Articole incidente: C. proc. civ., art. 32, art. 36, art. 488 alin. (1) pct. 5 | C. civ., art. 222 – art. 224 | O.U.G. nr. 88/1997, art. 32 indice 4 alin. (5)-(6) | Legea nr. 137/2002, art. 30 alin. (3)
Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecății. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Astfel, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).
Dreptul și obligația, potrivit art. 36 C. proc. civ., este suficient să fie afirmate, pentru a se dovedi calitatea procesuală a părților, existența/inexistența acestora fiind o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului, potrivit art. 36 teza finală C. proc. civ.
Prin urmare, în cazul în care instanța de apel a confirmat soluţia primei instanţe ce nu a intrat în judecata fondului, dar a rezolvat chestiunea litigioasă privind titularii calității procesuale active și pasive prin raportare la conținutul și inexistența dreptului pretins prin cererea de chemare în judecată, considerentele fiind circumscrise netemeiniciei acțiunii, cu depășirea limitelor analizei potrivit art. 36 C. proc. civ., este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 341 din 11 februarie 2020
Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă la data de 12 decembrie 2016 sub nr. x/3/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat, în principal, obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei totale de 6.806.232,54 euro formată din: 6.793.870.26 euro reprezentând despăgubiri cu titlu de debit principal, 5.329.78 euro reprezentând dobânda penalizatoare calculată până la data de 31.10.2016 şi 7.032.50 euro, penalitate calculată până la data de 31.10.2016, conform hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Buti şi alţii împotriva României.
La această cauză a fost conexată şi cererea nr. x/12 formulată de A. S.A., vizând obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamantă a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor începând cu data înregistrării prezentei cereri şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
S-a solicitat obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamantă, începând cu data înregistrării cererii şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, a penalităţii calculate conform hotărârii C.E.D.O. din data de 16.12.2014 pronunţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Buti şi alţii vs. România, cauză la care a fost conexată şi cererea nr. x/12 formulată de societatea A. S.A., penalitate plătibilă în lei, la cursul BNR din ziua plăţii. Totodată, s-a solicitat obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces.
În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) a sumei totale de 6.806.232.54 euro, cu titlu expres de a fi achitată de îndată către societatea A. S.A. pentru stingerea creanţei rezultată din titlul executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr. 1911 din 23.02.2010 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. x/3/2008.
Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către A.A.A.S. a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor începând cu data înregistrării prezentei cereri şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, dobânda legala pe care A.A.A.S. trebuie să o achite A. S.A. în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr. 1911 din 23.02.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comerciala în dosarul nr. x/3/2008, cu titlu expres ca suma rezultată cu titlu de dobândă legală să fie achitată de îndată către reclamanta A. S.A.
Reclamanta a mai solicitat obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către A.A.A.S. a penalităţii calculate conform hotărârii C.E.D.O. din 16.12.2014 pronunţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Buti şi alţii vs. România, cauză la care a fost conexată şi cererea nr. x/12 formulată de A. S.A., începând cu data înregistrării prezentei cereri şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibilă în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, penalitatea urmând să fie achitată de îndată către reclamantă.
S-a solicitat obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, respectiv art. 194 şi urm. C. proc. civ., pct. 5 din dispozitivul hotărârii C.E.D.O. din 6 decembrie 2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii vs. România, cauză la care a fost conexată şi cererea nr. x/12 formulată de reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 4141 din 10 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2016*, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauză juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Român conform hotărârii C.E.D.O. din 16.12.2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins acţiunea formulată în principal şi întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Român conform hotărârii C.E.D.O. din 16.12.2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României, pentru lipsa calităţii procesuale active.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Român în calitate de garant.
S-a respins acţiunea formulată în principal de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi A.A.A.S., întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Român în calitate de garant.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sub aspectul acţiunii formulate în subsidiar şi s-a respins această acţiune pentru lipsa calităţii procesuale active.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Societatea A. S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1687/A/2018 din 20 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
La data de 29 octombrie 2018, recurenta-reclamantă Societatea A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1687/A/2018 din 20 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
În cuprinsul recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În ceea ce priveşte motivul de casare vizând soluţia de respingere a criticii din apel, care se referă la soluţia primei instanţe, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în raport cu capătul principal al cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, text menţinut în vigoare prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.
