Acțiune în acordarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal în ipoteza pronunțării unei soluții de achitare. Inexistența culpei procesuale a părții vătămate. Lipsa faptei ilicite a Statului Român
Articole incidente: C.proc.civ., art. 453 | C.proc. pen., art. 276
Prevederile art. 276 din Codul de procedură penală, care reglementează situaţia cheltuielilor judiciare în ipoteza achitării, stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.
Dat fiind faptul că procesul penal este guvernat, în principiu, de regula oficialităţii şi că începerea urmăririi penale ori punerea în mişcare a acţiunii penale şi învestirea instanţei de judecată se realizează de organele judiciare penale ale statului, nu se poate susţine că prezenţa în proces a persoanei vătămate sau a părţii civile înseamnă în sine o culpă procesuală. Astfel, în situația în care procesul penal a fost pornit la sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acţiune civilă de sine stătătoare – în care să fi căzut în pretenţii partea vătămată – ci una alăturată acţiunii penale care învestise instanța urmare a rechizitoriului parchetului, nu poate fi reținută nicio culpă procesuală în sarcina părții vătămate.
Totodată, antrenarea răspunderii statului sub aspectul suportării cheltuielilor judiciare, fundamentată pe o presupusă culpă procesuală a acestuia, dedusă din soluţia de achitare a instanței penale, ar conduce la concluzia săvârşirii unei fapte ilicite din partea organului judiciar penal ori de câte ori soluţia instanţei nu ar confirma actul de inculpare. În felul acesta, pe de o parte, s-ar ignora specificul cercetării judecătoreşti care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulităţilor actelor procedurale, iar pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.
Prin urmare, nu se poate reține un caracter ilicit al faptei atunci când este vorba de îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta (art. 1364 C.civ.), ca în ipoteza întocmirii rechizitoriului şi trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cadrul urmăririi penale. – I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 543 din 26 februarie 2020
I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 10.04.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, UAT Comuna Sînmartin prin primar şi Consiliul local al comunei Sînmartin, obligarea pârâţilor la plata sumei de 145.536,39 lei, cu dobânda legală aferentă de la formularea acţiunii şi până la achitarea integrală, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de reclamantă în calitate de învinuit şi ulterior inculpat în procesul penal desfăşurat în două cicluri procesuale în cadrul dosarelor penale nr. x/271/2013 şi nr. x/271/2012, proces finalizat cu achitarea sa definitivă prin decizia penală nr. 218/A/2016 a Curţii de Apel Oradea, precum şi a sumei de 455.000 lei (contravaloarea în lei a sumei de 100.000 euro), cu titlu de reparaţie pentru prejudiciile morale cauzate reclamantei pe parcursul şi urmare a procesului penal în care a fost implicată, soluţionat pe parcursul unei perioade de peste 10 ani, cu încălcarea flagrantă a dreptului la un proces echitabil, a duratei rezonabile a procedurilor judiciare, a dreptului la apărare, a dreptului la imagine, afectându-se onoarea şi demnitatea, precum şi respectarea vieţii sale private.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 998 și urm. C.civ. de la 1864, art. 1.394 și urm. N.C.civ., art. 276 alin. (5) şi (6), art. 193 alin. (5) şi (6) din vechiul Cod de procedură penală, respectiv art. 453 din noul Cod de procedură civilă (art. 274 Cod procedură civilă de la 1865), art. 6 şi 13 din CEDO, art. 20 din Constituţie.
La 29 septembrie 2017, reclamanta, prin precizarea formulată, a arătat că cel de-al doilea petit al acţiunii îl priveşte doar pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a prevalat de dispoziţiile art. 52 alin. (3) şi art. 20 din Constituţie şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2.Sentinţa Tribunalului Bihor
Prin sentinţa nr. 33/C din 23.02.2018, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGRFP Cluj Napoca – AJFP Bihor, UAT Comuna Sînmartin, prin primar şi Consiliul local al comunei Sînmartin; a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta A. împotriva pârâţilor UAT Comuna Sînmartin, prin primar şi Consiliul local al comunei Sînmartin; a luat act de declaraţia acestor pârâţi că vor solicita cheltuielile de judecată pe cale separată; a admis, în parte, acţiunea precizată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat să achite reclamantei suma de 10.000 lei reprezentând daune morale pentru durata nerezonabilă a procedurii şi 1.000 lei cheltuieli de judecată.
