Acțiune în anularea unui contract de leasing financiar. Vicierea consimțământului prin dol. Schimbarea de către reclamant a elementului material din structura dolului. Consecințe din perspectiva dispozițiilor art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă
Articole incidente: C. proc. civ., art. 36, art. 478 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 8 | C. civ., art. 1208 alin. (1), art. 1214 alin. (1), art. 1215
Schimbarea de către reclamant, pe parcursul derulării litigiului în fața instanțelor de fond, inclusiv prin cererea de apel, a elementului material din structura dolului, care a constat, iniţial, într-o inacţiune (fapt omisiv sau conduită negativă) şi a devenit, ulterior, o acţiune frauduloasă (fapt comisiv sau conduită pozitivă), reprezintă o veritabilă schimbare a temeiului juridic al acţiunii, prohibită de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.
În acest context, instanţa de apel nu avea obligaţia de a răspunde acelor argumente care reprezentau, în esenţă, o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii, nefiind îndeplinite, în această situație, cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1621 din 22 septembrie 2020
Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 22 septembrie 2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. S.R.L. şi D. GMBH, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea contractului de leasing financiar nr. 2404 din 25 iunie 2012, încheiat de prima pârâtă cu reclamantul, pentru vicierea consimţământului prin dol şi, în consecinţă, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea către reclamant a sumelor achitate cu titlu de avans, comision acordare credit, rate leasing achitate de utilizator, precum şi prime de asigurare.
A solicitat, de asemenea, obligarea în solidar a pârâtelor C. S.R.L. şi D. GMBH la plata sumei de 24.707 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin dol utilizatorului-reclamant.
Reclamantul a completat, ulterior, cererea introductivă, în sensul că a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata echivalentului în lei al sumei de 49.422 Euro, cu titlu de daune-interese, în temeiul art. 1215 alin. 2 coroborat cu art. 1257 C. civ., pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neacordarea avantajului client la care reclamantul era îndreptăţit la stingerea unui litigiu anterior cu pârâtele, la care se adaugă prejudiciul cauzat prin comercializarea unui al doilea autoturism cu intervenţii ascunse.
Totodată, a solicitat obligarea celor trei pârâte la publicarea, pe cheltuiala proprie, a dispozitivului sentinţei civile într-un ziar cu circulaţie naţională în România, în ce priveşte primele două pârâte şi, respectiv, în Austria, în ce priveşte pe pârâta D. GMBH.
Prin cerere reconvenţională, pârâta B. S.A. a solicitat ca, în eventualitatea admiterii capătului de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară, să fie obligat reclamantul-pârât la plata sumei de 237.268,74 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a autovehiculului ce a făcut obiectul contractului de leasing, în sumă de 237.268,74 lei.
Prin încheierea din 15 mai 2015, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. GMBH.
Prin sentinţa civilă nr. 4288 din 14 iulie 2016, prima instanţă a respins acţiunea principală, astfel cum a fost completată, ca nefondată. A respins, de asemenea, ca neîntemeiată, şi cererea reconvenţională. A obligat reclamantul la plata către pârâte a cheltuielilor de judecată, după cum urmează: 13701,69 lei către pârâta C. S.R.L. şi 13701,69 lei către pârâta B. S.A.
Atât împotriva încheierii din 15 mai 2015, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 4288 din 14 iulie 2016 a Tribunalului Bucureşti a declarat apel reclamantul-pârât A., cale de atac înregistrată la data de 25 iulie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Curtea Apel Bucureşti, prin decizia nr. 1986 din 8 noiembrie 2017, a respins apelul, ca nefondat.
A obligat apelantul să plătească intimatei B. S.A. suma de 13672,51 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi decizie, a respins cererea intimatei C. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul A., recurs înregistrat la data de 16 februarie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Decizia atacată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Soluţia instanţei de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte D. GMBH a fost pronunţată cu încălcarea art. 36 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat, în esenţă, că în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive instanţa verifică exclusiv dacă părţile împotriva cărora reclamantul a formulat acţiunea au vocaţia de a fi titularele obligaţiilor corelative dreptului pretins de reclamant. Conform prevederilor art. 36 teza a II-a C. proc. civ., existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fapt şi, prin urmare, nu reprezintă o condiţie pentru existenţa calităţii procesuale pasive.