Greşita aplicare a acestor prevederi legale a fost invocată şi prin raportare la respingerea acţiunii întemeiată pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului Statul Român în calitate de garant.
Totodată, sub acest aspect, a fost invocată şi greşita aplicare a art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, precum şi a art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.
Recurenta a susţinut că Statul Român este obligat, în virtutea prevederilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, să plătească reclamantei despăgubirile datorate de instituţia implicată în procesul de privatizare, atât timp cât aceasta din urmă nu-şi respectă obligaţia de plată, nici chiar după trecerea a mai bine de 7 ani de la data pronunţării titlului executoriu de către Tribunalul Bucureşti.
Această calitate de garant este atribuită prin efectul legii şi presupune existenţa unei obligaţii în sarcina Statului Român, anume a obligaţiei de a garanta plata despăgubirilor, adică de a garanta plata datorată de instituţia publică implicată în procesul de privatizare al societăţii A. S.A. S-a subliniat că o astfel de obligaţie revine Statului Român prin efectul unei legi speciale, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.
Pe cale de consecinţă, s-a susţinut că Statul Român nu poate să încalce o astfel de obligaţie şi, deci, nu poate fi exonerat de această răspundere.
Reclamanta a precizat că Statul Român nu şi-a îndeplinit atribuţiile pe care le avea în calitatea sa de garant, ci, din contră, a obstrucţionat procesul de recuperare a creanţei de către reclamantă.
Recurenta a susţinut că A.A.A.S. nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată, astfel cum s-a reţinut chiar şi prin hotărârea C.E.D.O., motiv pentru care Societatea A. S.A. este îndreptăţită să ceară şi să primească contravaloarea creanţei de la garant, adică de la Statul Român.
Totodată, s-a arătat că, în ipoteza în care cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2008 ar fi fost promovată şi în contradictoriu cu Statul Român, doar atunci Statul ar fi putut invoca inexistenţa unei obligaţii de plată, în mod direct, faţă de societatea A. S.A.
Reclamanta a învederat că prin decizia nr. 171 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut, contrar susţinerilor intimatului, că obligaţia de garanţie a Statului Român este stipulată cel mai mult în favoarea societăţii comerciale, adică în favoarea Societăţii A. S.A.
În accepţiunea recurentei, calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român izvorăşte din aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 34 din 22 ianuarie 2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.
Prin urmare, recurenta a precizat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, raportat la capătul principal al cererii de chemare în judecată este nefondată, motiv pentru care soluţia primei instanţe de a admite această excepţie, menţinută de către instanţa de apel, prin respingerea apelului, este neîntemeiată şi nelegală, fiind rezultatul unei încălcări şi greşite aplicări a normelor de drept material.
Referitor la motivul de casare vizând soluţia de respingere a motivului de apel care se referă la soluţia primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC A. S.A., în raport cu capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că s-au aplicat greşit normele de drept material, respectiv art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999 (text menţinut în vigoare prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002).
Din această perspectivă, a fost invocată şi încălcarea art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, precum şi art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.
S-a învederat că temeiul de drept este acelaşi ca şi pentru capătul principal, respectiv răspunderea legală specială a statului român în calitate de garant, care rezultă din dispoziţiile alin. (6) ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
În opinia recurentei, faptul că în practică unele instanţe au interpretat obligaţia Statului Român, în sensul plăţii către A.A.A.S. şi nu direct către creditorul despăgubirilor, nu schimbă temeiul de drept.
La data de 29 noiembrie 2018, intimata-pârâtă A.A.A.S. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, raportat la faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.
La data de 27 decembrie 2018, a formulat întâmpinare şi intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.