3.Decizia Curţii de Apel Oradea
Prin decizia nr. 1291/A din 18.12.2018, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă a respins apelurile declarate de reclamantă, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Oradea, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Sînmartin şi Consiliul local al comunei Sînmartin, împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 Cod procedură civilă, reclamanta A., formulând următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor privind legala alcătuire a instanţei de apel, fiind incident atât motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 1 Cod procedură civilă, cât şi cel reglementat de pct. 5 al aceluiaşi articol, în condiţiile în care excepţia nelegalei constituiri a completului a fost respinsă cu încălcarea regulilor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii, raportat la participarea în cauză a procurorului.
Astfel, s-a susținut că participarea la judecata civilă a unui procuror din structura Direcției Naționale Anticorupție încalcă dispozițiile art. 80 din Legea nr. 304/2004, ale O.U.G. nr. 43/2002 din care rezultă că această structură de specialitate, în raport cu parchetele de pe lângă instanțe are anumite competențe, exercitând drepturile și îndeplinind obligațiile procedurale prevăzute de lege în cauzele privind infracțiuile de corupție.
Ca atare, procurorii D.N.A. nu au în competența lor reprezentarea Ministerului Public în cauze civile în baza disp. art. 92 C.pr.civ., aceasta realizându-se de către structurile ierarhice de drept comun ale Ministerului Public, respectiv de către parchetele de pe lângă instanțele de judecată.
În plus, un ordin al procurorului general nepublicat în Monitorul Oficial nu poate să încalce sau să adauge la lege și nici nu este opozabil reclamantei
S-a considerat, raportat la aceleași argumente, că şi soluţia de respingere a apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 24.11.2017 este nelegală, instanţa de apel încălcând normele procedurale şi aplicând greşit legea.
Decizia este nelegală şi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului reclamantei cu privire la modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul penal, finalizat prin achitarea recurentei, cheltuieli pretinse atât de la intimații UAT Comuna Sînmartin și Consiliul local al comunei Sînmartin, precum și de la Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru această critică s-a considerat a fi incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.
S-a susținut că potrivit dispozițiilor art. 276 N.C.pr.pen. (art. 193 V.C.pr.pen.), coroborate cu art. 2 alin. (2) C.pr.civ. și respectiv, art. 453 N.C.pr.civ., intimații-pârâți datorează cheltuieli de judecată, proporțional culpei procesuale.
În speță, această culpă rezultă, în ce-i privește pe intimații UAT Sînmartin și Consiliul local Sînmartin, din aceea că au înțeles să participe în procesul penal, deși aveau și opțiunea, potrivit art. 81 alin. (2) C.pr.pen., de a nu se constitui părți vătămate.
Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, şi Statul Român, ca titular al acţiunii penale, are răspunderea suportării cheltuielilor judiciare, întrucât, în opinia recurentei, dispoziţia de achitare stabilește existenţa culpei procesuale.
S-a arătat că decizia atacată nu este motivată sub acest aspect, conform exigențelor procedurale, instanţa de apel limitându-se la a relua expressis verbis statuările primei instanţe, împrejurare care atestă că, în realitate, nu a avut loc un control judiciar în calea de atac, atrăgând incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 Cpr.civ.
Cu referire la dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă, recurenta a susținut că este nelegală şi soluţia de respingere a apelului în ceea ce priveşte cererea de reparare a prejudiciilor care i-au fost cauzate pe parcursul şi ca urmare a procesului penal.
Astfel, s-a susținut că instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 431 Cod procedură civilă, nesocotind efectul puterii de lucru judecat al deciziei penale care a constatat faptele ilicite ale organelor judiciare şi activitatea lor defectuoasă, conform deciziei penale nr. 218/2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/271/2013.
