Articole incidente: C. proc. civ., art. 81 alin. (1), art. 83 alin. (1), art. 151, art. 194, art. 480 alin. (3) teza a II-a | Legea nr. 31/1990, art. 70 alin. (1), art. 71 | C. civ., art. 829 alin. (1), art. 1311, art. 1312
În cazul în care partea a solicitat prin cererea de apel trimiterea cauzei spre rejudecare, iar ulterior, în cadrul dezbaterilor care au precedat pronunțarea deciziei, a formulat o nouă cerere, de evocare a fondului de către această instanță, instanța de apel, constatând că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, ca efect al admiterii greșite a excepției procesuale a lipsei calității de reprezentant, avea obligaţia de a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe sau unei instanţe egale în grad, astfel cum dispun prevederile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.
Prin urmare, procedând la amânarea cauzei pentru evocarea fondului după anularea sentinţei apelate, instanța de apel a încălcat normele de procedură sancţionate cu nulitatea, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1365 din 15 iulie 2020
1.Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare nr. 1/01.07.2014 şi repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumei de 258.450 lei, actualizată cu indicele de inflație, obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1/01.07.2014, precum şi acordarea dobânzii legale aferente sumelor solicitate, începând cu 02.08.2015, până la momentul restituirii efective.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1535 C. civ., art.1549-1554 C. civ., art. 1556 C. civ.
Prin sentința civilă nr. 53/2017 din 29.11.2017, Tribunalul Vrancea a admis excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, invocată de pârât prin întâmpinare şi, pe cale de consecinţă, a fost anulată cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a analizat, cu precădere, conform propriilor precizări, excepția lipsei calității de reprezentant al S.C. A. S.R.L. în ce îl privește pe C. și a reprezentantului convențional avocat D.
2. Prin decizia civilă nr. 7/A/14.01.2019, Curtea de Apel Galați, Secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., a fost anulată sentinţa civilă nr. 53/29.11.2017 pronunţată de Tribunalul Vrancea, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi s-a fixat termen pentru evocarea fondului la o dată ulterioară.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 67/A/25.04.2019, Curtea de Apel Galați, Secţia I civilă, rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare nr. 1/1.07.2014 încheiat de părţi, a obligat pârâta la restituirea sumei de 258.450 lei și a dobânzii legale aferente, începând cu data de 14.07.2016., precum şi la plata sumei de 4.960 lei reprezentând contravaloare pavaj, obligând, totodată, pârâta şi la cheltuieli de judecată.
3. Împotriva deciziilor pronunțate în apel, implicit împotriva încheierilor de amânare a pronunțării în cauză, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând casarea acestora cu consecinţa trimiterii dosarului la o altă instanţă de acelaşi grad, pentru rejudecare.
Cu privire la decizia civilă nr. 7/A/14.01.2019 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia I civilă, a susţinut că, deşi prin cererea sa de recurs, recalificată ca fiind apel, a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, unui alt complet sau instanţe de acelaşi grad, curtea de apel, cu încălcarea art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. şi a deciziei nr. 23/06.11.2017 a Curţii Constituţionale, a fixat termen pentru judecarea pe fond a apelului.
A subliniat recurenta că în sprijinul celor arătate vine şi împrejurarea că intimatei-reclamante i-a fost impusă o taxă de timbru în cuantum de 20 lei, raportat la modul în care cauza a fost soluţionată în primă instanţă, dar şi la motivele invocate, fiindu-i restituită din oficiu taxa de timbru în cuantum de 3.500 lei la termenul din data de 12.12.2018.
De asemenea, a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu greşita aplicare a legii în ceea ce privește soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.
În acest sens, a evocat dispoziţiile art. 151 C. proc .civ. şi a arătat că, în speţă, reclamanta nu a depus procura în original sau în copie legalizată, iar înscrisurile de care a înţeles să se folosească nu fac dovada calităţii de reprezentant legal, judiciar sau convențional a numitului C.
Astfel, pe de o parte, deşi a arătat că cele două procuri autentificate sub nr. 912 şi nr. 913 de B.N.P. E. la data de 20.10.2015 (ale căror efecte au încetat la 20.10.2018), nu respectă cerinţele art. 2.016 alin. (2) C.civ., potrivit cărora, pentru a putea intenta acţiuni în justiţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit expres, instanţa nu a avut în vedere aceste apărări, reţinând că „procura specială” autentificată sub nr. 912/20.05.2015 îi conferă lui C. toate atributele de administrare a societăţii, putând să încheie în numele acesteia acte juridice, inclusiv de administrare, de conservare şi de dispoziţie; pe de altă parte, curtea de apel a reţinut că pe parcursul soluţionării dosarului de prima instanţă s-a depus şi procura judiciară autentificată sub nr. 71-17-92261/21.11.2017 la Ambasada României de la Londra, în baza căreia C. devine „reprezentant convenţional” al S.C. A. S.R.L. în dosarul nr. x/91/2017, aflat pe rolul Tribunalului Vrancea.
