Jurisprudența ÎCCJ | Acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice. Momentul de la care curge termenul de prescripție extinctivă

Articole incidente:  C. civ. din 1864, art. 998, art. 999 | Decretul nr. 167/1958, art. 8 alin. (1) | C. proc. civ., art. 430 alin. (2), art. 478 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 8

A. Prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive caracterizată prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția începe să curgă și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea să cunoască aceste elemente. În cazul în care instanța de apel, în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, nu s-a raportat la cele două momente alternative pe care le reglementează textul art. 8 din Decretul nr.167/1958, ci a avut în vedere alt reper care excedează sferei de aplicare a regulii speciale de determinare a cursului prescripției pentru ipoteza răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei juridice, a încălcat prevederile acestui text legal, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

B. Instanța de apel a verificat prescripţia extinctivă prin raportare la principiul repunerii părților în situaţia anterioară ca urmare a anulării contractului de tranzacţie încheiat între părțile litigante, deși prima instanță stabilise că acțiunea promovată de reclamant are ca temei juridic răspunderea civilă delictuală în reglementarea art. 998-999 C. civ. de la 1864, aspect necriticat prin apel, intrat în puterea de lucru judecat potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Această situaţie echivalează cu schimbarea cauzei juridice a acțiunii în apel, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 478 alin. (3) din același cod. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1828 din 6 octombrie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 06.03.2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională B. S.A. la plata sumei de 70.660.065 lei, din care 55.456.011 lei reprezintă contravaloarea a 1570 vagoane de călători proprietatea reclamantei, iar suma de 15.204.054 lei reprezintă contravaloarea a 16.988,15 tone fier vechi (şină uzată, fier vechi neşarjat, containere) preluate de pârâtă în baza contractului de tranzacţie nr.1/1928 din 24.04.2003, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3164 din 14 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea ca prescrisă.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 2174 A din 2 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională B. S.A., a anulat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe (Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a); a menţinut soluţia cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat.

La 1 februarie 2019, pârâta Compania Naţională B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2174 A din 2 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă şi menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de tribunal, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (l) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a art. l alin. (l) şi art. 3 din acelaşi act normativ, motiv de casare subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ. Dispoziţiile art. 8 din Decret prevăd în mod expres că termenul de prescripţie curge ,,de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.

Stabilirea prin lege a momentului nașterii dreptului la repararea prejudiciului actual ca fiind ziua în care el a fost cauzat prezintă importanță practică deoarece, din acel moment, sunt aplicabile, de regulă, toate dispoziţiile privind operaţiile şi mecanismele juridice prin care se realizează dinamica şi stingerea obligaţiilor.

În raport de cele mai sus expuse, se arată că este criticabilă decizia instanţei de apel, care în mod greşit reţine prin considerente următoarele:

„Ca atare, reclamanta-apelantă, cunoscând în 2016 că CN B. SA a fost înlăturată din rândul persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciu, în calitate de comitent, abia de la acest moment i se deschidea posibilitatea sa solicite tragerea la răspundere pentru fapta proprie. Cum petitul a fost formulat la 06.03.2017, rezultă ca nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani”.

Reţinând acestea, autoarea căii de atac consideră că raţionamentul instanţei de apel nu a fost unul corect şi judicios, pronunţând o soluţie de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune fără o motivare logico-juridică în acest sens.

Consideră că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a cunoscut în anul 2016 faptul că pârâta CN B. S.A. a fost înlăturată din rândul persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciu, în calitate de comitent, motiv pentru care termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit.

Recurenta arată că, din actele depuse la dosarul cauzei, reiese că reclamanta A. S.A. a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea cel mai târziu la data de 01.02.2008, în condiţiile în care Rechizitoriul nr. 17/P/2005, întocmit la acea dată menţionează explicit operaţiunile comerciale şi persoanele care le-au efectuat, în urma cărora s-a dispus trimiterea în judecată a persoanelor considerate vinovate, fiind vorba despre aceleaşi fapte care fundamentează cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, apreciază că reclamanta cunoştea cel puţin încă din anul 2008 că pârâta B. SA a vândut bunurile afectate garanţiei, cele 1570 vagoane de călători, respectiv a preluat o cantitate de active din patrimoniul acesteia, pe care o putea determina pe baza propriilor evidenţe contabile, ceea ce are semnificaţia cunoaşterii pagubei. Astfel, din analiza înscrisurilor depuse de către apelanta-reclamantă la dosarul cauzei, la solicitarea instanţei de apel pentru termenul de judecată din data de 5 octombrie 2018, rezultă că aceasta cunoştea faptele ilicite la data de 05.09.2006, când s-a constituit parte civilă cu suma de 134.504.186.950 lei în dosarul penal nr. x/P/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu actul nr. 4 S/AS/454/05.09.2006, iar ulterior cu actul nr. J/NL/240/31.08.2007 aceasta s-a constituit parte civilă cu suma de 10.697.477 lei, constatare care deşi a fost adusă la cunoştinţa instanţei de apel aceasta nu a considerat-o utilă, înlăturând-o fără o minimă motivare.