Contrar considerentelor instanţei de apel, recurenta a arătat că în cauză nu este aplicabilă şi nici nu poate fi aplicată prin analogie sau extindere Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, care priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) Cod procedură penală, schimbându-se de fapt, temeiul juridic al cererii deduse judecății prin analiza altor instituții de drept decât cele aplicabile speței, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ.
În cauză au fost acordate daune morale doar pentru durata excesivă a procedurii, deși instanța penală constatase că a lipsit un caracter aprofundat al anchetei penale, ceea ce a condus la sesizarea instanței cu privire la o faptă care nu era prevăzută de legea penală, iar însăși decizia de achitare constată și evidențiază activitatea defectuoasă a organelor de urmărire penală.
Așadar, în mod nelegal Curtea de apel a procedat la respingerea solicitării reclamantei de antrenare a răspunderii civile delictuale obiective a statului, titular al funcției de acuzare.
Instanța de apel a cuantificat daunele morale pentru încălcarea duratei nerezonabile a procedurii la suma de 10.000 lei, reținând în mod nelegal culpa reclamantei în ceea ce privește prelungirea procesului penal, constând în formularea de cereri și memorii. Or, exercitarea unui drept, cu atât mai mult a dreptului de apărare într-o procedură penală, nu poate fi asimilată culpei procesuale.
Sub un ultim aspect, recurenta a susţinut aplicarea greşită şi a prevederilor art. 451 şi urm. Cod procedură civilă sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată în apel, în condițiile în care, deși au fost respinse apelurile Statului Român și ale D.N.A., nu s-au acordat cheltuielile de judecată ocazionate de apărările formulate de reclamantă raportat la aceste apeluri, deși sub acest aspect a câștigat procesul, iar apelanții sunt părți căzute în pretenții.
5.Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat că recursul este inadmisibil, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (2) Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimaţii-pârâţi Comuna Sînmartin şi Consiliul local Sînmartin au solicitat respingerea recursului.
Au considerat nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 1 Cod procedură civilă, apreciind că procurorul, participând la soluţionarea cauzei, nu prezintă relevanţă unitatea de parchet la care activează.
In ceea ce priveşte motivele de casare de la art. 488 pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă, intimaţii – pârâţi au considerat că au fost indicate formal, în realitate reprezentând critici asupra modului în care instanţa a apreciat asupra probaţiunii, sens în care au înţeles a invoca nulitatea recursului. La data de 04.06.2019, a fost înregistrat răspunsul la întâmpinarea intimaţilor-pârâţi formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care s-a reiterat excepţia inadmisibilităţii recursului.
În situaţia în care se va trece peste acest aspect, s-a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
– Este lipsită de temei susţinerea recurentei referitoare la nelegala constituire a instanţei de judecată, prin participarea în cauză a procurorului D.N.A., în locul participării unui procuror care să facă parte din parchetele care funcţionează pe lângă instanțele de judecată.
În primul rând, dispoziţia referitoare la legala constituire a instanţei de judecată şi sancţionarea nerespectării ei prin reglementarea unui motiv de recurs (art. 488 pct. 1 C.pr.civ.) are în vedere, sub aspectul pus în discuţie de recurentă, ipoteza în care, dată fiind natura cauzei, legea prevede obligativitatea concluziilor procurorului.
În astfel de situații, expres reglementate de lege (ca, de ex, în materia exproprierii, a înregistrării asociațiilor și fundațiilor, adopției, înregistrării partidelor politice, etc.), constituirea instanţei este obligatoriu a fi realizată cu participarea procurorului, sub sancţiunea nulităţii hotărârii [conform art. 92 alin. (3) C.pr.civ.].
În speţă, raportat la pretenţiile deduse judecăţii derivate dintr-o răspundere civilă delictuală şi la temeiul juridic al acestora reprezentat de dispoziţiile art. 998 şi urm. V.C.civ., respectiv art. 1394 şi urm. N.C.civ., participarea procurorului nu era obligatorie, pentru a se pune problema legalei constituiri a instanţei cu referire la prezenţa acestuia în proces.
Pe de altă parte, reglementând modalităţile de participare a procurorului în procesul civil, legea dă posibilitatea acestuia să pună concluzii în orice proces cu această natură, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor [art. 92 alin. (2) C.pr.civ.].
