Articole incidente: Legea nr. 554/2004, art. 1, art.8, art. 18 -19
În temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) , art. 18 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, care reglementează regimul juridic al acţiunii în despăgubiri, revine instanţei de contencios administrativ să se pronunţe asupra dreptului la repararea pagubei cauzate, analizând condiţiile de admisibilitate a cererii, inclusiv existenţa dreptului la reparaţie şi modalitatea de acordare a acesteia.
Astfel, acţiunea având ca obiect repararea pagubei produse ca urmare a anulării unor acte administrative atrage, în raport cu aceste dispoziții legale, competenţa instanţei de contencios administrativ potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală.
Specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Mai mult, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de norma generală, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.
Aplicarea principiului conform căruia legea specială derogă de la legea generală are ca efect înlăturarea dreptului comun de la aplicare. Aşadar, incidenţa acestui principiu înlătură, totodată, posibilitatea coexistenţei a două căi judiciare, una pe legea specială şi cealaltă pe dreptul comun. – I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1016 din 2 iunie 2020
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată la data de 28 aprilie 2015, reclamanta Asociaţia X. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună obligarea pârâtului la reconstruirea, pe amplasamentul pe care se găseau înainte de distrugere, a imobilelor din str. B. nr. 16, nr. 18 şi nr. 20 şi str. C. nr. 24, Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr.11759 din 30.09.2015, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cauzei şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 1233 din 26.10.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii restrânse şi a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia X., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 383A din 29.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a fost respinsă, ca nefondată, excepţia puterii de lucru judecat. A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta- reclamantă.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Asociația X., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) Cod procedură civilă. Criticile formulate de recurenta-reclamantă privesc, în esenţă, interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale din legea contenciosului administrativ prin raportare la dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, aşa cum este reglementată de Codul civil (Legea nr. 287/2009).
Un prim argument privește analiza eronată a instanței de apel ce justifică inadmisibilitatea acțiunii, în sensul că definiția dată actelor administrative prin art. 2 lit. c)1 din Legea nr. 554/2004 include și executarea lucrărilor de interes public, cum este cazul în litigiul dedus judecății. Astfel, recurenta susține că este asimilat unui act administrativ un contract administrativ vizând executarea lucrărilor publice, nu executarea contractelor în sine.
De asemenea, s-a arătat că executarea de către pârâtul Municipiul București a unui plan urbanistic zonal, deși acesta fusese suspendat prin hotărâre judecătorească poate fi calificată ca o faptă civilă delictuală (fapta, în absența actului), iar calitatea de autoritate administrativă a Municipiului București nu are relevanță în cauză. Fapta unei autorități publice în absența unui act administrativ este de natură civilă, neputând intra în sfera contenciosului administrativ.
Un al doilea argument priveşte interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 din legea contenciosului, în sensul că nu orice cerere de reparare a prejudiciului produs de un act administrativ este de competenţa instanţei de contencios administrativ.
Un al treilea argument vizează faptul că instanța de apel trebuia să considere litigiul de natură civilă și din perspectiva soluțiilor pe care instanța de contencios administrativ le poate pronunța prin raportare la dispozițiile art. 18, art. 16 alin. (1) și art. 8 alin. (1) indice 2 din Legea nr. 554/2004, în sensul că se poate pronunța numai asupra anulării actului și asupra pagubei cauzate, iar în situația în care se invocă vătămarea unui interes public nu se pot solicita despăgubiri bănești. Interpretarea contrară ar însemna și că atunci când s-a invocat vătămarea unui interes public este posibilă doar anularea actului, nu și repararea prejudiciului. Interpretarea ar contraveni jurisprudenței CEDO, de pildă în cauza Airey c. Irlandei, în care Curtea a reiterat principiul căruia Convenția nu garantează drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi practice și efective.
Se mai aduce un argument referitor la căile de atac specifice fiecărui tip de litigiu: în materie civilă există apel și recurs, iar în materia contenciosului administrativ este reglementată o singură cale de atac și anume aceea a recursului. Apelul în materie civilă permite și reaprecierea situației de fapt, spre deosebire de recurs care permite numai formularea unor critici de nelegalitate.