În esenţă, s-a susţinut că legiuitorul nu a stabilit că Statul Român ar garanta instituţiile publice implicate, în speţă, A.A.A.S. pentru obligaţia instituită în sarcina sa la art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.
Intimatul a subliniat că nu este incidentă ipoteza unui refuz al autorităţii privind îndeplinirea obligaţiei de plată stabilită printr-un titlu executoriu, o dovadă în acest sens fiind şi faptul că A. S.A. şi-a recuperat cea mai mare parte a creanţei.
Prin urmare, s-a învederat că hotărârea recurată este legală şi justifică soluţia de respingere a recursului formulat de A. S.A., în speţă nefiind argumente pentru reformarea deciziei civile nr. 1687/20.09.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2016*.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, a reţinut că este fondat recursul, pentru următoarele considerente:
Prioritar, în legătură cu prescripția dreptului material la acțiune, invocată prin excepţie de către intimata A.A.A.S., potrivit art. 248 C. proc. civ., întrucât recursul privește verificarea legalității hotărârii în legătură cu o altă excepție de fond și dirimantă, respectiv lipsa calităţii procesuale, în stabilirea unei succesiuni logice și raționale a soluționării excepţiilor, se reține necesitatea rezolvării prioritare a chestiunii litigioase privind cadrul procesual și, deci, a căii extraordinare de atac. Aceasta întrucât prescripția este instituită de legiuitor ca o sancțiune pentru creditorul culpabil și nediligent și ca un beneficiu acordat de lege debitorului, ceea ce presupune, în mod necesar, stabilirea mai întâi a titularilor raportului juridic de drept substanțial ce determină și părțile raportului de drept procesual.
Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incidente în situaţia în care hotărârea nu este conformă cu dispozițiile legale aplicabile, fiind dată cu încălcarea ori cu greșita aplicare a normelor de drept material.
Astfel, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe care, analizând cererea de chemare în judecată a recurentei-reclamante, a constatat neîndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii civile, în legătură cu lipsa calității procesuale, instanțele devolutive neintrând în dezbaterea fondului cauzei.
Codul de procedură civilă reglementează condițiile de exercitare a acțiunii civile în art. 32, calitatea procesuală fiind una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ.
Conţinutul acestei noțiuni este precizat în cuprinsul art. 36 C. proc. civ., potrivit cu care calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecății. În consecință, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. Astfel, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).
Ca principiu teoretic, întrucât reclamanta declanșează procedura jurisdicțională, îi revine sarcina de a demonstra legitimarea procesuală proprie și pe cea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material, în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative.
Analiza în cadrul controlului judiciar determinat de apelul reclamantei ar fi trebuit să urmărească, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., a se stabili numai dacă apelanta-reclamantă era titulara dreptului afirmat în cadrul raportului juridic dedus judecății, iar pârâtul-intimat, pornind de la același raport juridic supus cercetării instanței de apel, era subiectul pasiv al obligației.
Dreptul și obligația, potrivit art. 36 C. proc. civ., era suficient să fie afirmate, pentru a se dovedi calitatea procesuală a părților, existența/inexistența acestora fiind o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului, potrivit art. 36 teza finală C. proc. civ.
Criticile aduse deciziei atacate cu recurs sunt fondate, constatându-se că instanța de apel a rezolvat chestiunea litigioasă privind titularii calității procesuale active și pasive prin raportare la conținutul și inexistența dreptului pretins prin cererea de chemare în judecată, considerentele fiind circumscrise netemeiniciei acțiunii, cu depășirea limitelor analizei potrivit art. 36 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Statul are calitatea de persoană juridică de drept public și, în această calitate, este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ori de câte ori este vorba de raporturi juridice civile în care statul român este parte, nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații (art. 223 C. civ.).
Dacă prin lege se stabilește altfel, atunci Statul român este reprezentat în raporturile juridice de persoana sau instituția indicate în legea specială.
