Jurisprudența ÎCCJ | Apel. Stabilirea cuantumului taxei de timbru pentru fazele procesuale anterioare

Dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 instituie prerogativa instanţelor care soluţionează calea de atac ordinară sau extraordinară de a dispune darea în debit a părţii, atunci când se constată neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege, în fazele procesuale anterioare.

Instanţa de apel are, deci, îndreptăţirea de a cenzura cuantumul taxei judiciare de timbru care ar fi trebuit plătită de reclamant la fond, însă ca orice măsură procesuală dispusă de instanţă şi darea în debit trebuie să asigure reclamantului garanţiile procesuale, în sensul exercitării depline a contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Astfel, în cazul în care eroarea anterioară a instanței căreia îi revenea obligația de a stabili cuantumul taxelor judiciare de timbru era cea care a determinat neîndeplinirea acestei obligații legale, instanța de apel era chemată să dea eficiență principiului contradictorialității şi dreptului de apărare.

Capetele de cerere distincte dupa natura acestora, fiind solicitate printr-o acţiune unică, având în vedere ipoteza care a constituit fundamentul acestora, în vederea restabilirii temeiului calificat juridic în legatură doar cu unul dintre acestea, respectiv cu contractul de cesiune încheiat de pârâte, cu privire la care s-a reţinut lipsa calităţii de consumator, pentru a se acorda eficienţă, subsecvent, dispoziţiilor imperative ale art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, instanţa de apel ar fi trebuit sa îşi fundamenteze soluţia pe o analiză disociată a cauzei.

Intervenţia instanţei de apel pentru restabilirea calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii nu poate restrânge drepturile procesuale care decurg din principiul disponibilităţii, fiind ţinută ca, observând motivele de fapt şi cauza, astfel cum sunt configurate de către reclamanţi, să soluţioneze cauza prin aplicarea textelor de lege incidente.

De asemenea, reclamanţii au solicitat să se constate şi nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă, autentificat prin încheierea de autentificare nr. 346 din 25 iulie 2014 şi a anexei acestuia, respectiv poziţiile aferente reclamanţilor.

Totodată, au mai solicitat să se constate lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţelor reprezentând rate de credit, dobânzi şi comisioane rezultate din convenţiile sus-amintite, la data încheierii contractului de cesiune de creanţă, restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de cesiune de creanţă şi a anexei acestuia, precum şi repunerea pe cont curent a creditului cu întoarcerea creditelor ce fac obiectul convenţiei de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 şi convenţiei de credit nr. 0158238 din 13 august 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 647 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/62/2015, au fost respinse excepţiile privind lipsa capacităţii de folosinţă şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L. şi a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a clauzelor de la pct. 8.1 lit. a), b), c), d) şi e) din Condiţiile generale ale convenţiilor de credit nr. 0158238 din 13 august 2008 şi 0141549 din 18 februarie 2008, încheiate între reclamanţi şi pârâta Banca D. S.A.

Totodată, a fost admisă în parte acţiunea formulată şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă (cu privire la creanţele din convenţiile de credit în litigiu) şi a anexei acestuia – poziţiile aferente reclamanţilor, încheiate la 25 iulie 2014, între pârâtele C. S.R.L. şi Banca D. S.A., şi s-a constatat că la data încheierii contractului de cesiune nu erau scadente anticipat creanţele din convenţiile de credit în litigiu.

De asemenea, s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare datei de 25 iulie 2014, pârâta Banca D. S.A. fiind obligată să repună pe cont curent convenţiile de credit nr. 0141549 din 18 februarie 2008 şi nr. 0158238 din 13 august 2008, modificate prin acte adiţionale, şi s-au respins, pentru autoritate de lucru judecat, pretenţiile privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor de la pct. 8.1 lit. a), b), c), d), e) din convenţiile în litigiu – Condiţii generale, şi, ca nefondate, restul pretenţiilor.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtele S.C. C. S.R.L. şi Banca D. S.A. au declarat apel, care prin decizia civilă nr. 961/Ap din 9 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, a fost admis şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor.

De asemenea, intimaţii-reclamanţi au fost obligaţi să plătească apelantei-pârâte, Banca D. S.A., suma de 8.896 lei, cheltuieli de judecată în apel, şi 1.178 lei, la fond, iar, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, aceştia au fost obligaţi şi la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 31.062 lei.