Nicio distincţie în legătură cu unitatea de parchet din care ar trebui să facă parte procurorul nu introduce textul de lege pentru a fi considerate valabile concluziile acestuia, așa încât recurenta să poată susţină o asemenea ipoteză altfel decât cu încălcarea principiului „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”.
Împrejurarea că la activitatea de judecată a participat şi a pus concluzii un procuror din structura D.N.A. se înscrie într-o măsură administrativă de bună organizare judiciară câtă vreme acţiunea care a învestit instanţa civilă este una derivată dintr-un proces penal (a cărui durată nerezonabilă a fost reclamată) în care rechizitorul a fost întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția Națională Anticorupție.
Existenţa unui Ordin al prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ (nr. 62/1.04.2016), care vizează participarea procurorilor din cadrul structurii D.N.A. în cauzele civile în care se pune problema duratei procedurii în dosarele penale, justifică o dată în plus, prezenţa şi concluziile unui astfel de procuror în cauza de faţă.
Faptul că respectivul ordin nu este publicat în Monitorul Oficial este lipsit de semnificaţia juridică pretinsă de recurentă (a neopozabilităţii faţă de aceasta și a lipsei de efecte) întrucât pe de o parte nu este un act normativ supus unei astfel de publicități, el vizând doar organizarea internă a instituției, iar pe de altă parte, reclamanta nu este destinatara acestuia pentru a se pune problema opozabilităţii, respectiv a contestării efectelor acestei opozabilităţi faţă de ea. În consecinţă, participarea procurorului la judecata procesului civil de faţă s-a făcut legal, în aplicarea dispoziţiilor art. 92 alin. (2) C.pr.civ., text care recunoaşte posibilitatea acestuia de a pune concluzii în orice cauză, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept.
Nefiind vorba de un caz anume prevăzut de lege în care participarea şi punerea concluziilor procurorului să fie obligatorii, nu se pune problema legalei constituiri a instanţei prin includerea procurorului, pentru a exista premisa invocării unei critici de nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. (respectiv, a art. 488 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ., cu referire la încheierea din 24.11.2017 a instanţei de fond care a respins excepţia invocată pe acelaşi aspect).
– Este nefondată, de asemenea, critica formulată în legătură cu neacordarea cheltuielilor judiciare ocazionate de procesul penal (şi incidenţa art. 488 pct. 5, 6, 8 C.pr.civ.).
Formulând astfel de pretenţii faţă de U.A.T. Sînmartin şi Consiliul local Sînmartin, recurenta a susţinut că ele i-ar fi datorate pe temeiul art. 276 C.pr.pen. (art. 193 V.C.pr.pen.), coroborate, conform art. 2 alin. (2) C.pr.civ., cu dispoziţiile art. 453 N.C.pr.civ. (art. 274 V.C.pr.civ.) care ar reglementa o formă specială de răspundere civilă întemeiată pe culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina intimatelor-pârâte, care au participat în procesul penal, nu în urma unor plângeri prealabile pe care acestea să le fi formulat, ci în urma învestirii instanţei penale printr-un rechizitoriu care, în descrierea faptelor de abuz în serviciu, identifica un prejudiciu produs în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, ca urmare a schimburilor de terenuri subevaluate.
În mod nelegal recurenta deduce culpa procesuală din simpla prezenţă a intimatelor în procesul penal şi din dispoziţia de achitare a inculpatei. Aceasta întrucât prevederile art. 276 C.pr.pen., reglementând situaţia cheltuielilor judiciare în ipoteza achitării, stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.
Dat fiind faptul că procesul penal este guvernat, în principiu, de regula oficialităţii şi că începerea urmăririi penale ori punerea în mişcare a acţiunii penale şi învestirea instanţei de judecată se realizează de organele judiciare penale ale statului, nu se poate susţine că prezenţa în proces a persoanei vătămate sau a părţii civile înseamnă în sine o culpă procesuală.
De asemenea, făcând trimitere la dispoziţiile art. 453 C.pr.civ., care ar justifica, deopotrivă, prin trimitere la prevederile art. 2 alin. (2) C.pr.civ. („dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care nu cuprind dispoziţii contrare”) fundamentul pretenţiilor, recurenta nu reuşeşte să demonstreze nelegalitatea soluţiei.