Dispozițiile art. 222 C. civ. privind independenţa patrimonială a persoanelor juridice invocate de intimații-pârâți nu au nicio relevanță, din moment ce prin art. 224 C. civ. este reglementată distinct răspunderea subsidiară a Statului român pentru obligațiile organelor, autorităţilor, instituțiilor publice, dacă prin lege nu se prevede altfel. În consecință, statul, în virtutea acestor dispoziții este un garant al executării obligațiilor asumate de toate organele, autoritățile și instituțiile publice.
Din textele legale anterior menționate se desprinde concluzia că Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală în litigiile prevăzute de lege.
Recurenta-reclamantă nu a înțeles să acționeze în justiție pentru recunoașterea și valorificarea drepturilor sale atât instituția publică implicată în privatizare (intimata-pârâtă A.A.A.S.), cât și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv pentru plata despăgubirilor în temeiul art. 324 alin. (5), urmare a retrocedării imobilului din București, str. X nr. 12, sector 2 ce constituia aport la capitalul social, ci a vizat obținerea unei măsuri reparatorii, invocând un alt temei legal.
Cauza acțiunii trebuie înțeleasă ca scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă în justiție, despăgubirile solicitate în speță având la bază prejudiciul suferit ca urmare a ineficienței sistemului reparatoriu la care a apelat recurenta-reclamantă.
Recurenta-reclamantă și-a întemeiat acțiunea introdusă împotriva Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice pe dispozițiile art. 324 alin. 6 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999.
Astfel, instanța de apel, în raport de conținutul cererii de chemare în judecată prin care se configurase într-un mod diferit obiectul și cauza acțiunii, nu era în situația de a determina calitatea procesuală pasivă prin raportare la normele care, instituind expres calitatea procesuală pasivă a instituției publice implicate în procesul de privatizare (A.A.A.S.), excludeau o răspundere directă a statului.
Reclamanta nu poate justifica atragerea în procedura jurisdicțională a unei părți decât în măsura în care are motive să îi opună dreptul afirmat, iar aceasta din urmă să îi conteste dreptul pretins prin acțiune, condiții care, contrar concluziilor instanței devolutive de control judiciar, erau îndeplinite în cauză.
Recurenta-reclamantă atribuie dispozițiilor art. 324 alin. 6 sensul unui angajament asumat legal de stat față de societatea privatizată, de răspundere pentru situația neîndeplinirii obligațiilor stabilite în sarcina A.A.A.S. prin hotărâre judecătorească, deci pentru ipoteza în care mecanismul reparatoriu se dovedește nefuncțional, răspunderea fiind complementară.
În același timp, pretențiile deduse judecății în cadrul cererii subsidiare din acţiunea introductivă, prin care se solicită Statului român punerea la dispoziția A.A.A.S. a sumelor datorate recurentei-reclamante, pun în discuție atribuțiile legal reglementate în materia repartizării resurselor bugetare, a alocării și destinației acestora.
Prin dispozițiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, statul și-a asumat obligația de a garanta îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor instituite în sarcina lor prin alin. (1) din același articol, respectiv de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni între Fondul Proprietății de Stat și Asociația A. a fost încheiat la data de 4 februarie 1994. În virtutea dispozițiilor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel, deși abrogate, dispozițiile legale își produc în continuare efectele, fiind aplicabile cauzei. Legiuitorul a stabilit subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în echivalentul bănesc al imobilului, respectiv instituția publică implicată în privatizare, actuala A.A.A.S., administrator al intereselor economice ale statului, cu atribuții postprivatizare, despăgubirile fiind stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, însă răspunderea civilă a statului este invocată în cauză pentru repararea prejudiciului produs prin neîndeplinirea obligațiilor A.A.A.S. stabilite prin titlu executoriu.
Astfel, se solicită obligarea la plata unor daune-interese compensatorii și moratorii, în virtutea unei răspunderi în garanție, urmărindu-se repunerea în situația patrimonială în care s-ar fi aflat recurenta dacă obligațiile debitoarei ar fi fost executate.
Recurenta-reclamantă solicită obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 6.806.232,54 euro, formată din despăgubiri (obligaţii de plată neexecutate), dobânzile penalizatoare calculate conform Hotărârii C.E.D.O. pronunțate la data de 16 decembrie 2014 în favoarea sa, în Cauza Buti și alții, plus dobânzile legale, în subsidiar obligarea aceluiași intimat-pârât la plata respectivelor sume către A.A.A.S.