În motivare, instanţa de apel a reţinut că a fost învestită să soluţioneze apelurile declarate prin raportare la cele două motive de nulitate avute în vedere de prima instanţă respectiv lipsa caracterului cert al creanţei şi efectele acestuia şi cauza imorală a contractului de cesiune.

În ceea ce priveşte lipsa caracterului cert al creanţei, instanţa de apel a apreciat că certitudinea creanței nu depinde de întinderea acesteia, care este o chestiune de lichiditate, ci doar de existența ei. Altfel spus, dacă în titlul executoriu este menționată o creanță actuală, chiar dacă nu este explicitat cuantumul acesteia, cerința certitudinii impusă de art. 2.430 C. civ., prin prisma art. 663 alin. (2) C. proc. civ., este îndeplinită.

Din această perspectivă, diferenţele de cuantum între momentul declarării scadenţei anticipate raportat la precizarea de acţiune la BEJ F., efectuată pentru respectarea puterii de lucru judecată deciziei nr. 284/AP/2015, pronunţată în dosarul nr. x/62/2012* al Curţii de Apel Braşov, nu constituie argumente care să justifice caracterul incert al creanţei.

Referitor la faptul că prima instanţă a reţinut nulitatea absolută a contractului de cesiune sub aspectul cauzei imorale, în sensul că, deşi convenţiile de credit au fost garantate cu contracte de garanţie imobiliară, creditoarea nu înţeles să se îndestuleze urmărind aceste garanţii ci a transmis creanţa pe calea cesiunii, instanţa de apel a apreciat că o cauză este ilicită atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative art. 1.237 C. civ.

În speţă, contractul de cesiune a fost încheiat la 25 august 2014, iar executarea silită a fost dispusă anterior la 11 septembrie 2012, astfel că încheierea contractului de cesiune nu a constituit mijlocul prin care creditoarea S.C. E. S.A., iar mai apoi S.C. Banca D. S.A. au încercat să evite executarea garanţiilor imobiliare. Prin executarea reclamanţilor debitori nu a fost eludată legea, art. 371¹ alin. 3 C. proc. civ. consacrând principiul alegerii simultane sau succesive a modalităţilor de executare silită, prerogativa alegerii revenind strict creditorului obligaţiei.

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că cererea introductivă de instanţă a avut drept obiect şi capătul principal de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune şi restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de cesiune, iar acţiunea este supusă timbrajului la valoare, faţă de art. 3 alin. 2 lit. a) raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, la suma de 655.359,78 CHF, care a format obiectul contractului de cesiune.

Contractul de cesiune nu este un contract de credit bancar, astfel încât reclamanţii nu au calitatea de consumatori pentru a se prevala de scutirea de la plata taxa de timbru aferentă unei acțiuni în constatare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale, potrivit art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru judiciar.

Aşa fiind, în aplicarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 constatând că taxa judiciară de timbru în faţa primei instanţe nu a fost plătită în cuantumul legal, va obliga pe intimaţii A. şi B. la plata taxei judiciare de timbru datorate în faţa instanţei de fond.

Împotriva deciziei civile nr. 961/Ap din 9 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, la 21 august 2019, reclamanţii B. şi A. au declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În susţinerea admiterii căii de atac, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reţinând că obiectul capătului principal de cerere priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune şi restabilirea situaţiei anterioare, ignorând capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează declararea scadenţei anticipate, care a condus la încheierea contractului de cesiune.

În acelaşi sens, au mai arătat că instanţa de apel nu le-a pus în vedere să indice valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru şi nu a pus în discuţia părţilor preţul contractului de cesiune, cu toate că actele dosarului relevă că intimatele-pârâte nu s-au conformat obligaţiei stabilite de prima instanţă, în sensul indicării preţului acestui contract, iar unul dintre motivele de nulitate invocate de reclamanţi constă chiar în lipsa acestuia. Mai mult, din hotărâre nu rezultă care este cursul de schimb valutar avut în vedere de instanţă la calculul taxei judiciare de timbru.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, procedând în această manieră, curtea de apel a nesocotit principiul contradictorialităţii şi le-a încălcat dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie şi de art. 6 din C.E.D.O., cu privire la stabilirea valorii obiectului cererii, potrivit dispoziţiilor legale şi posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare sau de acordare de facilităţi la plata taxei judiciare de timbru.

De asemenea, au mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat toate capetele de cerere şi a reţinut în mod eronat că nu au calitatea de consumatori şi că nu au depus dovezi cu privire la ajungerea la scadență a creditului, încălcând astfel dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al apelului.