Potrivit recurentei, prin această procură nu au fost ratificate actele îndeplinite până la data de 21.11.2018, pentru a se complini lipsurile cererii de chemare în judecată.
Mai mult, acest mandat este acordat de F., în nume propriu, şi nu în calitate de administrator.
În opinia recurentei, reţinând că nu există nicio dispoziţie legală care să interzică reprezentantului legal al persoanei juridice să mandateze o altă persoană fizică să reprezinte interesele societăţii, dacă procedează în condiţiile art. 71 din Legea nr. 31/1990, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres; or, potrivit menţiunilor din statutul de organizare şi funcţionare al S.C A. S.R.L., drepturile şi obligaţiile ce revin adunării generale şi administratorilor sunt exercitate de asociatul unic, având puteri depline, iar, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin prin lege, acesta emite decizii.
A susţinut recurenta că, aşa cum rezultă atât din actul constitutiv al recurentei-reclamante dar și din extrasul O.N.R.C. – O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vrancea, nu au fost desemnate alte persoane cu drept de administrare sau reprezentare; aşa fiind, administratorul F. nu avea posibilitatea efectivă de a-şi delega prerogativele către o terţă persoană.
A mai arătat recurenta că prin acordarea mandatului unui terţ s-au încălcat dispoziţiile art. 829 alin. (2) C. civ., potrivit cărora administratorul nu poate delega unei terţe persoane administrarea generală sau exerciţiul unei puteri discreţionare, dar şi cele ale art. 731 din Legea nr. 31/1990, conform cărora persoanele care nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori. Or, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, prin decizia nr. 41/06.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/91/2015, numitului C. i-a fost atrasă răspunderea în temeiul art. 27 alin. (5) din Legea nr. 85/2006, lege care la art. 169 alin. (10) prevede că persoana împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă de atragere a răspunderii nu mai poate fi desemnată administrator sau, dacă este administrator în alte societăţi, va fi decăzută din acest drept timp de 10 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii, aspect ignorat cu desăvârşire de instanţa de apel.
Cu privire la decizia civilă nr. 67/A/25.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă, în rejudecare, a susţinut că nu a fost legal citată pentru termenul de judecată din 10.04.2019, când a fost amânată pronunţarea pentru data de 19.04.2019.
În acest sens, a evocat dispoziţiile art. 229 alin. (1) şi alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. şi a subliniat că, urmare a soluţiei de anulare a hotărârii primei instanţe prin decizia pronunţată la 14.01.2019, a pierdut beneficiul termenului în cunoştinţă şi, întrucât nu a fost prezentă personal, era obligatorie citarea sa pentru celelalte termene de judecată.
Or, nici pentru termenul din 13.03.2019 nu a fost legal citată, fiind încălcate dispoziţiile art. 153 C. proc. civ., aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 25.01.2019, act în care se precizează că citaţia a fost lăsată la cutia poştală, deşi conform art. 163 alin. (3) C. proc. civ. agentul procedural poate depune citaţia la cutia poştală doar în ipoteza în care destinatarul refuză primirea, iar conform art. 154 alin. (4) C. proc. civ., „în cazul în care comunicarea potrivit dispoziţiilor alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, în plic închis.”
Mai mult, la termenul de judecată din 13.03.2019, deşi procedura de citare cu intimata-pârâtă nu era legal îndeplinită, instanţa, din oficiu, a pus în vedere apărătorului apelantei-reclamante să depună precizări cu privire la capătul trei din cerere, încălcând astfel dispoziţiile art. 153 alin. (1) şi (2) C.proc.civ.
A mai susţinut recurenta că un alt motiv de nulitate a încheierii de amânare a pronunţării din data de 10.04.2019 şi implicit a deciziei civile nr. 67/A/25.04.2019 îl constituie încălcarea art. 394 şi art. 400 C. proc. civ., potrivit cărora după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi depuse înscrisuri la dosar, iar repunerea pe rol se poate dispune doar cu citarea părţilor, dacă în timpul deliberării instanţa găseşte că sunt necesare lămuriri sau probe noi.
Concretizând, a arătat că, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii din 10.04.2019, instanţa a reţinut cauza în pronunţare (în contextul în care procedura de citare cu intimata-pârâtă nu era legal îndeplinită), iar ulterior, la cererea apărătorului apelantei-reclamante, a repus cauza pe rol, luând act de noile concluzii formulate în cauză şi acceptând sa fie depuse înscrisuri noi. Or, pe lângă faptul că nu au existat împrejurări care să justifice repunerea cauzei pe rol, instanţa a săvârşit un abuz grav, necitând părţile şi luând în considerare înscrisurile depuse la dosar de partea adversă, după închiderea dezbaterilor.
