Jurisprudența ÎCCJ | Apel. Evocarea fondului pentru prima dată în apel. Condiții și efecte

În cazul în care instanța de apel a considerat nefondată critica apelului determinată de analiza unui alt obiect decât cel cu care prima instanţă a fost învestită, nu putea trece la examenul de fond al pretenţiei real formulate, ca o consecinţă a chiar acestei neexaminări. În ordinea de drept procesual, evocarea fondului pentru prima dată în apel putea fi realizată numai dacă această primă critică ar fi fost găsită fondată, iar hotărârea de primă instanţă anulată şi, corespunzător, părţile ar fi acceptat ca această rejudecare să fie produsă direct în apel.

Dezlegarea dată motivului de apel este greșită atâta vreme cât s-a apreciat că partea nu a demonstrat vătămarea determinată de analiza unei alte pretenții decât cea formulată judiciar, în condițiile în care partea a invocat acest lucru în cadrul apelului și a demonstrat că vătămarea nu poate fi remediată decât prin anularea sentinței.

1.Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, Secţia a II-a civilă, la 18.05.2018, reclamanta Trustul de Presă „A.” S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care  o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărătoare, şi pârâtă, în calitate de vânzătoare, pentru neîndeplinirea obligaţiei de predare către reclamantă a bunului vândut, autoturismului marca X., să desființeze (să anuleze) operațiunea de compensare dintre părţi, cu privire la suma de 105.051 lei, reprezentând preţul autoturismului pe care reclamanta s-a obligat să îl achite şi creanţa acesteia asupra pârâtei, conform contractului de vânzare autentificat sub nr. 4005/08.08.2016 de Societatea Profesională Notarială C., să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 430.837 lei, reprezentând restul obligaţiei de plată a preţului din contractul de vânzare autentificat sub nr. 4005/08.08.2016, dar şi la plata cheltuielilor de judecată.         

Sub acest aspect, a arătat că în apel a invocat că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii, deoarece prin cererea de chemare în judecată nu a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare autentificat sub nr. 4005/08.08.2016, ci rezoluţiunea contractului de vânzare a autoturismului marca X. din 11.06.2016.

În cauză, instanţa de apel a statuat că încălcarea principiului disponibilităţii este un caz de nulitate relativă condiţionată de aducerea unei vătămări, vătămare pe care recurenta nu a invocat-o prin cererea de apel, având în vedere că nu a solicitat anularea sentinţei, ci doar schimbarea acesteia, motiv pentru care primul motiv de apel a fost respins ca neîntemeiat.

Această interpretare a instanţei de apel este eronată, deoarece art. 480 alin. (3) teza I C.proc.civ. nu era incident, astfel încât recurenta să solicite anularea sentinţei, Tribunalul Galaţi pronunțând o soluţie asupra fondului.

De altfel, în doctrină este unanim admis că nu este necesar ca ambele părţi să solicite măsura anulării, fiind suficient ca o astfel de cerere să fie formulată cel puţin de către una dintre părţile din proces.

Or, din această perspectivă, pârâta a solicitat prin întâmpinarea la apel anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanţă, potrivit art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat întemeiate criticile din apel, chestiune ce a fost consemnată prin încheierea din 06.11.2019 şi asupra căreia recurenta a precizat că nu consideră incidentă norma enunțată, urmând ca instanţa să aprecieze dacă va rejudeca dosarul ori va anula sentinţa şi va trimite spre rejudecare.

De altfel, prin criticile aduse sentinţei primei instanţe, din această perspectivă, recurenta a invocat în mod implicit existenţa unei vătămări procesuale, aceasta constând în nesocotirea obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv faptul că nu a obţinut o analiză, în fapt şi în drept, a solicitărilor deduse judecăţii. Inclusiv în cadrul concluziilor orale şi scrise, aferente apelului, a arătat consecinţa nerespectării principiului disponibilităţii, respectiv vătămarea constând în neanalizarea aspectelor deduse judecăţii.