Cu privire la acest aspect, au subliniat că, în mod greşit, a reţinut curtea de apel că nu a fost contestată neachitarea ratelor şi că greşita imputaţie a plăţilor nu a fost probată, în condiţiile în care, prin acţiunea introductivă, au cerut să se constate nelegala declarare a scadenţei anticipate, arătând că la data încheierii contractului de cesiune banca avea cunoştinţă de faptul că încasează sume de bani necuvenite, cu titlu de comisioane de administrare şi de risc şi, în loc să utilizeze sumele de bani aflate în cont pentru stingerea ratelor, a preferat să declare scadenţa anticipată.

Mai mult, au arătat că, în virtutea rolului său activ, instanţa de apel ar fi putut să solicite apelanţilor să indice cuantumul ratelor restante până la declararea scadenţei anticipate şi, luând în calcul sumele încasate în plus cu titlu de comisioane nedatorate, să aprecieze asupra existenţei unor rate restante.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, tot în mod neîntemeiat a reţinut curtea de apel şi că pentru invocarea lipsei caracterului executoriu al contractelor de credit aveau deschisă calea contestaţiei la executare, atât timp cât în cadrul prezentului dosar au invocat nulitatea absolută a contractului de cesiune, pentru lipsa preţului şi neîndeplinirea condiţiilor pentru declararea anticipată a creditelor.

În acest context, au arătat că nu corespunde adevărului nici afirmaţia potrivit căreia contestaţiile la executare pe care le-au formulat au fost respinse, subliniind că judecata acestora a fost suspendată, iar ulterior repuse pe rol.

Recurenţii au susţinut şi că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, apreciind în mod eronat asupra probelor. Astfel, au subliniat că au arătat, cu privire la fondul cauzei, că au interes în promovarea acţiunii, de vreme ce obiectul contractului de cesiune este reprezentat de contractele de credit pe care le încheiaseră cu banca, iar scopul urmărit este reluarea raporturilor contractuale.

În susţinerea admiterii căii de atac, aceştia au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că se impune constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune. Astfel, au arătat că C. S.R.L. nu are capacitate specială de folosinţă, atât timp cât nu a fost autorizată de B.N.R. pentru a presta servicii bancare, că în încheierea de autentificare a contractului de cesiune nu se indică numele debitorilor cedaţi şi creanţele care fac obiectul cesiunii şi nici nu se face referire la presupusa anexă, întocmită ulterior, pro causa, dar şi că nu există un preţ al cesiunii sau vreun criteriu de determinare a acestuia.

De asemenea, au arătat şi că se impune respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, întrucât, în speţă, au invocat faptul că la momentul încheierii contractului de cesiune convenţiile de credit cedate nu erau scadente.

Prin precizarea formulată la 30 septembrie 2019, recurenţii-reclamanţi au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu G. I.F.N. S.A., susţinând că nu s-a făcut dovada calităţii de creditor a C. S.R.L., iar la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare apare înscrisă, în calitate de cesionar, G. I.F.N. S.A.

La 1 noiembrie 2019, intimata Banca D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia inadmisibilităţii, pentru lipsa motivelor de nelegalitate; pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 27 noiembrie 2019, a depus întâmpinare şi intimata-pârâtă C. S.R.L., prin care a invocat excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului, precum şi excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei de interes în promovarea acesteia şi autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a clauzei inserate la art. 8.1. lit. a), b), c), d), şi e) din Condiţiile Generale, comună contractelor de credit; pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 martie 2020, a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 29 iulie 2020, au fost respinse excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului şi a fost admis în principiu recursul.

Înalta  Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi îşi fundamentează calea extraordinară de atac prin invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. („prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”), de art. 488 alin. (1) pct. 6 („hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază”) precum şi de art. 488 alin. (1) pct. 8 („hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”).

Analiza motivelor de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. porneşte de la regula de procedură că apelul readuce în faţa instanţei învestite problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, în temeiul art. 476 alin.(1) C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar expresie a principiului disponibilităţii enunţat anterior, instanţa de apel procedează la judecata asupra fondului, în limitele criticilor apelantului, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de instanţa fondului a fost apelată de către pârâte, cu privire la soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamanţilor.

În aceste limite, instanţa de control judiciar devolutiv a fost chemată să se pronunţe pe baza a ceea ce s-a invocat la prima instanţă de părţi.