Or, prin motivele de apel formulate, reclamantul a demonstrat nelegalitatea admiterii, de către judecătorul fondului, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D. GMBH, respectiv că aceasta este indirect, însă cert, implicată în raportul juridic de drept substanţial.
Concret, pârâta-vânzător al autoturismului C. S.R.L. îşi desfăşoară activitatea sub stricta coordonare a producătorului, între producător şi dealerul autorizat există un contract de distribuţie (contract pe verticală), iar întreaga platformă electronică a citirilor de cheie (ISPA Light) în care sunt menţionate intervenţiile operate asupra autovehiculului este deţinută de grupul – mamă.
Apreciază recurentul-reclamant că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 36 C. proc. civ. reţinând că intimata D. GMBH nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu a fost făcută „în concret” dovada unor fapte de inducere în eroare, acest aspect reprezentând, în realitate, o soluţionare a fondului cauzei.
Un alt motiv de recurs invocat este insuficienta motivare a hotărârii atacate şi caracterul contradictoriu al considerentelor (art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.).
Astfel, considerentele instanţei de apel pentru respingerea criticilor ce vizau greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu răspund, în concret, argumentelor formulate de titularul căii de atac.
Instanţa de apel a omis să motiveze care este raţiunea pentru care existenţa unui raport contractual între pârâta C. S.R.L. şi D. GMBH nu este suficientă să justifice calitatea acesteia din urmă de parte la raportul juridic de drept substanţial.
Sub aspectul caracterului contradictoriu al considerentelor, recurentul a arătat că instanţa de apel a afirmat, pe de o parte, că prin contractul de distribuţie se pot dovedi raporturile contractuale dintre producător şi dealerul autorizat. Pe de altă parte, instanţa de apel a susţinut, în mod contradictoriu, că intimata D. GMBH nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu au fost dovedite fapte concrete ale acesteia privind încheierea contractului de leasing.
A mai susţinut recurentul că decizia instanţei de apel este insuficient motivată sub aspectul soluţionării criticilor din apel referitoare la fondul cauzei. În continuare, pentru a releva aspectul că instanţa de prim control judiciar nu a realizat un raţionament juridic complet, bazat pe evaluarea probelor, reclamantul a prezentat, în paralel, criticile şi argumentele formulate prin cererea de apel şi răspunsul primit prin decizia atacată, pentru a concluziona în sensul celor ce succed.
Decizia recurată este insuficient motivată sub aspectul reţinerii împrejurării că reprezentantul reclamantului a avut cunoştinţă, la momentul încheierii contractului de leasing, de reparaţiile anterioare efectuate asupra autovehiculului.
Instanţa de apel a răspuns inadecvat şi nemotivat împrejurării că valoarea la care autoturismul a fost asigurat este vădit inferioară cotei uzuale, aspect ce confirmă faptul că intimatele cunoşteau valoarea redusă a autovehiculului, ca urmare a reparaţiilor operate, informaţii pe care au omis să le comunice utilizatorului la perfectarea convenţiei.
De asemenea, este nemotivată critica apelantului relativă la faptul că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe istoricul de citire chei, în condiţiile în care există o distincţie clară între raportul de citire cheie şi istoricul de service.
A mai susţinut recurentul că hotărârea instanţei de apel nu răspunde nici criticii relative la împrejurarea că în mod eronat s-a reţinut că au fost dovedite doar reparaţiile efectuate la km 1332, ce vizau partea frontală a autoturismului. În sfârşit, prin cererea de recurs s-a invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1215 C. civ.
În concret, s-a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită calificare a situaţiei de fapt deduse judecăţii, raportat la dispoziţiile legale incidente. Prin decizia recurată s-a reţinut că, faţă de inexistenţa dolului intimatei cocontractante B., sunt neîntemeiate şi motivele de apel vizând cunoaşterea pretinsului dol de către terţ, intimata C. S.R.L.
Or, dimpotrivă, prin motivele de apel s-a susţinut şi argumentat că terţii comitenţi ai dolului sunt C. S.R.L. şi D. GMBH, iar cocontractantul B. a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa dolului la încheierea contractului.