Prin urmare, instanţa de apel în mod eronat a reţinut că recurenta nu a invocat nicio vătămare prin cererea de apel, ca urmare a încălcării principiului disponibilităţii şi, pe cale de consecinţă, nu se putea dispune anularea sentinţei pronunţate de către prima instanţă.

Încălcarea regulilor de procedură atrage şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., iar ca urmare a pronunţării asupra unei chestiuni care nu a fost solicitată, instanţa de apel nu a motivat în mod corespunzător şi corect decizia, hotărârea fiind lipsită de rigurozitate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile din materia obligaţiilor vânzătorului, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Astfel, susţine recurenta, instanţa de apel a aplicat în mod eronat regula de drept comun privind locul predării, respectiv faptul că acesta este sediul vânzătorului, iar nu al cumpărătorului. Această concluzie a instanţei conduce la ideea unei judecăţi parţiale, având în vedere că au fost valorificate doar probele propuse de către partea pârâtă.

Arată recurenta că dacă instanţa de apel ar fi făcut aplicarea corectă a art. 1.689 C.civ. prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectiv dacă ar fi constatat că este incidentă o situaţie de derogare, prin voinţa părţilor, de la regula privind locul predării bunului, în mod evident soluţia pronunţată în cauză ar fi fost de admitere a acţiunii.

Totodată, se susține că înțelegerea părţilor a fost în sensul în care pârâta trebuia să o sprijine pe recurentă în a obţine, ulterior vânzării, un acumulator pentru autoturismul vândut, având în vedere că, în lipsa acestuia, maşina nu putea fi folosită. De altfel, art. 1.686 alin. (1) C.civ. prevede că obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue.

Raportat la situaţia de fapt, recurenta a arătat că, având în vedere că în contractul de vânzare a autoturismului marca X. părţile nu au hotărât nimic cu privire la momentul la care societatea pârâtă urma a-şi executa obligaţia de predare a bunului vândut, rezultă că devine incidentă prima excepţie instituită de art. 1.693 teza I C.civ., care permite recurentei să solicite predarea autoturismului imediat după plata preţului.

Recurenta a mai arătat că şi-a îndeplinit obligaţia de a achita contravaloarea bunului vândut, dovadă în acest sens fiind factura fiscală F0704 nr. 24251/11.02.2016, emisă de către societatea pârâtă, precum şi ordinele de compensare a datoriilor reciproce din 12.02.2016, astfel că din acea dată obligaţia de plată a preţului se consideră executată.

Având în vedere că obligaţia intimatei-pârâte de predare a bunului mobil a devenit exigibilă încă de la acel moment şi cum aceasta nu a fost executată nici până în prezent, recurenta a comunicat intimatei notificarea nr. 278/02.06.2016, prin care a fost pusă în întârziere în legătură cu obligaţiile izvorâte din contractul de vânzare a autoturismului din 11.02.2016 iar, în lipsa unui răspuns în acest sens, a revenit către intimata-pârâtă în 26.09.2017 cu solicitarea stornării facturii şi restituirii sumei de 105.051 lei, având în vedere că nu mai era interesată de predarea autoturismului la un astfel de interval de timp de la momentul de la care obligaţia era scadentă.

Aşadar, din această perspectivă, se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că, faţă de desfăşurarea în timp a relaţiilor dintre părţi, rezultă că aceasta a fost voinţa lor, câtă vreme din luna februarie 2016 şi până la notificarea din aprilie 2017, reclamanta nu a invocat niciun motiv de neexecutare a obligaţiilor contractuale în ceea ce priveşte predarea bunului. Altfel spus, instanţa de apel a ignorat criticile din cererea de apel cu privire la aceste aspecte, încălcând dispoziţiile legale conform cărora predarea trebuie realizată imediat după îndeplinirea obligaţiilor cumpărătorului.

Instanţa de apel, în mod neîntemeiat, a dat prioritate depoziţiei martorului D., faţă de alte probe, fiind lipsită de temei legal argumentaţia conform căreia nu se poate reţine că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, având în vedere că reclamanta solicită rezoluţiunea vânzării în discuţie, invocând, în realitate, propria sa culpă, respectiv neîndeplinirea obligaţiei de a-şi prelua bunul mobil cumpărat din locul în care se afla la momentul cumpărării lui.