Prin urmare, contrar celor reţinute de curtea de apel, termenul de prescripţie a început să curgă

în anul 2006, iar prezenta acţiune a fost formulată la data de 06.03.2017, nefiind dovedită nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, astfel că, în mod greşit, a admis apelul şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Referitor la capătul doi din cerere, recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de apel care reţine în mod injust că prescripția dreptului material la acţiunea în repararea pagubei ar trebui analizată în raport de data de 27.03.2014, reprezentând data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 24383/13.12.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/3/2007. Or, recurenta susţine că intimata-reclamantă cunoştea faptele ilicite la data de 05.09.2006, când s-a constituit parte civilă cu suma de 134.504.186.950 lei în dosarul penal nr. x/P/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu actul nr. 4 S/AS/454/05.09.2006, iar ulterior cu actul nr. J/NL/240/31.08.2007 aceasta s-a constituit parte civilă cu suma de 10.697.477 lei, fiind evident că, în fapt, reclamanta urmăreşte repararea pagubei de două ori.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat şi a interpretat eronat dispoziţiile legale, în condiţiile în care reclamanta îşi întemeiază acţiunea pe fapta ilicită, iar instanţa, depăşindu-şi atribuţiile, a reţinut că restituirea prestaţiilor sau a bunului (contravaloarea acestuia) în temeiul unui contract declarat nul se poate cere fie prin aceeaşi acţiune, fie în termen de 3 ani de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; analizând dispoziţiile art. 8 din Decret constată că legea nu distinge între felurile răspunderii civile delictuale, legiuitorul având în vedere fapta ilicită. Prin urmare, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (l) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că hotărârea atacată cuprinde în considerente motive contradictorii (pag. 13 din decizie), respectiv, deşi instanţa de apel reţine faptul că apelanta-reclamantă A. a cunoscut paguba „(…) chiar anterior datei reţinute de prima instanţa (01.02.2008), având în vedere că, prin denunţul penal, apelanta a exhibat aceste fapte (a se vedea denunţul penal-f 69, 70, dosar CAB), (…)” însă, contrar celor apreciate de tribunal, curtea de apel a reţinut că „apelanta nu ar fi putut să introducă o acţiune împotriva CN B. SA la 01.02.2008 pentru că această societate fusese atrasă în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, ceea ce presupune că exista o acţiune civilă în contradictoriu cu aceasta.

Nu se putea pretinde reclamantei-apelante ca, în timp ce solicită atragerea răspunderii civile delictuale a B. SA, în calitate de comitent, să introducă şi o acţiune de drept comun pe rolul instanţei civile pentru a răspunde pentru fapta proprie, invocând aceleaşi fapte şi prejudiciu ca în procesul penal”.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că este criticabilă soluţia instanţei de apel în condiţiile în care există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia excepţiei, iar din altele faptul că este întemeiată. În aceste condiții, recurenta arată că nu cunoaște motivele pentru care instanța a apreciat faptul că în speță termenul de prescripție se raportează la anul 2015.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.A., la 20 februarie 2019.

La 15 martie 2019, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil (de fapt, invocă excepţia nulităţii recursului) şi vădit nefondat.

Cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, intimata-reclamantă arată că, prin recursul formulat, recurenta solicită modificarea hotărârii atacate, însă această soluţie nu mai este posibilă în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., care cunoaşte doar soluţia casării unei hotărâri pentru motive de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Totodată, consideră că motivele invocate de recurentă vizează netemeinicia hotărârii, şi nu legalitatea acesteia, iar un control judiciar asupra unor astfel de motive pe calea recursului nu mai poate fi realizat; motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Susţine şi faptul că recurenta aduce direct în calea de atac a recursului („omisso medio”)

critica cu privire la stabilirea momentului naşterii dreptului la repararea prejudiciului reprezentând contravaloarea celor 1570 de vagoane călători, respectiv ziua în care el a fost cauzat, deşi această critică nu a fost formulată în apel. Cu alte cuvinte, susţine că recurenta solicită instanţei de recurs să constate o altă situaţie de fapt decât cea stabilită de instanţa de apel prin hotărârea atacată, ceea ce excede limitelor recursului.

Cu privire la soluţia privind prescrierea dreptului material la acţiune în repararea pagubei având ca obiect contravaloarea activelor feroviare preluate de recurentă în baza contractului de tranzacţie nr. 1/1928 din 24.03.2003, intimata-reclamantă consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, motiv pentru care criticile recurentei sunt nefondate.

Totodată, motivele contradictorii invocate de recurentă, consideră că nu pot face obiectul unui motiv de recurs în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Analizând recursul prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, reține următoarele:

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor prin care instanța de prim control judiciar a stabilit data de la care a început să curgă termenul de prescripție, iar această deficiență a motivării se răsfrânge asupra soluției date excepției prescripției și, în final, asupra deciziei atacate.

Cu titlu prealabil analizei acestui motiv de recurs, pentru a facilita înțelegerea hotărârii se impune a arăta că intimata-reclamantă a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte și obligarea acesteia la acoperirea unui prejudiciu material în sumă de 70.660.065 lei, din care suma de 55.456.011 lei reprezintă contravaloarea a 1570 vagoane de călători şi suma de 15.204.054 lei reprezintă contravaloarea a 16.988,15 tone fier vechi (şină uzată, fier vechi neşarjat, containere) preluate de pârâtă în baza contractului de tranzacţie nr. 1/1928 din 24.04.2003. Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

Prima instanță a motivat că, în prezenta cauză, reclamanta solicită tragerea la răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, cu toate că același prejudiciu a fost solicitat și în cadrul acțiunii civile din procesul penal ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/299/2008, pe temeiul răspunderii civile, în calitatea pârâtei de comitent pentru faptele ilicite ale prepușilor săi, respectiv de persoană responsabilă civilmente.

Valorificând considerentele hotărârilor pronunțate în procesul penal, respectiv cele care fundamentează sentinţa penală nr. 357/02.06.2015 pronunţată în dosarul nr. x/299/2008 de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi pe cele regăsite în decizia penală nr. 1758/23.11.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, prima instanță a constatat că reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 10.697.477 lei, pentru prejudiciul suferit ca urmare a infracţiunilor săvârşite de inculpaţii C., D. şi E. în legătură cu preluarea creanţei F. asupra A. SA şi vânzarea nelegală a vagoanelor aparţinând acesteia.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, Tribunalul a reţinut că faptele ilicite pretins săvârşite de prepuşii pârâtei (în dosarul penal), respectiv organele de conducere ale pârâtei (în cauza de faţă), constau în vânzarea nelegală a unui număr de 1570 vagoane de călători, respectiv preluarea unei cantităţi de 16.988,15 tone active în baza unui contract de tranzacţie întemeiat pe o cauză ilicită, fapte săvârșite în anii 2002-2003.

S-a constatat că prescripţia este supusă dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, în cauză fiind incidente prevederile art. 8 alin. 1 din acest act normativ, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În ceea ce priveşte fapta ilicită, Tribunalul a reținut că reclamanta a cunoscut faptele ilicite cel mai târziu la data de 01.02.2008, în condiţiile în care în rechizitoriul nr. x/P/2005, întocmit la acea dată, se menţionează explicit operaţiunile comerciale şi persoanele care le-au efectuat, dispunându-se trimiterea în judecată a persoanelor considerate vinovate. S-a motivat că, în cererea de chemare în judecată, sunt descrise aceleaşi fapte care au fost reclamate cu ocazia sesizării organelor de cercetare penală.

În privinţa pagubei, s-a apreciat că reclamanta a fost în măsură să o cunoască la aceeaşi dată, în condiţiile în care, la finalul cercetărilor penale, aceasta a formulat o precizare la constituirea de parte civilă, solicitând contravaloarea vagoanelor vândute, beneficiul nerealizat şi daune interese.