Recurenta însăşi arată că în conformitate cu aceste dispoziţii, suportă cheltuielile „partea din vina căreia s-a promovat acţiunea şi care a pierdut procesul”.
Or, aşa cum s-a arătat, procesul penal a fost pornit la sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acţiune civilă de sine stătătoare – în care să fi căzut în prezenţii intimatele – ci una alăturată acţiunii penale care învestise instanța urmare a rechizitoriului parchetului.
Susţinerea că persoana vătămată avea şi opţiunea procesuală de a nu participa în procesul penal, dată de dispoziţiile art. 81 alin. (2) C.pr.pen., nu poate contura culpa procesuală a intimatelor Comuna Sînmartin şi Consiliul local Sînmartin întrucât, fiind vorba de bunuri din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale în privinţa cărora existau suspiciuni de săvârşire a infracțiunii de natură să aducă atingere acestui patrimoniu, acestea nu puteau adopta o conduită care să afecteze interesele comunităţii locale (având în vedere atribuțiile ce reveneau consiliului local în legătură cu administrarea domeniului public și privat al unității administrativ-teritoriale respectiv, cu dezvoltarea economică, socială și de mediu, conform art. 36 din Legea nr. 215/2001).
Cu atât mai mult, nu poate fi pusă în sarcina intimatelor, ca valorând culpă procesuală, soluţia de achitare, câtă vreme aceasta este rezultatul administrării probelor şi procesului deliberativ al instanţei.
– În ce priveşte răspunderea statului sub aspectul suportării cheltuielilor judiciare, ea este, de asemenea, fundamentată în mod greșit de către recurentă pe o presupusă culpă procesuală a acestuia, dedusă din soluţia de achitare a instanței penale.
O astfel de interpretare, cum este cea avansată de reclamantă, ar conduce la concluzia săvârşirii unei fapte ilicite din partea organului judiciar penal ori de câte ori soluţia instanţei nu ar confirma actul de inculpare.
Or, în felul acesta pe de o parte, s-ar ignora specificul cercetării judecătoreşti care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulităţilor actelor procedurale iar pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.
Aşa cum corect reţine instanţa de apel, nu există caracter ilicit al faptei atunci când este vorba de îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta (art. 1364 C.civ.), ca în ipoteza întocmirii rechizitoriului şi trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cadrul urmăririi penale.
Trimiterea pe care o face recurenta la considerentele Deciziei nr. 59/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în sensul că este recunoscută calea acţiunii separate pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, este lipsită de pertinenţă în contextul în care instanțele fondului n-au apreciat asupra inadmisibilității căii procedurale alese, soluţionând fondul pretenţiilor reclamantei, a căror netemeinicie au constatat-o însă, în condiţiile inexistenţei culpei procesuale.
– Critica vizând neacordarea celorlalte prejudicii constând în atingerea dreptului la imagine, onoare, reputaţie pretinse de reclamantă a-i fi fost cauzate „pe parcursul şi ca urmare a desfăşurării procesului penal”, are de asemenea, caracter nefondat, în contextul în care n-au putut fi identificate fapte ilicite de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a statului.
Astfel, reclamanta a susţinut că ar fi fost nesocotit efectul autorităţii de lucru judecat al deciziei penale de achitare (art. 431 C.pr.civ.), cea care ar fi constatat „incongruențele funcției de acuzare”, decurgând din activitatea defectuoasă a organelor judiciare penale..
În realitate, ce intră în autoritate de lucru judecat din decizia penală nr. 218/A/2016 a Curţii de Apel Oradea, care a pronunţat, cu opinie majoritară, soluţia de achitare a inculpatei A., este ceea ce a făcut obiectul cercetării judecătoreşti penale şi concluzia în urma acesteia, a inexistenţei infracţiunii de abuz în serviciu „faţă de lipsa tipicității obiective a faptelor reţinute în forma unităţii legale”.