4. În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 21.10.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi  a stabilit termen în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C.proc.civ.

5. Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte urmează să îl admită pentru următoarele considerente: 

Un prim motiv al recursului vizează încălcarea, de către instanța de apel a dispozițiilor de procedură, încălcare care atrage sancțiunea nulității deciziei din apel.

În esenţă, recurenta a arătat că instanța de apel a înlăturat critica corespunzătoare încălcării principiului disponibilității procesului civil de către prima instanță cu considerentul că legea instituie, în acest caz, o nulitate relativă a actului de procedură, condiționată, așadar, de vătămare, pe care apelanta-reclamantă nu a demonstrat-o. A considerat recurenta-reclamantă că au fost astfel încălcate dispoziţiile art. 9 şi 22 C.proc.civ. şi cele ale art. 480 alin. (3) C.proc.civ., deoarece, prin încălcarea regulii disponibilității şi pronunțarea, în primă instanţă, asupra unui aspect care nu a constituit obiectul litigiului, în apel trebuia adoptată o soluţie de admitere a apelului şi anulare a sentinţei şi de trimitere a cauzei la prima instanţă, în măsura în care această cerere fusese solicitată de intimată, prin întâmpinare.

Instanţa de recurs, procedând la propriile verificări, constată că sentinţa nr. 146/16.04.2019 pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Galaţi a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității procesului civil, trasat de lege ca drept al părților în art. 9 alin. (2) C.proc.civ. – „obiectul şi limitele judecăţii sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor” – şi ca obligație pentru instanţa învestită, conform art. 22 alin. (6) C.proc.civ. – „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără însă a se depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”.

Astfel, deşi reclamanta a solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare încheiat între părţi, care avea ca obiect un autoturism marca X. şi să desfiinţeze, în consecinţă, operaţiunile de compensare intervenite între părţi pentru creanţe reciproce, între care se includea şi cea echivalentă preţului acestei vânzări, tribunalul a soluţionat, găsind neîntemeiată, o cerere cu care nu a fost învestit, respectiv, al cărei obiect a fost reţinut greşit ca fiind cel de rezoluţiune a unui contract de vânzare imobiliară, act autentificat sub nr. 4005/08.08.2016, încheiat între aceleași părţi.

Întrucât aceasta a fost critica centrală a apelului, în subsecvenţa căreia apelanta Trustul de Presă „A.” S.A. a solicitat evocarea fondului în apel, instanța de apel a reţinut că, deşi s-a încălcat principiul disponibilităţii de către prima instanţă, totuşi normele procedurale încălcate au caracter de ordine privată, de aceea, pentru aplicarea sancţiunii nulităţii hotărârii primei instanţe este necesară existenţa şi dovedirea vătămării, vătămare care nu a fost însă demonstrată, de vreme ce înseși apelanta a solicitat schimbarea, iar nu anularea sentinţei. Mai departe, instanța de apel a rejudecat litigiul concordant obiectului său și, găsind acțiunea nefondată, a respins apelul reclamantei.

Aceasta presupune, aşadar, menținerea sentinţei prin care s-a soluționat un alt obiect decât cel dedus judecăţii – rezoluţiunea unui contract de vânzare imobiliară, chiar dacă instanţa de apel a analizat, în fapt, o altă pretenţie – rezoluţiunea contractului de vânzare a unui autoturism – ceea ce este neconciliabil şi înfrânge raţiunea art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că art. 7 C.proc.civ. consacră principiul legalităţii şi obligaţia judecătorului de a asigura respectarea dispoziţiilor procedurale. În egală măsură, spre acest deziderat, legea impune judecătorului, prin art. 22 alin. (4) C.proc.civ. să dea semnificaţie juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, acesta nefiind ţinut de sensul literal al termenilor folosiţi de părţi.