Susţinerea reclamantei, în sensul că a luat cunoştinţă de întinderea pagubei abia la 27.03.2017, când a rămas irevocabilă sentinţa civilă prin care s-a anulat contractul de tranzacţie întemeiat pe o cauză ilicită, respectiv la 26.01.2015, dată la care pârâta a recunoscut prin adresa nr. 9/1/179 că a preluat o cantitate de 16.988,15 tone active, a fost înlăturată de Tribunal, cu motivarea că dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 au în vedere paguba, constând în contravaloarea vagoanelor şi a activelor vândute, iar nu valoarea concretă a acesteia.

Reclamanta cunoştea încă din anul 2008 că pârâta vânduse bunurile afectate garanţiei, cele 1570 vagoane de călători, respectiv preluase o cantitate de active din patrimoniul acesteia, pe care o putea determina pe baza propriilor evidenţe contabile, ceea ce are semnificaţia cunoaşterii pagubei.

Prin decizia recurată, instanța de apel a analizat problema prescripției dreptului material la acțiune distinct pe fiecare dintre cele două capete de cerere.

În privința primului capăt de cerere vizând antrenarea răspunderii civile delictuale pentru acoperirea prejudiciului reprezentat de contravaloarea a 1570 vagoane de călători, instanța de apel a reținut că fapta ilicită invocată în prezenta cauză este identică cu aceea care a făcut obiectul sesizării penale, descrisă în sentinţa penală nr 357/02.06.2015 pronunţată de Judecătoria Sector 1, fila 59 verso, paragraf penultim şi fila 60 verso, paragraf 3 şi 4, dosar TB, vol. II, nefiind relevantă sub aspectul identității faptei împrejurarea că, în cauza penală, această faptă a fost imputată unor persoane fizice, membre în organele de conducere ale societăţii B. SA, iar, în dosarul de faţă, reclamanta o impută persoanei juridice.

În privința prejudiciului pretins, s-a motivat că acesta este identic cu cel pentru care reclamanta s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/P/2005, atât împotriva prepușilor pârâtei, cât și împotriva pârâtei, fiind fără relevanță că aceasta din urmă a avut calitatea de comitent, întrucât reclamanta a cunoscut cine este beneficiarul efectiv al vânzării subevaluate a vagoanelor.

Instanța de recurs remarcă faptul că instanța de apel, în acest stadiu al motivării, a validat argumentația primei instanțe în fundamentarea soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, potrivit căreia reclamanta a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea la data la care s-a constituit parte civilă în procesul penal, cel mai târziu la 01.02.2008.

Cu toate acestea, Curtea de apel a reținut că momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripție este dat de finalizarea procesului penal, prin decizia penală nr. 1758/23.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, deoarece, „doar la momentul pronunțării acestei decizii, reclamanta a cunoscut că pârâta a fost înlăturată din rândul persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciu, în calitate de comitent și abia de la acest moment i se deschide posibilitatea de a solicita tragerea la răspundere pentru fapta proprie a persoanei juridice”. Prin aceste din urmă considerente, instanța de apel a infirmat considerentele anterioare prin care a validat raționamentul primei instanțe sub aspectul identificării elementelor care conduc la stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Considerentele instanței de apel sunt antagonice. Pe de o parte, validează situația de fapt reținută de prima instanță, atât sub aspectul faptei imputate pârâtei, cât și sub aspectul datei la care reclamanta a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, ca momente care marchează începutul termenului de prescripție al dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice. Pe de altă parte, stabilește că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru această formă de răspundere coincide cu momentul când „reclamanta a cunoscut că pârâta a fost înlăturată din rândul persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciu, în calitate de comitent”.

Această contradicţie existentă în considerentele deciziei recurate invalidează raționamentul judiciar care fundamentează decizia instanţei de apel în privința stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, determinarea acestui moment fiind un aspect decisiv în soluționarea apelului.

Pentru aceste considerente, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., cu referire la caracterul contradictoriu al considerentelor prin care se rezolvă excepția prescripției dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală, în privința prejudiciului pretins prin primul capăt al cererii de chemare în judecată.

Pe fondul acestei contradicții care se regăsește în motivarea deciziei, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică. Aceasta, deoarece prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive caracterizată prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția începe să curgă și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea să cunoască aceste elemente. În cauză, instanța de apel, în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, nu s-a raportat la cele două momente alternative pe care le reglementează textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci a avut în vedere alt reper care excedează sferei de aplicare a regulii speciale de determinare a cursului prescripției pentru ipoteza răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei juridice.