S-a arătat că dacă există o situație în care o persoană are interesul să invoce existența unor diferențe între conținutul autorizației și aplicarea sa, atunci remedierea acestor deficiențe se realizează pe cale civilă.
În cauza de față, anularea actelor administrative deschide calea reparației, în sensul că numai instanța civilă poate dispune refacerea unor imobile și demolarea altora, mai ales că în locul imobilelor demolate au fost construite altele: o sosea, un trotuar si un spațiu verde. În opinia recurentei-reclamante, instanța de contencios administrativ nu va putea să verifice legalitatea noilor construcții pentru că nu are informații despre acestea și nu a fost învestită cu evaluarea acestora. De asemenea, nu va putea să verifice dacă reconstruirea imobilelor ar afecta noile construcții și nu va putea verifica proporționalitatea măsurilor dispuse.
5. Apărările formulate în cauză
La data de 19.05.2019 pârâtul Municipiul București a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu motivarea că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, interpretând corect actele normative incidente în cauză, respectiv dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.
Pârâtul a arătat că imobilele au fost desființate în temeiul unor autorizații de desființare, nu a planului urbanistic zonal, astfel încât suspendarea executării acestuia nu afectează legalitatea operațiunilor de desființare a imobilelor. De altfel, autorizațiile de desființare a imobilelor au fost atacate în fața instanței de contencios administrativ, acțiune care a avut și un capăt de cerere privind refacerea imobilelor demolate. În dosarul nr. x/3/2014, cererea de obligare la reconstruirea imobilelor menționate anterior a fost respinsă ca inadmisibilă, deoarece acestea nu aveau calitatea de monumente istorice.
Pârâtul Municipiul București a arătat că potrivit dispozițiilor art. 52 din Constituția României:
„Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.”
În materia prejudiciului generat de emiterea unui act administrativ legiuitorul a emis Legea nr. 554/2004 care reglementează în mod expres competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra anulării actului administrativ, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată – art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din actul normativ menționat. În ceea ce privește desființarea sau refacerea unor construcții, aceste operațiuni pot fi efectuate numai în temeiul unor autorizații emise conform Legii nr. 50/1991, iar contestarea acestor acte administrative poate fi efectuată în fața instanței de contencios-administrativ, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) sau art. 432 din același act normativ.
În mod constant pârâtul a susținut că prejudiciul ce se pretinde a fi reparat derivă din anularea unor acte administrative, astfel încât, din textele legale indicate anterior, rezultă că numai instanța de contencios se poate pronunța asupra reparării prejudiciului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Asociația X. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, urmând să fie analizate din această perspectivă.
Pentru a răspunde motivelor de recurs este necesar a se stabili, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, care este regimul juridic al acesteia şi dacă pot fi analizate susţinerile formulate de reclamantă în temeiul dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.
i) Aspecte procesuale privind cererea de chemare în judecată
Înalta Curte reţine că prin acţiunea formulată la data de 28.04.2015, reclamanta Asociaţia X. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună obligarea pârâtului la reconstruirea pe amplasamentul pe care se găseau înainte de distrugere, a imobilelor din str. B. nr. 16, nr. 18 şi nr. 20 şi str. C. nr. 24, Bucureşti.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că imobilele se aflau în zona de protecţie a mai multor monumente istorice, zonă reglementată de Planul Urbanistic Zonal (PUZ) aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 151/2006, pentru realizarea investiţiei „Dublarea diametralei Nord-Sud.” Executarea şoselei prevăzute de Hotărârea nr. 151/2006 a fost autorizată prin autorizaţia de construire nr. 633/2010 a cărei executare a fost suspendată prin Decizia civilă nr. 3333/12.12.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. S-a mai pronunţat o hotărâre judecătorească şi anume, decizia nr. 4875 din 21.11.2011 a Curţii de Apel Cluj prin care a fost suspendată executarea Hotărârii nr. 151/2006, astfel încât, obţinerea unor autorizaţii de demolare a imobilelor menţionate în petitul hotărârii a fost nelegală şi a cauzat un prejudiciu ce nu poate fi remediat, în opinia reclamantei, decât prin obligarea pârâtului la reconstruirea imobilelor.