Pentru a reţine săvârşirea dolului în condiţiile textului de lege invocat, instanţa de apel era ţinută să analizeze dacă terţul C. a săvârşit dolul prin reticenţă (nu dacă l-a cunoscut), în sensul cunoaşterii reparaţiilor şi necomunicării acestui fapt utilizatorului, şi, de asemenea, dacă B. a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dolul (nu dacă l-a săvârşit).
A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a încadrat greşit faptele deduse judecăţii faţă de temeiul acţiunii, ori a reţinut aspecte fără nici un element probator (inclusiv în ceea ce priveşte recunoaşteri ale părţilor, ori probe indirecte, cum sunt prezumţiile). În continuare, a expus pe larg argumentele din cererea de apel, probele administrate ce conduceau la dovedirea existenţei dolului, pretins neanalizate sau greşit apreciate de instanţa de prim control judiciar.
Prin cererea de recurs, în baza art. 38 şi art. 39 C. proc. civ., s-a solicitat a se lua act de transmiterea calităţii procesuale active către succesorul cu titlu particular E. S.R.L., în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 decembrie 2017.
Prin întâmpinare, intimata B. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanţei de apel este legală. A susţinut, în esenţă, că în mod corect s-a menţinut soluţia referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei D. GMBH, din moment ce existenţa unui contract de distribuţie nu demonstrează calitatea de parte la raportul juridic dedus judecăţii, iar acestei părţi nu i se impută săvârşirea de acte concrete la momentul perfectării contractului de leasing. Cât priveşte critica de nemotivare, a susţinut că instanţele nu au obligaţia de a răspunde amănunţit fiecărei susţineri formulate de parte, ci pot sintetiza anumite argumente. Totodată, a arătat că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1215 alin. 1 C. civ.
Intimata D. GMBH, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Astfel, a arătat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 36 C. proc. civ., verificând, pe baza situaţiei de fapt prezentate în apel, existenţa de identitate între părţi şi subiectele raportului juridic litigios. Or, intimata, în calitate de reprezentant al producătorului bunului vândut către unul din dealerii săi, şi nu către recurent, nu a avut nicio implicare la momentul negocierii sau a încheierii contractului a cărui anulare se solicită.
În sfârşit, a arătat că hotărârea instanţei de apel este suficient motivată în ce priveşte menţinerea soluţiei asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de lipsa probelor care să aibă cu adevărat utilitate pentru soluţionarea cauzei şi a inexistenţei unor situaţii de fapt relevante pentru cazul supus judecăţii. În mod asemănător, nu se poate reţine existenţa unor considerente contradictorii.
Recursul declarat de reclamantul A. şi de succesorul cu titlu particular al acestuia E. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, decizia instanţei de apel, de menţinere a soluţiei referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei-intimate D. GMBH, a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., nefiind, prin urmare, incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.
Este adevărat că, potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală se analizează în cerinţa existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiţie, precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana celui obligat în raportul de drept substanţial. Din modul de redactare a părţii finale a textului de lege rezultă că, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa trebuie să verifice exclusiv dacă părţile împotriva cărora reclamantul a formulat acţiunea au vocaţia de a fi titularele obligaţiilor corelative dreptului pretins de reclamant, ceea ce nu presupune stabilirea, în concret, a temeiniciei pretenţiilor reclamantului. Altfel spus, trebuie avut în vedere raportul litigios, astfel cum a fost imaginat de reclamant, indiferent dacă are la bază un drept subiectiv real sau unul imaginar.
Însă, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, instanţa de prim control judiciar, verificând motivul de apel privind nelegala admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, nu era obligată să se raporteze la argumentele prezentate în cuprinsul căii de atac devolutive cu care a fost sesizată, referitoare la coordonarea activităţii dealerului autorizat de către pârâta D. GMBH, existenţa unui contract pe verticală între producătorul autoturismului şi vânzătorul acestuia sau la administrarea platformei electronice de evidenţă a citirilor de cheie de către grupul-mamă ş.a.m.d.
Instanţa de apel a determinat, în concret, legitimarea procesuală a pârâtei D. GMBH, analizând împrejurările de fapt şi de drept prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Acesta este actul de procedură prin care reclamantul a învestit prima instanţă, în care a arătat împrejurările de fapt din care rezultă îndreptăţirea de a exercita o acţiune împotriva pârâtului în discuţie. Faptele indicate de reclamant, în aceste condiţii, sunt doar ipotetice sau simple alegaţii ale acestuia, suficiente însă pentru a declanşa procedura judiciară, aşa cum rezultă din prevederile art. 36 teza ultimă C. proc. civ.
