Jurisprudența ÎCCJ | Acțiune în despăgubiri. Accident rutier. Constituirea ca parte civilă în procesul penal

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 27.01.2017, sub nr. x/3/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare B. și intervenientul forțat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.450 lei, reprezentând despăgubiri materiale şi prestaţie periodică lunară în sumă de 3.735 lei, rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 02.10.2013 pe DN 65, în afara localităţii Robăneşti, jud. Dolj, cu recalcularea anuală a prestaţiei periodice în raport de inflaţie şi creşterea salariului minim pe economie; la plata sumei de 1.500.000 Euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 233 din 1 februarie 2019 instanța a admis excepţia prescripţiei  dreptului la acţiune invocată de pârâtă și a respins acţiunea formulată de reclamantul A. ca fiind prescrisă. Acesta a fost obligat, totodată, la plata către intervenientul forțat C. la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

În opinia recurentei, instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 20 C. proc. pen., deoarece declarația de constituire de parte civilă trebuie să îndeplinească anumite condiții, în absența elementelor obligatorii declarația informă neputând produce consecințe juridice. Prin declarația de persoană vătămată din data de 7 iulie 2014, reclamantul nu a menționat nici întinderea pretențiilor și nici motivele și probele pe care se întemeiază cererea sa de constituire de parte civilă.

De asemenea, se arată că instanța de apel în mod greşit a citat dispoziţiile art. 2537 alin. 1 pct. 3 C. civ., întrucât acestea prevăd posibilitatea constituirii ca parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti, şi nu „până la sfârşitul cercetării judecătoreşti”, astfel cum reţine instanţa de apel.

Prin urmare, nu se poate susţine, astfel cum greşit o face instanţa de apel, că simpla declaraţie a părţii este suficientă potrivit art. 20 C. proc. pen. pentru a se aprecia că în cauză există o constituire valabilă ca parte civilă, şi nici că intimatul se putea constitui parte civilă până la sfârşitul cercetării judecătoreşti, întrucât în cauză s-a dispus clasarea, iar constituirea ca parte civilă se poate face până la începutul cercetării judecătoreşti (conform art. 20 C. proc. pen. şi art. 2537 pct. 3 C. civ.), şi nu până la sfârşitul acesteia, cercetarea judecătorească fiind de altfel o fază a procesului penal.

Totodată, consideră recurenta că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că neprecizarea cuantumului daunelor nu ar lipsi de efecte declaraţia de constituire ca parte civilă şi că art. 2537 alin. 1 pct. 3 ar reglementa posibilitatea constituirii ca parte civilă până la sfârşitul cercetării judecătoreşti.

Prin încheierea din camera de consiliu din 11 noiembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021 au fost respinse excepțiile netimbrării și tardivității cererii de recurs și, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. 7 C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 10 martie 2021, cu citarea părților.

Prin Ordonanţa de clasare din 27 iunie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/P/2013, s-a dispus clasarea cauzei faţă de suspectul C., intervenientul forţat din cauza de faţă, constatându-se că, în cauză, culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier aparţine persoanei vătămate A. (reclamantul din prezenta cerere), intervenientul C. săvârşind fapta fără vinovăţia prevăzută de legea penală. Reclamantul nu a probat că a contestat această ordonanță penală.

Având în vedere data producerii accidentului, respectiv 2 octombrie 2013, instanța de apel a apreciat că declarația reclamantului din data de 2 iulie 2014 a întrerupt cursul prescripției extinctive, ignorând dispozițiile alin. 4 al art. 20 C. proc. pen., potrivit cărora în cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la alin. 1 și 2 ale aceluiași articol, persoana vătămată nu se mai poate constitui parte civilă în cadrul procesului penal. Așadar, nu se poate aprecia că neprecizarea cuantumului daunelor solicitate nu lipsește de efecte juridice declarația de constituire ca parte civilă, câtă vreme potrivit dispozițiilor legale evocate, art. 20 alin. 1, 2 și 4 C. proc. pen., în lipsa indicării cuantumului daunelor solicitate, declarația persoanei vătămate nu îndeplinește condițiile legale obligatorii pentru a putea fi considerată constituire de parte civilă.