S-a arătat că prin punerea în executare a autorizaţiilor de desfiinţare pentru cele patru imobile, Municipiul Bucureşti a pus în aplicarea un PUZ a cărui executare era suspendată prin hotărâre judecătorească. Mai mult, a obţinut autorizaţii de desfiinţare nelegale pentru mai multe motive care, în esenţă, înseamnă încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991.
Acţiunea a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, arătându-se că fapta ilicită a Municipiului Bucureşti constă în nerespectarea dispoziţiilor unor hotărâri judecătoreşti având drept consecinţă utilizarea unor autorizaţii de construcţie nelegale. Prejudiciul constă în afectarea zonelor de protecţie a monumentelor istorice, construcţii protejate de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 350/2001 şi ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 422/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 9211 din 17.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti au fost anulate autorizaţiile de desfiinţare a construcţiilor nr. 137/27.04.2012, nr.138/27.04.2012, nr. 139/27.04.2012 şi nr. 140/27.04.2012, emise de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a fost respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind reconstruirea imobilelor demolate ca urmare a emiterii autorizaţiilor de desfiinţare.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă, că nu au fost îndeplinite cerinţele art. 7 alin. (16) din Legea nr. 50/1991 pentru a emite autorizaţii de urgenţă. În ceea ce priveşte capătul de cerere accesoriu, s-a reţinut că nu se putea dispune reconstruirea imobilelor demolate, deoarece acestea nu au avut caracterul unor monumente istorice potrivit dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 422/2001 privind protecţia monumentelor istorice.
ii) Dispoziţiile legale incidente în cauză
Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
“Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”
Art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ:“Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.”
Art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004: “În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”
Art. 19 din din Legea nr. 554/2004: “Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).”
Art. 12 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii: „Autorizaţiile de construcţie sau de desfiinţare, emise cu încălcarea prevederilor legale, pot fi anulate de către instanţele de contencios administrativ, potrivit legii.”
iii) Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Pentru soluţionarea recursului este important să fie menţionate dezlegările de principiu ale instanţei supreme, aşa cum acestea rezultă din deciziile pronunţate de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, cum ar fi deciziile nr. 33/2008, nr. 27/2011 şi nr. 22/2019.
Potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009 s-a stabilit că:
„Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
În considerentele Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a reţinut că:
„În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială. (…)
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.”
Indicăm totodată şi Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019, paragraful 72:
„Prevederea cuprinsă în art. 18 alin. (3) din lege (în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru) conduce la concluzia că instanţa nu are dreptul de a dispune din oficiu înlăturarea consecinţelor nefavorabile ale actului tipic sau asimilat considerat nelegal, ci trebuie învestită în acest sens de către reclamant, printr-un capăt de cerere expres formulat.”
De asemenea, potrivit paragrafului nr. 77 din aceeaşi hotărâre:
„Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de existența unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. (…)”
iv) Regimul juridic al acţiunii formulate de reclamantă în faţa instanţei de fond
Este nefondată critica reclamantei privind interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale din legea contenciosului administrativ, prin raportare la dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, aşa cum reglementată în Codul civil (Legea nr. 287/2009).
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că în motivarea acţiunii introductive s-a precizat că s-a produs un prejudiciu ca urmare a punerii în aplicare a unui Plan Urbanistic Zonal, suspendat prin hotărâre judecătorească, ceea ce a avut drept consecinţă emiterea unor autorizaţii de desfiinţare, în temeiul cărora au fost demolate imobilele precizate în petitul acţiunii introductive.
În acest context, rezultă că prin acţiunea reclamantei se urmăreşte repararea unui prejudiciu cauzat prin anularea unor acte administrative, respectiv a autorizaţiilor nr. 137/27.04.2012, nr.138/27.04.2012, nr. 139/27.04.2012 şi nr. 140/27.04.2012, emise de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Pentru a stabili regimul juridic al cererii prin care se solicită repararea pagubei ca urmare a anulării unor acte administrative, menţionăm dispoziţiile art. 1 alin. (1) , art. 8 alin. (1) , art. 18 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 care reglementează regimul juridic al acţiunii în despăgubiri.
În temeiul dispoziţiilor legale menţionate revine instanţei de contencios administrativ să se pronunţe asupra dreptului la repararea pagubei cauzate, analizând condiţiile de admisibilitate a cererii, inclusiv existenţa dreptului la reparaţie şi modalitatea de acordare a acesteia.