În acest context, în mod corect a constatat instanţa de apel că, prin cererea introductivă de instanţă, pârâtei D. GMBH nu i se impută nicio faptă concretă de inducere în eroare a utilizatorului reclamant, anterioară sau concomitentă perfectării contractului de leasing în litigiu, ci pretinsa furnizare de informaţii false la 2 ani după încheierea convenţiei. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, conform art. 194 lit. d) C. proc. civ., contribuie la determinarea cadrului în care se va desfăşura întreaga activitate de soluţionare a litigiului, inclusiv sub aspectul legitimării procesuale a părţilor. Altfel spus, învestită fiind cu verificarea corectitudinii soluţiei pronunţate de judecătorul fondului asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a uneia dintre cele trei pârâte, instanţa de prim control judiciar nu se putea raporta la elemente factuale invocate prin cererea de apel, în mod esenţial diferite de cele expuse în cererea de chemare în judecată.
Constată, de asemenea, că nici criticile referitoare la insuficienta motivare a deciziei instanţei de apel sau la caracterul contradictoriu al considerentelor, critici subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi primite.
Conform art. 425 alin. 1 lit. c) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Este adevărat că motivarea este un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a calităţii actului de justiţie şi, prin urmare, trebuie să ofere o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. Însă, este indiscutabil, nu se cere instanţelor ca, procedând la motivarea soluţiei, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca cererile acestora să fie în mod real „ascultate”.
Din această perspectivă, urmează a reţine că recurentul invocă, în primul rând, caracterul inexact şi insuficient al motivării deciziei pronunţate în apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a D. GMBH, care s-ar întinde pe numai 3 paragrafe, în raport de caracterul amplu al argumentelor prezentate în cererea de apel. Aşadar, instanţa de apel nu ar fi înlăturat motivat argumentele ce combăteau în mod explicit raţionamentul instanţei de fond, referitoare la controlul direct al activităţii C. de către producătorul autoturismului sau la faptul că acesta din urmă avea cunoştinţă de reparaţiile autovehiculului, anterioare încheierii contractului de leasing, în calitate de administrator al platformei electronice de evidenţă a citirilor de cheie.
Or, fără a reveni asupra celor mai sus reţinute în decizia de faţă, constată că instanţa de prim control judiciar, verificând legalitatea soluţiei date de judecătorul fondului, s-a raportat în motivare, la elementele de fapt ale cererii de chemare în judecată, acesta fiind actul de procedură apt să justifice calitatea procesuală pasivă a unuia dintre pârâţi. Raţionamentul instanţei de apel, cu privire la acest aspect, deşi sumar, justifică pe deplin soluţia adoptată.
Cât priveşte pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor, în raport de dezlegarea dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, constată că şi această critică este neîntemeiată. Astfel, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că prin contractul de distribuţie se pot dovedi doar raporturile contractuale dintre producător şi dealerul autorizat, iar, pe de altă parte, că intimata D. GMBH nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu au fost dovedite fapte concrete ale acesteia privind încheierea contractului de leasing.
În primul rând, instanţa de recurs nu sesizează vreo contradicţie între cele două aspecte reţinute prin decizia atacată. În al doilea rând, ceea ce se impută, în realitate, instanţelor de fond, este faptul că acestea au apreciat inutilă administrarea probei cu contractul de distribuţie încheiat de producătorul D. GMBH cu pârâta C., în raport de împrejurarea de fapt ce se cerea a fi dovedită, anume ascunderea, cu rea-credinţă, de către vânzătorul-distribuitor, a unor reparaţii anterioare perfectării contractului de leasing. Or, asupra utilităţii probelor propuse şi administrate de părţi, aprecierea instanţelor de fond este suverană, nefiind un aspect de nelegalitate ce ar putea fi cenzurat pe calea recursului.
Recurentul a susţinut că hotărârea pronunţată în apel este insuficient motivată şi sub aspectul soluţionării motivelor referitoare la fondul cauzei.