Pentru aceste considerente, instanța de recurs reține că, în ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în răspundere civilă delictuală pentru recuperarea prejudiciului reprezentând contravaloarea a 1570 vagoane de călători, hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind fundamentată pe o motivare contradictorie și care încalcă prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fiind întemeiate ambele motive de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile care vizează problema prescripţiei extinctive a dreptului la repararea prejudiciului în sumă de 15.204.054 lei, reprezentând contravaloarea a 16.988,15 tone active (şină uzată, fier vechi neşarjat, containere), reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă invocă aplicarea eronată a legii de către instanţa de apel care derivă din faptul că intimata-reclamantă „şi-a întemeiat acţiunea pe fapta ilicită, iar instanţa, depăşindu-şi atribuţiile, reţine că restituirea pretenţiilor sau a bunului (c/val acestuia) în temeiul unui contract declarat nul se poate cere fie prin aceeaşi acţiune, fie în termen de 3 ani de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.” Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă invocă faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice reglementată de prevederile art. 998-999 C. civ., iar instanţa de apel a verificat prescripţia extinctivă prin raportare la principiul repunerii părților în situaţia anterioară ca urmare a anulării contractului de tranzacţie, ceea ce echivalează cu schimbarea cauzei juridice a acțiunii în apel. Această critică poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 478 alin. 3 C. proc. civ.

Verificând considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel reține că reclamantei i s-a născut dreptul de a solicita restituirea bunurilor preluate de pârâtă prin contractul de tranzacție nr. 1/1928/24.03.2003 sau contravaloarea lor, după anularea acestui contract, dispusă prin Sentinţa civilă nr. 24383/13.12.2011 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a pronunţată în dosarul nr. x/3/2007, definitivă prin Decizia civilă nr. 342/19.09.2012 a Curții de Apel București, Secţia a VI-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2/2012 și irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 1225/27.03.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Reține instanța de apel că, numai după rămânerea irevocabilă a soluţiei privind constatarea nulităţii contractului de tranzacţie la data de 27.03.2014, reclamanta putea solicita repunerea în situaţia anterioară. Cum termenul de prescripţie ar fi expirat la 27.03.2017, iar petitul referitor la restituirea c/val activelor preluate în baza contractului declarat nul a fost formulat la 06.03.2017, rezultă că acesta a fost introdus cu respectarea termenului de prescripţie.

Instanța de recurs constată că, în ceea ce privește fundamentul pretențiilor care vizează al doilea capăt de cerere, instanța de apel a reținut că este reprezentat de principiul repunerii părților în situația anterioară ca efect al nulității contractului de tranzacție, deși prima instanță a stabilit că acțiunea promovată are ca temei juridic răspunderea civilă delictuală în reglementarea art. 998-999 C. civ. de la 1864, aspect necriticat prin apel, intrat în puterea de lucru judecat potrivit art. 430 alin. 2 C. proc. civ. Rezultă astfel că instanța de apel nu s-a raportat la cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe sub aspectul cauzei juridice a acțiunii, fiind întemeiată critica recurentei sub acest aspect.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat lipsa motivării hotărârii atacate, arătând că nu cunoaște motivele pentru care s-a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă din anul 2015.

Instanța de recurs constată că motivarea instanței de apel este deficitară sub acest aspect, pentru că, deși se reține incidența art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, aceasta este doar formală. Instanța de apel nu se raportează la cele două momente alternative pe care le reglementează această normă legală. Hotărârea este lipsită de coerență și rigoare în motivarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, pentru că există considerente din care se poate înțelege că termenul de prescripție a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a contractului, 27.03.2014.

Cu toate acestea, în partea finală a considerentelor se reține că termenul de prescripție nu a început să curgă la data anulării în mod irevocabil a contractului, ci doar la data la care reclamanta a fost în măsură să-și cuantifice paguba, respectiv la 26.01.2015.

Instanța de recurs reține că deficiențele regăsite în motivarea deciziei atacate impun concluzia unei motivări insuficiente, care nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, disputate de părți și nu justifică aplicarea normelor materiale care susțin soluția adoptată.

Față de considerentele redate, în temeiul art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. 2 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de către recurenta-pârâtă, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.