Articole incidente: C. pen., art. 289 | Legea nr. 78/2000, art. 7 lit. c)
Fapta persoanei care are calitatea de agent de poliţie cu atribuţii de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, de a pretinde şi de a primi o sumă de bani de la conducătorul unui autoturism pentru a nu-i aplica o sancţiune contravenţională determinată de depăşirea vitezei legale întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000. Fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, chiar dacă sancţionarea contravenţională a conducătorului autoturismului ar fi fost nelegală, în absenţa unei înregistrări a aparatului radar, în condiţiile în care făptuitorul a creat o aparenţă de legalitate prin solicitarea documentelor personale şi ale autoturismului, aducerea la cunoștință a motivului opririi în trafic, prezentarea unei imagini de pe bordul autospecialei de politie care indica depăşirea vitezei legale şi sugerarea faptului că înregistrarea radar ar urma să fie ştearsă. – I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 182/RC din 19 iunie 2020
Prin sentinţa penală nr. 507 din 11 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Timiş, în baza art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. – interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia sau activitatea în exercitarea căreia s-a săvârșit fapta – aceea de poliţist – pe o perioadă de 2 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. – interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia sau activitatea în exercitarea căreia s-a săvârșit fapta – aceea de poliţist – pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicată inculpatului pe un termen de supraveghere de 3 ani, calculat conform art. 92 C. pen., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 de zile, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă, iar în baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii se va executa în cadrul societăţii B. sau Primăriei Timişoara.
Prin decizia nr. 1255/A din 9 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse apelurile formulate de procuror şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 507 din 11 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Împotriva acestei decizii, la data de 25 februarie 2020, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.
În susţinerea cererii de recurs în casaţie formulată a indicat temeiul de drept: art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În esenţă, inculpatul a arătat că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000.
În acest sens, a precizat că în faţa instanţei de apel a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită în infracţiunea de înşelăciune, întrucât fapta concretă reţinută în sarcina sa nu corespunde normei de incriminare. În speţă, aşa cum reiese din adresele Ministerului Afacerilor Interne aflate la dosar şi atribuţiile de serviciu ale inculpatului, rezultă că acesta nu avea voie să întocmească proces-verbal de sancţionare pentru abateri radar în lipsa înregistrării video.
Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale a Curţii de Apel Timișoara, cu consecința achitării inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (art. 16 alin. 1 lit. b teza I C. proc. pen.).
Prin încheierea din data de 5 iunie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei nr. 1255/A din 9 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală.
Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, în principal, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În speţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”
Critica formulată de recurent, în sensul că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.
Analizând hotărârea din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine în esenţă, în ceea ce privește situația de fapt, că recurentul inculpat, în calitate de agent principal de poliție, în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu din data de 20 iunie 2018, ora 21:00, respectiv constatarea unor fapte contravenționale de către participanții la trafic pe drumul judeţean X. ce leagă Municipiul Timișoara de localitatea D., l-a depistat pe martorul-denunțător E., în timp ce conducea autoturismul, că a depășit viteza legală admisibilă pe porțiunea de drum în cauză, fără să-i aplice vreo sancțiune contravențională, pretinzându-i cu titlu de folos necuvenit și, ulterior, primind de la acesta suma de 400 lei.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 289 alin. (1) C. pen., pentru a constitui infracţiunea de luare de mită, pretinderea/primirea/acceptarea promisiunii unor foloase necuvenite trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea/neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Pe lângă modalitatea-tip a infracțiunii de luare de mită, legiuitorul a reglementat și o modalitate agravată, prevăzută în dispozițiile art. 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, determinată de calitatea specială impusă subiectului activ nemijlocit (autorului), aceea de funcționar cu atribuții și competențe speciale.
Potrivit acestei reglementări, infracțiunea de luare de mită este calificată, atrăgând un regim sancționator mai sever, atunci când fapta a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor.
Din această perspectivă, și în forma agravată, fapta de luare de mită este săvârșită în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau cu scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, dar nu a oricăror îndatoriri, ci doar a acelora care se circumscriu competențelor subiectului activ, respectiv funcționarului cu atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor (Decizia nr. 2 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).
Aplicând aceste consideraţii teoretice cauzei de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta reţinută în sarcina recurentului inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită; recurentul avea atribuţii de constatare şi sancționare a contravențiilor săvârşite de către participanții la trafic pe drumul judeţean X. Astfel, chiar şi în situaţia în care sancţionarea contravenţională a martorului-denunţător ar fi fost nelegală, în lipsa unei înregistrări a aparatului radar, prin crearea unei aparenţe de legalitate de către inculpat (prin solicitarea documentelor personale şi ale autoturismului, aducerea la cunoștință a motivului opririi şi întărirea acestei convingeri prin arătarea unui display de pe bordul autospecialei de politie ce indica cifra 103, sugerarea faptului că înregistrarea radar urma să fie ștearsă de colegii de la sediu), nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, întrucât pentru a fi reţinută această din urmă infracţiune este necesar ca inducerea în eroare a persoanei vătămate să vizeze împrejurarea că actul pentru a cărui neîndeplinire făptuitorul a pretins şi primit banii priveşte îndatoririle sale de serviciu.
Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei nr. 1255/A din 9 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
