi pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obţină obligarea adversarului procesual să execute o anumită prestaţie faţă de el.
Pornind de la aceste consideraţii principiale, raportat la datele speţei, Înalta Curte recunoaşte că pârâtul poate să-i opună reclamantei, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condiţiile art. 1617 şi urm. C. civ., dacă deţine asupra acesteia, la rândul său, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, aşa cum este cazul în speţă.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de control a reţinut în mod corect natura legală a compensaţiei pretinse, aceasta putând fi invocată şi pe cale de excepţie, prin întâmpinare, nefiind necesară învestirea instanţei cu o cerere reconvenţională în acest sens.
În concluzie, se constată că instanţa de control nu a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 1617 alin. (1) C. civ. şi, făcând o analiză pertinentă a motivelor de nulitate prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. f) şi h) C. proc. civ., a constatat în mod corect că nu sunt incidente în cauză.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