În speţă, obiectul acţiunii priveşte repararea pagubei produse ca urmare a anulării unor acte administrative, ceea ce atrage potrivit dispozițiilor legale competenţa instanţei de contencios administrativ potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală. Pentru a face aplicarea acestui principiu nu este nevoie ca acesta să fie prevăzut în mod expres într-un text de lege, aplicarea sa fiind unanim recunoscută, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară.
Specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Mai mult, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială.
Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de norma generală, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.
Conflictul dintre legea specială anterioară și legea generală ulterioară se rezolvă prin aplicarea conjugată a principiilor potrivit cărora norma specială se aplică cu prioritate față de norma generală – specialia generalibus derogant -, iar o normă specială nu poate să fie modificată sau abrogată decât în mod expres printr-o normă generală ulterioară.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că aplicarea principiului conform căruia legea specială derogă de la legea generală are ca efect înlăturarea dreptului comun de la aplicare. Aşadar, incidenţa acestui principiu înlătură, totodată, posibilitatea coexistenţei a două căi judiciare, una pe legea specială şi cealaltă pe dreptul comun.
În acest sens, trebuie relevată jurisprudența constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cum ar fi : Deciziile pronunţate de Completul pentru recurs în interesul legii nr. 33/2008, nr. 27/2011 şi nr. 22/2019, decizii în cuprinsul cărora au fost oferite dezlegări de principiu cu privire la aplicarea principiului de drept menţionat anterior.
Aşa fiind, Înalta Curte reţine că în măsura în care se invocă anumite limitări ale aplicării dispoziţiilor art. 8, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, acestea trebuiau invocate în faţa instanţei de contencios administrativ, nu în faţa instanţei civile, care ar fi trebuit să aplice o lege specială, fără a avea o legitimare în acest sens.
Cu alte cuvinte, instanţa civilă nu se poate substitui instanţei specializate pentru a statua pe dreptul comun că în contencios administrativ nu pot fi pronunţate anumite soluţii în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
De asemenea, este nefondată şi critica întemeiată pe jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, cu privire la încălcarea art. 6 din CEDO din perspectiva dreptului de acces la o instanţă, de vreme ce reclamanta nu are niciun impediment în valorificarea dreptului său la repararea prejudiciului, cu condiţia stabilirii acestui drept în favoarea sa.
Dreptul de acces la justiţie include, nu numai dreptul de iniţia un proces civil în faţa instanţei de judecată, ci, în special, dreptul de a obţine tranşarea litigiului printr-o hotărâre judecătorească. În anumite cazuri, respingerea cererii, ca inadmisibilă, nu înseamnă că s-a negat accesul la justiţie, dacă cererea a fost examinată de instanţă şi s-a constatat că reglementările invocate nu au dat naştere dreptului pentru reclamanți şi a obligaţiei pentru pârâţi (paragraful 105 din hotărârea pronunțată în cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei din 15 martie 2007).
Înalta Curte reţine că este nefondat argumentul referitor la căile de atac specifice fiecărui tip de litigiu: în materie civilă există apel și recurs, iar în materia contenciosului administrativ este reglementată o singură cale de atac și anume aceea a recursului, deoarece reclamanta a solicitat ca litigiul să fie judecat conform dispoziţiilor legale în materie civilă, astfel încât căile de atac specifice unui proces civil vor fi putea fi exercitate potrivit dispoziţiilor procedurale.
În ceea ce priveşte elementele de practică judiciară, într-adevăr acestea au caracter orientativ, iar chestiunea la care se face referire în motivele de recurs este nerelevantă. Astfel, dacă se invocă existenţa unei situații în care o persoană pretinde existența unor diferențe între conținutul autorizației și aplicarea sa, atunci remedierea acestor deficiențe se realizează pe cale civilă, susţinerea fiind corectă, deoarece în exemplul oferit nu se contestă legalitatea emiterii autorizaţiei.
Dacă s-ar invoca nelegalitatea actului de autorizare a construcţiei, atunci în temeiul dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, competenţa ar fi revenit instanţelor de contencios administrativ, ca şi cererea de reparare a pagubei ca urmare a anulării actelor administrative.
Aşa fiind, hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este legală şi nu este afectată de niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, a respins recursul, ca nefondat.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