Se susţine, în esenţă, că decizia atacată este insuficient motivată sub aspectul reţinerii împrejurării că reclamantul a avut cunoştinţă, la momentul încheierii contractului de leasing, de reparaţiile anterioare efectuate asupra autovehiculului, al valorii de asigurare vădit inferioare celei uzuale ce confirmă faptul cunoaşterii, de către pârâte, a valorii reale reduse a bunului, a neînlăturării criticii din apel, referitoare la distincţia clară dintre raportul de citire cheie şi istoricul de service ş.a.m.d.
Înainte de a intra în analiza propriu-zisă a acestui motiv de casare, se impune precizarea că recursul este o cale de atac în reformare nedevolutivă, care vizează numai nelegalitatea hotărârii, nu şi netemeinicia acesteia. Ceea ce impută, în esenţă, recurentul instanţei de apel, nu este nemotivarea hotărârii, ci modul în care aceasta a realizat aprecierea probatoriului administrat, modul în care a înlăturat de la analiză anumite argumente, apreciate neesenţiale în economia raportului juridic dedus judecăţii.
Aşadar, lipsa unui răspuns detaliat dat fiecărui argument din cererea de apel, argument ce reprezintă opinia autorului căii de atac asupra relevanţei probatorii a fiecărui mijloc de probă administrat în etapa fondului, nu echivalează cu nemotivarea deciziei pronunţate în apel. Este suficient ca din hotărârea atacată să rezulte elementele esenţiale ce fundamentează raţionamentul logico-juridic al judecătorului, pentru ca acea hotărâre să răspundă exigenţelor art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ.
În sfârşit, nici criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a arătat că raţionamentul instanţei de apel denotă o greşită înţelegere şi aplicare a dispoziţiilor art. 1215 C. civ. Pentru a concluziona în acest sens, a reprodus considerentul instanţei de apel, potrivit căruia, „faţă de inexistenţa dolului intimatei contractante B., sunt neîntemeiate şi motivele de apel vizând cunoaşterea pretinsului dol de către terţ, intimata C.”.
Instanţa constată, însă, că acest considerent cuprinde o evidentă eroare materială referitoare la denumirea părţilor, întrucât, din economia întregii hotărâri, rezultă că instanţa de apel a analizat existenţa faptei dolului comis de terţul faţă de contractul de leasing – C.
Sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 1215 alin. 1 C. civ. cu privire la dolul provocat de terţ, instanţa de recurs consideră necesar a face o serie de precizări prealabile.
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a invocat că, la data perfectării unui contract de leasing cu B., fost indus în eroare, cu intenţie, de terţul C., prin necomunicarea faptului că autoturismul ce făcea obiectul convenţiei suferise intervenţii. Dolul prin reticenţă al terţului a constat în omisiunea frauduloasă a informării utilizatorului în legătură cu împrejurări pe care ar fi trebuit să le dezvăluie.
Prin ipoteză, nu s-a pus în discuţie obligaţia pretinsei victime a dolului de a se informa sau căderea acesteia într-o eroare nescuzabilă, în sensul art. 1214 alin. 1 raportat la art. 1208 alin. 1 C. civ. Aceasta întrucât, din însăşi cererea introductivă de instanţă rezultă că, în opinia reclamantului, acestuia urma a îi fi pus la dispoziţie un autoturism în starea sa originală, fără nicio intervenţie ulterioară. Concret, reclamantul a apreciat că, prin tranzacţia încheiată cu C. pentru stingerea unui litigiu anterior, vânzătorul s-a obligat să îi achite o despăgubire de 24.707 Euro, diferenţa de preţ între un autoturism nou, ce urma a îi fi predat spre utilizare în sistem leasing, şi valoarea reală a acestuia. Aşadar, evaluarea realizată de judecătorul fondului asupra obligaţiei de informare ce incumba terţului, pretins autor al dolului reticent, urma a porni de la inexistenţa obligaţiei de autoinformare a reclamantului-utilizator. Cu alte cuvinte, eroarea în care a fost indusă victima era scuzabilă, în sensul că nu îi putea fi imputat errans-ului ignoranţa, pasivitatea sau lejeritatea acestuia, de vreme ce urma a prelua un autoturism în starea sa originală, care, prin ipoteză, nu putea să fie supus unor reparaţii.