Invocând dispozițiile speciale ale art. 324 alin. (6), în care se prevede că „statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol”, care au păstrat obligația de garanție a statului în nume propriu, cu caracter subsidiar, recurenta-reclamantă apelează la transformarea acestei răspunderi subsidiare în răspundere directă, urmare atât a neîndeplinirii obligațiilor A.A.A.S. față de aceasta, în pofida demersurilor legale pe calea executării silite, cât și a nerespectării de către Statul român a independenței patrimoniale a acestei instituții publice. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă invocă atitudinea de obstrucţionare a intimatului-pârât în procesul de recuperare a creanţei stabilite prin titlu executoriu.
Calitatea procesuală, în acest caz, atât pentru cererea principală, cât şi pentru cea subsidiară, izvorăşte dintr-un raport conex cu raportul juridic de drept material în care este parte recurenta-reclamantă, acţiunea privind răspunderea civilă a statului având ca titular al dreptului afirmat de despăgubire – recurenta-reclamantă, iar ca subiect pasiv, titular al obligaţiilor pretinse corelative – intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Este de menţionat că în Cauza A. Popa contra României (2010), în legătură cu neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţate împotriva unui debitor public, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statul răspunde chiar şi ca acţionar majoritar al unor societăţi care nu sunt persoane juridice de drept public, dacă nu se respectă independenţa patrimonială a acestora şi că statul nu se poate apăra de răspundere, inclusiv faţă de această răspundere subsidiară de garanţie, invocând criza financiară.
Este de remarcat, de altfel, că recurenta-reclamantă se prevalează de Hotărârea din 16 decembrie 2014, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Buti și alții, prin care s-a hotărât că „statul pârât trebuie să asigure, prin mijloace adecvate, în termen de 3 luni, executarea hotărârilor încă restante”.
Din jurisprudenţa C.E.D.O. se desprind o serie de principii în ce priveşte neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva unui debitor public, după cum urmează: executarea în mod defectuos a unei hotărâri judecătoreşti, fapt constatat în mod direct de instanţa europeană, atrage încălcarea Convenţiei; o creanţă împotriva statului, rezultată dintr-o hotărâre judecătorească rămâne validă şi trebuie executată, chiar dacă potrivit legislaţiei interne dreptul de a cere executarea silită s-a prescris; statul nu poate să invoce lipsa resurselor financiare pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti; caracterul rezonabil al termenului de executare trebuie să fie apreciat, ţinând seama în special de complexitatea procedurii de executare, de comportamentul creditorului şi al autorităţii competente.
Statului îi este justificată calitatea procesuală în măsura în care este parte în raportul juridic dedus judecății și se află într-o opoziție de interese față de reclamant, pentru a i se legitima poziția de pârât în cadrul litigiului.
Prin urmare, raporturile de drept procesual se leagă valabil între titularii ce rezultă din dreptul material dedus judecăţii, recurenta-reclamantă având calitate procesuală activă, iar intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice calitate procesuală pasivă, revenind instanţei învestite cu soluţionarea cauzei ca în cadrul unei analize asupra fondului să stabilească situaţia de fapt, dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii, limitele acesteia în raport cu pretenţiile formulate şi să analizeze apărările invocate de intimaţii-pârâţi.
Prin urmare, sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 497 C. proc. civ., să fie admis recursul şi casată decizia civilă nr. 1687/A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, instanţa căreia i se va trimite cauza spre o nouă judecată, urmând a avea în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.
În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se constată că la baza acordării acestora stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul. Or, poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată prin hotărârea de soluţionare a litigiului în fond după casare, neputând fi acordate cheltuieli de judecată în această etapă procesuală.
Notă: Articolul 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale a fost abrogat prin alineatul (1) din Lege nr. 137/2002 începând cu 28.03.2002.
Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, „prevederile art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.”
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