O altă critică formulată de recurentă vizează încălcarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora pronunţarea soluţiei în cauză poate avea loc doar după soluţionarea cererii de recuzare.
În acest sens, a susţinut că deşi a formulat la 18.04.2019 o cerere de recuzare a completului de judecată, aceasta nu a fost soluţionată, trecându-se la soluţionarea fondului cauzei.
În continuare, a susţinut că în ce priveşte rezoluţiunea antecontractului de vânzare, instanţa a omis să se pronunţe asupra excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi autorităţii lucrului judecat.
Astfel, potrivit art. 1.549 C. civ., singura parte în drept să invoce rezoluţiunea contractului este creditorul obligaţiei neexecutate, care poate să opteze între a invoca rezoluţiunea contractului, prevalându-se de pactul comisoriu expres şi a solicita, printr-o acţiune în justiție, obligarea debitorului la executarea prestaţiei.
În speţă, însă, culpa neexecutării antecontractului de vânzare aparţine în exclusivitate intimatei, aspect ce a fost tranşat de organele de urmărire penală, care, cu ocazia soluţionării plângerii penale formulate de C., înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea sub nr. x/P/2016, au reţinut atât în motivarea referatului cu propunere de clasare a cauzei, dar şi în Ordonanţa de clasare cu acelaşi număr din data de 19.12.2016, rămasă definitivă, că „promitentul-cumpărător nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, în sensul achitării întregului preţ până la termenul de decădere stabilit de comun acord, desfiinţarea precontractului intervenind de drept, fără intervenţia instanţei, conform punctului V din precontractul încheiat şi asumat de părţi”; cum potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, este evident că nu intimata-reclamantă este îndreptăţită să formuleze o acţiune în rezoluţiune.
Pe de altă parte, a susţinut că, prin inserarea pactului comisoriu expres de gradul IV în cuprinsul antecontractului de vânzare, acesta se desfiinţează de plin drept, fără intervenţia instanţei şi fără nicio formalitate prealabilă, în ipoteza neexecutării obligaţiilor, aspect ce a fost de asemenea reţinut de organele de cercetare penală şi care determină inadmisibilitatea acţiunii.
În acest context, a arătat şi că potrivit art. 1.523 alin. (2) lit. d) C. civ., „debitorul se află de drept în întârziere atunci când nu îşi execută obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi” şi a subliniat că, în speţă, intimata este o întreprindere în înţelesul art. 3 alin. (3) C. civ.
De asemenea, a susţinut că în mod greşit instanţa a dat eficienţă înscrisurilor depuse la dosar de apelanta-reclamantă, în condiţiile în care acestea ar fi trebuit să fie înfăţişate instanţei odată cu cererea de chemare în judecată, sau cel mai târziu odată cu formularea cererii de apel; mai mult, prin cererea de apel nu s-a solicitat administrarea vreunei probe, fapt ce atrage incidenţa art. 478 alin. (2) C.proc.civ.
În opinia recurentei, instanţa de apel trebuia sa facă aplicarea art. 358 C. proc. civ., având în vedere că lista întrebărilor i-a fost comunicată părţii adverse odată cu întâmpinarea formulată în primă instanţă, astfel că nedepunerea răspunsurilor echivalează cu o mărturisire; este adevărat că instanţa de apel a procedat la administrarea interogatoriului la termenul din data de 10.04.2019, însă în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 356 C. proc. civ.
În final, a arătat că înscrisurile depuse la dosar în privinţa cheltuielilor de judecată, chiar şi în ipoteza în care se apreciază că au fost depuse în termenul prevăzut de art. 150, art. 194 lit. e) şi art. 470 alin. (4) C. proc. civ., nu fac dovada efectuării acestora.
Aceasta, întrucât chitanţele ce emană de la Cabinetul de avocat D., dincolo de faptul că sunt datate 2016-2017, nu fac dovada legăturii cu prezenta cauză, iar factura în baza căreia i-a fost acordată suma de 4.960 lei, reprezentând contravaloarea pavajului nu este însoţită de o chitanţă/extras de cont care să ateste efectuarea efectivă a plăţii.
În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C.proc.civ.
Împotriva recursului a formulat întâmpinare reclamanta invocând excepţia tardivității şi nulităţii recursului, iar, subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.
S-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19.02.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile invocate prin întâmpinare și a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru dezbateri în şedinţă publică.
4. Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va examina prioritar, în acord cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 248 alin. (1) C. proc. civ., motivul de casare vizând greşita soluţionare de către instanţa de apel, prin decizia nr. 7/A/14.01.2019, a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei în persoana numitului C. şi, implicit, a avocatului care a reprezentat societatea reclamantă, D.