Însă, din conţinutul concret al tranzacţiei nu a rezultat că pârâta-intimată C. S.R.L. ar fi recunoscut că a cauzat reclamantului un prejudiciu în cuantum de 24.707 Euro, pe care s-ar fi obligat să îl acopere prin punerea la dispoziţia acestuia a unui autoturism nou, la un preţ diminuat cu contravaloarea acestei despăgubiri. În realitate, din convenţie rezultă că, pentru stingerea unui litigiu anterior, vânzătorul s-a obligat să preia, prin novaţie, calitatea de utilizator într-un contract de leasing anterior şi să despăgubească fostul utilizator (reclamantul) cu suma de 10.000 Euro, ce urma a fi constituită ca avans pentru contractul de leasing ce face obiectul cauzei de faţă.
Pornind de la această premisă că obiectul derivat al contractului a cărui anulare se solicită (obiectul prestaţiei) este reprezentat totuşi de un autovehicul rulat, şi nu de unul nou, precum şi în raport de apărările formulate de către pârâte, instanţele de fond au avut de analizat dacă reclamantul, la rândul său, şi-a îndeplinit obligaţia de auto-informare. Determinarea caracterului nescuzabil al erorii de fapt presupunea a se verifica dacă reclamantul, cu diligenţe rezonabile, după împrejurări, putea verifica dacă autoturismul în litigiu a suferit reparaţii anterioare.
Acesta este contextul în care instanţele de fond au statuat că reclamantul a avut acces la istoricul de citire de cheie, de pe platforma Ispa Light administrată de producătorul D. AG, astfel că nu a fost în imposibilitate de a se informa asupra datelor la care autoturismul a fost într-un service autorizat. Chiar dacă acest istoric de citire cheie nu relevă care a fost natura intervenţiilor suferite de bun şi nu se confundă cu istoricul de service, instanţele de fond au statuat că dobândirea de către utilizator de informaţii suplimentare se subscrie obligaţiei acestuia de auto-informare.
Un ultim aspect ce trebuie relevat este tendinţa reclamantului de a schimba cauza juridică a acţiunii, pe parcursul derulării litigiului în faţa instanţelor de fond, inclusiv prin cererea de apel. Astfel, iniţial, s-a invocat dolul prin reticentă al terţului, în condiţiile inexistenţei vreunei obligaţii de auto-informare a pretinsei victime a dolului.
Ulterior, se pretinde că reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia de auto-informare, dar că terţul i-ar fi furnizat informaţii eronate. În final, prin cererea de apel, nu se mai invocă dolul reticent, ci se impută pârâtelor (terţe în raport cu contractul de leasing) fapte comisive cum ar fi intervenţia acestora asupra unui sistem informatic (prin ascunderea, anterior perfectării convenţiei, a unei intervenţii care nu era înregistrată şi stocată pe platforma ISPA LIGHT). Or, schimbarea elementului material din structura dolului, care a constat, iniţial, într-o inacţiune (fapt omisiv sau conduită negativă) şi a devenit, ulterior, o acţiune frauduloasă (fapt comisiv sau conduită pozitivă), reprezintă o veritabilă schimbare a temeiului juridic al acţiunii, prohibită de prevederile art. 478 alin. 3 C. proc. civ.
În acest context, fără a reveni la considerentele ce au fundamentat respingerea criticilor subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., se impune a preciza că instanţa de apel nu avea obligaţia de a răspunde acelor argumente care reprezentau, în esenţă, o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii.
Cât priveşte celelalte critici formulate de recurent şi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., vom concluziona că evaluarea fiecăreia dintre obligaţiile de informare ce incumbă reclamantului (pretinsă victimă) şi terţului C., cu rezultate asupra existenţei sau nu a dolului reticent (neîndeplinirea obligaţiei de informare) sau a erorii nescuzabile (neîndeplinirea obligaţiei reclamantului de a se autoinforma) reprezintă chestiuni de fapt, soluţionate de instanţele devolutive în funcţie de circumstanţele speţei, de împrejurările încheierii contractului, de calitatea părţilor ş.a.m.d. Aşadar, aceste aspecte nu pot fi reevaluate pe calea recursului, cale extraordinară de atac, limitată la examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. 3 C. proc. civ.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