În acest sens, instanţa de apel trebuia să lămurească conţinutul solicitării specifice în funcţie de voinţa reală a părţilor şi de conţinutul legii.

Astfel, deşi este adevărat că apelanta a solicitat în apel schimbarea sentinţei şi evocarea fondului, totuşi, în măsura în care primul motiv de apel a vizat încălcarea principiului disponibilității în prima instanţă cu consecinţa nesoluționării petitului său principal, instanţa de apel avea obligaţia de a delimita între formula literală propusă de apelantă şi soluţia cuprinsă în art. 480 alin. (3) C.proc.civ. care, pentru o asemenea situaţie, impune, fără vreo posibilitate de apreciere, anularea hotărârii primei instanţe.

Desigur, anularea hotărârii primei instanțe se poate justifica întotdeauna, în acest caz, pe condiția caracterului fondat al motivului de apel care ridică instanţei de apel problema nesoluționării fondului de către prima instanţă. Numai sub această condiţie, instanţa de apel putea trece, mai departe, fie la examinarea cauzei pe fond, fie la trimiterea cauzei către prima instanţă, pentru rejudecare, dacă părțile au formulat expres o atare solicitare, potrivit art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ.

Or, contrar acestei ordini juridice, instanţa de apel, deşi a considerat nefondat motivul de apel care a dedus instanţei de prim control judiciar ignorarea de către prima instanță a principiului disponibilităţii – pentru considerentul că dispoziţiile procesuale invocate cuprind norme care ocrotesc interese particulare, astfel că nulitatea este condiţionată de existenţa unei vătămări neafirmate şi nedemonstrate de către apelantă – a trecut totuşi la evocarea fondului tocmai pe temeiul neanalizării obiectului cererii de către prima instanţă.

Instanţa de recurs evidențiază astfel o a doua greșeală de logică juridică şi o ignorare a sensului normei procedurale în apel.

În măsura în care instanța de apel a considerat nefondată critica centrală a apelului determinată de analiza unui alt obiect decât cel cu care prima instanţă a fost învestită nu putea trece la examenul de fond al pretenţiei real formulate, ca o consecinţă a chiar acestei neexaminări. În ordinea de drept procesual, evocarea fondului pentru prima dată în apel putea fi realizată numai dacă această primă critică ar fi fost găsită fondată, iar hotărârea de primă instanţă anulată şi, corespunzător, părţile ar fi acceptat ca această rejudecare să fie produsă direct în apel.

Trecând mai departe la examinarea aceluiași prim motiv de recurs, Înalta Curte arată că, într-adevăr, dezlegarea dată primului motiv de apel al reclamantei Trustul de Presă „A.” S.A. este eronată, concluzia instanţei de apel asupra nulităţii actului de procedură fiind rezultatul greşitei aplicări a normelor procedurale.

Încălcarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 22 C.proc.civ., evocate de apelantă, s-a comis de către prima instanţă, aşa cum a reţinut şi curtea de apel. Este deopotrivă real că normele în discuţie ocrotesc interesele particulare ale părţilor, fiind de ordine privată, chiar dacă principiile fundamentale ale procesului civil, între care şi cel a disponibilităţii, sunt reglementate prin norme imperative.

De aceea, în acord cu dispoziţiile art. 175 C.proc.civ., instanţa de apel a trecut la examinarea vătămării, însă a reţinut că aceasta nu a fost afirmată de apelantă care nu a solicitat anularea sentinţei, ci doar schimbarea ei.

Totuşi, instanţa de apel nu a avut în vedere că vătămarea a fost evocată de reclamantă prin însăşi invocarea acestui motiv de apel şi că producerea ei rezultă cu evidenţă din împrejurarea că acţiunea reclamantei fusese respinsă ca urmare a analizării unui alt obiect decât cel real dedus judecății.

Pe cale de consecință, şi soluția dată în prima cale de atac a fost eronată, întrucât, urmând reglementarea cuprinsă în art. 175 alin. (1) C.proc.civ., instanţa de apel trebuia sa se constate că vătămarea nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură.