Faptul că instanţa penală a constatat, în considerentele deciziei „lipsa efectuării unei anchete aprofundate de către organele de urmărire penală” (astfel încât prin raportare la probatoriul administrat nu s-a putut trage concluzia întrunirii elementelor obiective ale infracţiunii) a reprezentat temei al achitării.
Nu se poate trage concluzia, cum eronat o face recurenta, că printr-un astfel de considerent instanţa penală ar fi stabilit caracterul ilicit al activităţii organelor judiciare penale, pentru ca o astfel de constatare să se opună ulterior, cu autoritate de lucru judecat, în soluţionarea unei acţiuni civile având ca temei răspunderea civilă delictuală.
Pe de o parte, pentru că instanța penală nu avea cadrul legal în care să facă astfel de statuări, ea fiind învestită, în limitele competenţelor sale, cu analiza elementelor unei infracţiuni, obiect al actului de inculpare, aşa încât autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil nu se poate manifesta decât sub aspectele reglementate de art. 28 C.pr.pen. (cu privire la existența faptei şi a persoanei care a săvârşit-o), iar nu cu privire la pretinse fapte ilicite ale organelor judiciare.
Pe de altă parte, statuarea asupra unor fapte ilicite ale organelor judiciare şi angajarea răspunderii Statului nu se pot face decât cu respectarea unei anumite proceduri speciale, care presupune, în termenii art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la data definitivării procesului penal), stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului, după caz, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului, faptă care să fi fost de natură să determine o eroare în judecată.
Așadar, pentru antrenarea răspunderii obiective a statului, fundamentată pe obligația de garanție a acestuia față de riscul de activitate a serviciului public de justiție, este necesar să existe o hotărâre care să fi statuat asupra răspunderii penale sau disciplinare a procurorului (judecata finalizată cu o asemenea hotărâre trebuind să aibă un astfel de obiect al învestirii și al dezlegării jurisdicționale).
În mod evident nu poate fi asimilată unei asemenea hotărâri cea prin care, pronunțând o soluție de achitare, instanța penală reține o activitate defectuoasă a organelor penale.
Susținerea în sens contrar a recurentei ignoră cadrul normativ dat de dispozițiile menționate anterior și tind, în contra acestuia, la o angajare directă a răspunderii statului care nu poate fi însă activată, în acord cu art. 96 din Legea nr. 303/2004, corelat cu art. 52 alin.(3) din Constituție, decât în măsura în care, în prealabil, s-ar fi stabilit o exercitare a funcției procurorului, de natură să-i angajeze răspunderea pentru o faptă penală ori disciplinară în legătură cu respectivul proces..
– De asemenea, împrejurarea că instanţa de apel face trimitere la dezlegările din Decizia nr. 15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii – prin care s-a statuat că hotărârea de achitare nu reprezintă prin ea însăşi temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate – nu se poate constitui nici într-o motivare străină de natura pricinii şi nici în schimbarea temeiului juridic al cererii deduse judecății (pentru a atrage incidenţa art. 488 pct. 6 C.pr.civ. invocat).
Astfel, instanţa de apel reţine în mod expres că deşi dispoziţiile art. 538, 539 C.pr.pen., referitoare la eroarea judiciară, nu au constituit fundament al acţiunii şi speţa nu supune dezbaterii prejudiciul creat printr-o arestare nelegală, argumentele regăsite într-o dezlegare de principiu a instanţei supreme – în sensul că hotărârea de achitare nu determină în sine caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispuse în cauză – se justifică şi în prezenta cauză pentru argumente de identitate şi chiar de aplicare a fortiori a aceluiaşi raţionament.
Într-adevăr, câtă vreme nelegalitatea unei măsuri privative de libertate nu poate fi implicită unei soluţii de achitare, ci ea trebuie să fie constatată explicit prin actele jurisdicţionale adecvate, a fortiori nu se poate deduce că un rechizitoriu pe baza căruia a fost pronunţată o soluţie de achitare ar avea la bază o faptă ilicită a organelor de urmărire penală, care să fundamenteze o acţiune în răspundere civilă delictuală.