Prin urmare, nefiind apelată şi soluţia primei instanţe cu privire la autoritatea de lucru judecat şi lipsa capacităţii de folosinţă a pârâtei C. S.R.L., excepţiile respective nu mai pot fi reiterate în cadrul motivelor de recurs ale reclamanţilor, primind o soluţionare definitivă.

 De asemenea, în lipsa unui recurs împotriva deciziei prin care, de altfel, apelul propriu a fost admis, a fost schimbată sentinţa şi respinsă acţiunea ca nefondată, nu pot fi reluate în dezbatere nici apărările intimatei-pârâte C. S.R.L. privind lipsa de interes şi inadmisibilitatea acţiunii introductive.

Recurenţii-reclamanţi invocă nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, în ce priveşte greşita recalificare a acţiunii reclamanţilor, precum şi obligarea la plata taxei judiciare de timbru datorate la prima instanţă, în cuantum de 31.062 lei, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

În această privinţă, criticile reclamanţilor relative la stabilirea taxelor judiciare de timbru nu pot face, de principiu, obiectul controlului judiciar, legiuitorul instituind procedura şi calea specială de atac a reexaminării, prin dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, însă, în mod evident, modul de recalificare a acţiunii, care priveşte raporturile juridice dintre părţile în litigiu şi care trebuie să fundamenteze aplicarea măsurii de dare în debit prevăzută de art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, poate fi cenzurat în calea extraordinară de atac.

Recurenţii-reclamanţi susţin vătămarea suferită prin încălcarea de către instanţa de apel a principiilor disponibilităţii, a contradictorialităţii, precum şi a dreptului la apărare, cu consecinţa nulităţii deciziei atacate, motive circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sunt întemeiate.

Prin apelul pârâtei C. S.R.L. a fost criticată sentinţa în legătură cu nepronunţarea asupra excepţiei de netimbrare a cererii de chemare în judecată, cu nesocotirea caracterului evaluabil al cererii de chemare în judecată, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte formulează observaţia că apelanta-pârâtă menţionată anterior nu a atacat în mod expres şi încheierea pronunţată de instanţa fondului în data de 13 februarie 2018, prin care s-a stabilit că, în virtutea atât a calităţii reclamanţilor de consumatori, debitori în contractele de credit declarate scadente anticipat de către instituţia de credit, cât şi a obiectului cauzei, acţiunea nu era supusă obligaţiei de plată a taxelor judiciare de timbru.

Reclamanţii – intimaţi în apel – în cadrul dezbaterilor au invocat, în apărare, neatacarea de către pârâta-apelantă a acestei soluţii a instanţei fondului asupra excepţiei de netimbrare.

Instanţa de apel, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în temeiul cărora îi revenea obligaţia nu doar de a-şi expune motivele pentru care a admis apelul, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea reclamanţilor, ci şi de a expune raţiunea pentru care apărările acestora au fost înlăturate, prin decizia recurată nu face nicio referire nici la argumentele reclamanţilor privind limitele judecăţii, ce nu permiteau reluarea dezbaterii asupra excepţiei de netimbrare a cererii de chemare în judecată, dar nici în sensul contrar, al validării motivului de apel invocat de pârâta-apelantă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 instituie prerogativa instanţelor care soluţionează calea de atac ordinară sau extraordinară de a dispune darea în debit a părţii, atunci când se constată neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege, în fazele procesuale anterioare.

Instanţa de apel avea, deci, îndreptăţirea de a cenzura cuantumul taxei judiciare de timbru care ar fi trebuit plătită de reclamanţi la fond, însă ca orice măsură procesuală dispusă de instanţă şi darea în debit trebuia să asigure reclamanţilor garanţiile procesuale, în sensul exercitării depline a contradictorialităţii şi a dreptului de apărare.

Contradictorialitatea este un principiu din domeniul ordinii publice și se manifestă, atât în raporturile dintre părți, cât și în raporturile dintre părți și instanță, iar încălcarea acestui principiu este sancționată cu nulitatea hotărârii.

Ca regulă, instanța este obligată să supună discuției părților toate împrejurările de fapt și de drept și îi revine obligația de a-și întemeia hotărârea adoptată pe motivele, explicațiile, mijlocele de probă puse în dezbaterea contradictorie a părților.

De altfel, pentru ca părțile să poată în mod real să pună concluzii asupra aspectelor invocate din oficiu, și instanța, la rândul său, trebuie să-și argumenteze problemele puse în dezbatere, din proprie inițiativă.

Cu atât mai mult cu cât eroarea anterioară a instanţei căreia îi revenea obligaţia de a stabili cuantumul taxelor judiciare de timbru era cea care a determinat neîndeplinirea acestei obligaţii legale, instanţa de apel era chemată să dea eficienţă principiului contradictorialităţii.