Înalta Curte arată că toate chestiunile sesizate nu implicau o posibilitate de apreciere a instanței de apel asupra existenţei vătămării şi posibilităţii înlăturării sale prin evitarea anulării sentinţei, atâta vreme cât ea a reprezentat însuşi temeiul şi scopul cererii de apel şi cu atât mai mult cu cât acest aspect nici nu a fost finalmente ignorat, deoarece, în lipsa justeţii lui, nu se putea păşi la examinarea fondului cauzei pentru prima dată în apel.

De aceea, în acest context, demersul instanţei de apel de a înlătura acest motiv de apel şi de evoca fondul, deşi înlăturase chiar motivul de apel care îi permitea acest pas, coroborat, în final, cu soluţia de respingere a apelului, deci, de menţinere a hotărârii de primă instanţă, este unul în antinomie cu dispoziţiile legale prezentate în aceste considerente.

Din punct de vedere procedural, aplicarea corectă a acestor norme impunea aplicarea dispozițiilor art. 175 şi urm. şi art. 480 alin. (3) C.proc.civ., anularea sentinţei şi evocarea fondului în apel numai dacă părțile nu au solicitat expres trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare, prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Cum în cauză o asemenea solicitare fusese formulată de către intimată, prin întâmpinarea la apel, în calea de atac nu se putea evoca fondul.

Așadar, examenul primului motiv de casare vădeşte caracterul fondat al acesteia ca urmare a încălcării, în apel, a normelor de procedură care atrag nulitatea acestuia, nulitate care nu poate fi acoperită în acest stadiu al procesului.

Al doilea motiv al recursului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. şi vizează motivarea greșită a deciziei din apel, determinate de aplicarea greşită a normelor de procedură.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că suma criticilor dezvoltare de recurentă sub aceste auspicii nu corespunde sensului reglementării pe care recurenta a invocat-o.

Punctul 6 al art. 488 alin. (1) C.proc.civ. vizează ipoteza lipsei motivării, a prezentării unor motive contradictorii ori numai a motivelor străine de natura pricinii, excluzând ipoteza motivării greşite ca rezultat al aplicării greşite a unor norme de drept procedural.

Deşi este adevărat că în considerentele precedente s-au subliniat contradicțiile sesizate în decizia atacată cu recurs, acestea au fost rezultatul aplicării ori interpretării unor norme de procedură contrar raţiunii pentru care au fost reglementate, în realitate fiind vorba despre încălcarea legii procesuale, iar nu despre un viciu de motivare, în sensul considerat de recurentă.

În fine, ultimul motiv al recursului vizează greşita aplicare a legii, fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Nici acest motiv nu impune examinarea sa pe fond. În condiţiile încălcării, în apel, a normelor procesuale care atrag sancțiunea nulității deciziei, soluţia care se preconizează, în raport cu dispoziţiile art. 497 C.proc.civ., este aceea de casare a hotărârii şi de lipsire de efecte a actului nul, inclusiv în privinţa evocării fondului în apel.

Astfel, considerând fondat primul motiv al recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată ca se impune casarea deciziei atacate ca efect al constatării încălcării normelor de procedură în judecata apelului, sancționate de lege cu nulitatea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest demers, instanţa de recurs nu va da eficienţă cererii recurentei de trimitere a dosarului la o altă instanţă egală în grad cu instanţa a care a pronunţat hotărârea casată, pentru o mai bună administrare a justiţiei.

Astfel cum s-a arătat în considerentele acestei decizii, în măsura în care primul motiv de recurs a fost găsit fondat, justificând temeinicia apelului şi anularea hotărârii primei instanţe care a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului, constatând că intimata a solicitat prin întâmpinarea depusă în apel trimiterea cauzei la prima instanţă, conform art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ, va casa deopotrivă şi sentinţa şi va trimite cauza primei instanţe.

Totodată, admițând recursul, Înalta Curte arată că în rejudecare vor fi avute în vedere cererile accesorii vizând cheltuielile de judecată efectuate de părţi în calea extraordinară de atac.