Fondată este și critica privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 2537 alin. 1 pct. 3 C. civ. sub aspectul momentului până la care se poate face constituirea ca parte civilă, instanța de apel apreciind că „precizarea cuantumului daunelor se poate face până la sfârșitul cercetării judecătorești”, în condițiile în care atât textul deja evocat din Codul civil cât și art. 20 C. proc. pen. impun constituirea ca parte civilă, cu îndeplinirea tuturor elementelor obligatorii, pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la „începerea cercetării judecătorești”, și nu până la „sfârșitul cercetării judecătorești”.

Cum în speță soluția dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova a fost de clasare, precizarea unui cuantum al pretențiilor reclamantului din prezenta cauză, chiar și provizoriu, ar fi trebuit făcută pe parcursul urmăririi penale, mai înainte de momentul pronunțării soluției de clasare, pentru ca declarația acestuia să poată fi considerată constituire de parte civilă cu consecința întreruperii termenului de prescripție.

Nu poate fi reținută în speță nici incidența dispozițiilor art. 1394 C. civil. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

Având în vedere însă că termenul de prescripție al răspunderii penale se aplică doar unei infracțiuni, neexistând un alt fapt penal care să fie supus unui termen de prescripție a răspunderii penale, este evident că textul art. 1394 C. civ. are în vedere situația săvârșirii unei fapte penale în sensul de infracțiune, în caz contrar nefiind vorba de o despăgubire ce derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă. Desigur că în cazul în care fapta ilicită nu este o faptă prevăzută de legea penală, aceasta nu exclude posibilitatea părții vătămate de a solicita angajarea răspunderii civile delictuale a făptuitorului și repararea prejudiciului produs, în fața instanței civile, situație în care devin însă incidente normele generale privind prescripția prevăzute de art. 2528 C. civ.

Pe de altă parte, în cauză s-a făcut dovada că prin Ordonanța din 27 iunie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/P/2013 s-a dispus clasarea cauzei față de suspectul C., intimatul intervenient forțat, constatându-se că fapta săvârșită de acesta nu întrunește toate elementele constitutive ale infracțiunii pentru care au fost făcute cercetări, deoarece „culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier aparține persoanei vătămate A.”

Rațiunea textului art. 1394 C. civ., reglementat în Secțiunea a 6-a a Codului civil, referitoare la „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, este aceea de a da posibilitatea victimei unei infracțiuni de a solicita atât tragerea la răspundere penală, cât și la răspundere civilă a persoanei vinovate pentru prejudiciile pe care le-a suferit, pe întreaga durată a termenului de prescripție prevăzut de legea penală pentru fapta penală cauzatoare a prejudiciilor, termen care, de regulă, este cel puțin egal sau mai mare decât termenul general de prescripție. Cum în speță, însă, s-a făcut dovada că nu poate fi reținută în sarcina intervenientului forțat C. săvârșirea vreunei fapte penale, este evident că nu se mai poate pune problema incidenței vreunui termen de prescripție reglementat de legea penală.

Consideră instanța de apel că prorogarea termenului de prescripție reglementată de art. 1394 C. civ. operează prin simpla raportare la „fapta ilicită pe care se întemeiază cererea de despăgubiri, astfel cum aceasta este pretinsă în cererea de chemare în judecată”, însă, față de existența soluției de clasare, intimatul reclamant nu mai poate să „pretindă” existența unei fapte penale, astfel încât în cauză este incident termenul general de prescripție.

De asemenea, susține intimatul reclamant prin întâmpinare că termenul de prescripție ar începe să curgă abia de la data comunicării ordonanței de clasare, deoarece doar de la această dată ar fi cunoscut cauzele producerii accidentului, după ce s-au efectuat cercetări în dosarul de urmărire penală. În raport cu soluția pronunțată prin ordonanța procurorului, precum și cu considerentele care au stat la baza acesteia, însă, o asemenea susținere nu poate fi primită.

Astfel, așa cum s-a arătat deja, în urma cercetărilor efectuate în dosarul de urmărire penală, s-a constatat că aparține chiar persoanei vătămate A., intimatul reclamant din prezenta cauză, culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier, astfel încât data comunicării acestei soluții nu poate fi considerată ca fiind data la care acesta a cunoscut persoana care răspunde pentru prejudiciul produs.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte, admițând recursul declarat de recurenta-pârâtă Asigurarea Românească – B. SA împotriva deciziei civile nr. 1837A din 7 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a VI-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de apel urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.