Reclamanţii au fost obligaţi să achite taxele judiciare de timbru nu ca urmare a unei analize prima facie a apelului, în raport cu criteriile de clasificare a acţiunilor din legea taxelor de timbru, la care se raportase pârâta-apelantă, ci succesiv evaluării fondului cauzei, direct prin decizia recurată, cu consecinţe asupra patrimoniului acestora.

Înalta Curte reţine nerespectarea de către instanţa de apel a obligaţiei instituite expres, prin dispoziţiile art. 22 alin. (1), (2) si (4) coroborate cu art. 482 C. proc. civ., privind punerea în discuţie atât a recalificării juridice a acţiunii – prima etapă esenţială în stabilirea corectă a taxelor judiciare de timbru, care precede evaluarea jurisdicţională a fondului cauzei în calea de atac – cât şi a criteriilor de stabilire a cuantumului taxei de timbru la valoare, aferente acţiunii recalificate, respectiv în legatură cu valoarea obiectului cererii.

Înalta Curte formulează observaţia că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au invocat caracterul abuziv al declarării de către instituţia de credit-pârâtă a scadenţei anticipate a contractelor de credit încheiate cu aceasta, în temeiul unor clauze abuzive, cu consecinţa nulităţii contractului de cesiune de creanţă încheiat de pârâte, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1225, art. 1226 alin. 2 C. civ. – privind obiectul şi de art. 1236 şi art. 1238 C. civ. – privind cauza.

Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale O.G. nr. 21/1992.

Verificarea raţionamentului instanţei de apel este împiedicată de lipsa considerentelor de drept pe care se bazează aprecierea instanţei.

Reclamanţii au dedus judecăţii caracterul abuziv al transmiterii creanţei, prin raportare la clauzele privind scadenţa anticipată şi la faptul că respectivele contracte de credit se aflau în etapa exigibilităţii anticipate, invocându-se nerespectarea principiului bunei-credinţe atât la încheierea, cât şi la executarea contractelor de credit, cu privire la cesionara-pârâtă avându-se în vedere poziţia de succesor cu titlu particular, care a preluat drepturile instituţiei de credit cedente, în legătură cu creanţa împotriva reclamanţilor.

Noţiunea de consumator este o noţiune funcţională, bazată pe rolul părţilor în ce priveşte contractul în cauză, protecţia consumatorului vizând calitatea de parte contractuală aflată într-o poziţie de inferioritate.

Capetele de cerere distincte dupa natura acestora, fiind solicitate printr-o acţiune unică, având în vedere ipoteza care a constituit fundamentul acestora, în vederea restabilirii temeiului calificat juridic în legatură doar cu unul dintre acestea, respectiv cu contractul de cesiune încheiat de pârâte, cu privire la care s-a reţinut lipsa calităţii de consumator, pentru a se acorda eficienţă, subsecvent, dispoziţiilor imperative ale art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, instanţa de apel ar fi trebuit sa îşi fundamenteze soluţia pe o analiză disociată a cauzei.

Deşi din considerentele deciziei recurate rezultă că nu este contestată calitatea de consumatori a reclamanţilor – debitori în contractele de credit, într-un mod lipsit de consecvenţă, la stabilirea timbrajului, instanţa de apel a avut în vedere ca bază de calcul tocmai valoarea creanţelor cesionate, rezultate din contractele de credit încheiate de reclamanţi.

Înalta Curte constată, totodată, că sunt întemeiate susţinerile recurenţilor-reclamanţi, în sensul că intervenţia instanţei de apel pentru restabilirea calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii nu poate restrânge drepturile procesuale care decurg din principiul disponibilităţii, fiind ţinută ca, observând motivele de fapt şi cauza, astfel cum sunt configurate de către reclamanţi, să soluţioneze cauza prin aplicarea textelor de lege incidente.

Recalificând actele sau faptele deduse judecăţii, instanţa determină cauza cererii de chemare în judecata, modificare ce conduce şi la incidenţa altor reguli de drept.

Înalta Curte, constatând eroarea procedurală a instanţei de apel privind schimbarea în parte a calificării juridice a acţiunii, ce atrage şi eroarea de drept substanţial în analiza apelurilor, nemaifiind utilă analiza celorlalte motive de recurs, circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, al art. 496, art. 497 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată, cu consecinţa unei noi judecăţi a apelurilor, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.