De aceea, trimiterea pe care o face recurenta-reclamantă la modalitatea în care a fost administrat probatoriul în faza de urmărire penală – ceea ce a ocazionat o primă hotărâre de restituire a cauzei la parchet şi apoi, după reluarea judecăţii, în contextul în care nu se mai procedase la efectuarea unei noi evaluări a prejudiciului în cauză, la soluţia de achitare – nu este o susţinere adecvată cadrului procesual cu care a învestit instanța civilă.
Aceasta întrucât fapta ilicită, fundament al răspunderii civile a statului nu poate fi dedusă nici din soluţia de achitare şi nici din observarea modalităţii în care s-a administrat probatoriul în cauza penală, fiind necesar, astfel cum s-a arătat, să existe o hotărâre judecătorească de stabilire a gravei neglijenţe sau a relei-credinţe a organului judiciar.
Astfel fiind, în mod legal instanţele fondului au constatat că nu există faptă ilicită în termenii prezentaţi de recurenta-reclamată, aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a Statului pentru presupuse vătămări aduse dreptului la imagine, demnitate, onoare, reputaţie, la viaţa privată şi sănătate, în timpul şi ca urmare a desfăşurării procesului penal.
– Cu privire la cuantumul daunelor morale – recunoscute de instanţă pe aspectul duratei nerezonabile a procedurii – recurenta pretinde, fără temei, că a fost reţinută în mod nelegal culpa acesteia în prelungirea procesului penal, constând în formularea de cereri şi memorii, deşi exercitarea unui drept în limitele legii, cu atât mai mult a dreptului la apărare, nu poate fi asimilată culpei procesuale.
În realitate, instanța de apel a avut în vedere întregul comportament procesual al reclamantei care nu s-a circumscris întotdeauna unei exercitări cu bună credinţă şi în limitele legii a dreptului la apărare, atunci când prin cereri repetate sau nejustificate procedural a ocazionat tergiversarea soluţionării cauzei. De exemplu, s-a reținut că după schimbarea încadrării juridice în faza urmăririi penale, inculpata a solicitat termen pentru pregătirea apărării după care nu s-a mai prezentat, iar la termenul la care a fost citată pentru a fi audiată, avocatul acesteia a depus cerere de reprogramare a audierilor pentru ca la termenul astfel fixat, inculpata să se prezinte fără avocat; de asemenea, în cursul cercetării judecătoreşti, termene nejustificate au fost acordate urmare a conduitei procesuale a inculpatei, fie pentru că a solicitat, repetat, amânarea pentru a-şi angaja avocat, fie pentru că avocatul, la rândul lui, a cerut termen pentru a pregăti apărarea (o atitudine dilatorie evidentă fiind identificată de instanța de apel cu referire la solicitarea avocatului inculpatei care, deşi formulase apel împotriva sentinţei de primă instanţă şi o reprezentase în etapa procesuală anterioară, a solicitat totuşi termen în apel în vederea pregătirii apărării).
Ca atare, astfel de manifestări procesuale pe parcursul desfășurării urmăririi penale și a cercetării judecătorești nu putea fi ignorată de către instanţa civilă atunci când a dimensionat cuantumul daunelor morale pentru durata nerezonabilă a procedurii.
– Este nefondată, de asemenea, critica recurentei-reclamante în legătură cu neacordarea cheltuielilor de judecată în faza procesuală anterioară, cu argumentarea că, respingându-se apelurile declarate de Statul Român şi Parchetul de pe lângă ÎCCJ, trebuia considerat că aceştia sunt părţi căzute în pretenţii.
În realitate, reclamanta nu poate susține că a câştigat procesul în raport cu pârâţii, câtă vreme toate apelurile declarate în cauză au fost respinse ca nefondate, fiind menţinută ca legală şi temeinică soluţia de primă instanță.
Ca atare, demersurile tuturor apelanţilor – reclamanta şi cei doi pârâţi – fiind respinse, nu se poate considera că vreunul dintre ei are calitate de parte câştigătoare iar ceilalţi de parte care a pierdut procesul, „căzută în pretenții”, pentru a se pune problema reglării cheltuielilor de judecată pe temeiul art. 453 alin. (1) C.pr.civ., aşa cum eronat pretinde recurenta-reclamantă.
În consecință, față de considerentele arătate anterior, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecință.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