Conform considerentelor prezentate asupra excepției de către instanța de apel, aceasta a subliniat, în primul rând, lipsa oricărei distincții, în prima instanţă, determinate de funcţia dublă a excepției invocate, pe de-o parte cu privire la mandatarul C. şi, pe de altă parte, cu privire la avocatul angajat de către acesta.
Interpretând dispoziţiile art. 194 şi pe cele ale art. 151 C. proc. civ., instanța de apel a arătat că nu există nicio dispoziție legală care să interzică administratorului unei societăţi comerciale, reprezentantul legal al acesteia, să mandateze o persoană fizică pentru reprezentarea persoanei juridice, în condiţiile art. 71 din Legea nr. 31/1990. Explicând distincția dintre reprezentarea legală şi cea convenţională, instanţa de apel a arătat că reprezentantul legal al S.C. A. S.R.L. a mandatat o persoană fizică să reprezinte convenţional societatea în justiţie, care, la rândul său, a angajat un avocat în acest scop. Astfel, au fost succesiv emise două procuri autentificate, nr. 912/20.10.2015 la BNP E. prin care numitului C. i se conferea puterea de a încheia în numele S.C. A. S.R.L. acte juridice de administrare, conservare şi dispoziţie şi, respectiv, nr. 71-17-92261/21.11.2017 emisă de Ambasada României la Londra, prin care administratorul statutar al S.C. A. S.R.L. mandata aceeaşi persoană pentru reprezentarea societăţii în dosarul instanţei înregistrat sub nr. x/91/2017, fiind dovedită puterea de reprezentare. Împrejurarea că s-a consemnat în cuprinsul actelor efectuate de părţi că este vorba despre o reprezentare legală reprezintă o simplă eroare materială care nu poate atrage consecinţele procesuale prefigurate de pârâtă.
Cu privire la aceste dezlegări, un prim palier al criticilor invocate vizează caracterul incesibil al dreptului de administrare al administratorului statutar al unei societăți comerciale, incluzând şi prerogativa reprezentării, chestiune apreciată de instanţa de apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 70 alin. (1) şi art. 71 din Legea nr. 31/1990 şi art. 829 alin. (1) C. civ.
Sub acest prim aspect, Înalta Curte sesizează că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 10.02.2017 în numele S.C. A. S.R.L. de către C. care şi-a declinat calitatea de administrator, legitimând această calitate pe baza procurii autentificate cu nr. 912/20.10.2015 la BNP E., procură dată de administratorul statutar al societății şi unicul asociat al acesteia, F.
Chiar dacă problema calităţii de reprezentant legal, mai exact de administrator social al reclamantei în persoana numitului C. pentru legitimarea dreptului său de a formula pentru societate acte de reprezentare, inclusiv procesuale, interferează cu domeniul Legii nr. 31/1990 şi ridică problema capacităţii administratorului statutar de a transmite facultatea de reprezentare legală, Înalta Curte sesizează că în cursul procesului în primă instanţă, la 29.11.2017, s-a depus la dosar o altă procură, autentificată sub nr. 71-17-92261/21.11.2017 la Ambasada României la Londra prin care, fără a se face referire la delegarea dreptului de administrare, dl. C. este desemnat ca mandatar al administratorului statutar al S.C. A. S.R.L., dna. F.
Prin această procură, administratorul statutar al S.C. A. S.R.L., F., care are, în virtutea art. 71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, calitatea de reprezentant legal al societăţii reclamante, numeşte ca mandatar pe dl. C. pentru ca, în numele reprezentatei şi pentru aceasta, să reprezinte interesele societăţii reclamante în procesul înregistrat cu nr. x/91/2017 şi, în acest scop, împuternicește mandatarul să încheie contracte de asistenţă juridică, să declare căi de atac, să formuleze orice cerere de chemare în judecată împotriva S.C. B. S.R.L. pentru acoperirea oricăror prejudicii produse ca urmare a încheierii antecontractului de vânzare încheiat sub nr. 1/1.07.2014. Se consemnează, de asemenea, în cuprinsul acestui mandat că, în scopul aducerii sale la îndeplinire, mandatarul semnează cererea de chemare în judecată, semnătura acestuia fiind opozabilă mandantului.
Prin emiterea acestei a doua procuri, chestiunea transmiterii convenţionale a calităţii de administrator social care include prerogativa reprezentării disputată pe baza primei procuri se estompează şi singura problemă derivată din reprezentare se transferă exclusiv pe domeniu procesual, unde dl. C. a acţionat în calitate de reprezentant al administratorului legal al societăţii reclamante.
Astfel, nu interesează, din perspectiva excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, relevantă strict în domeniul reprezentării procesuale, dacă mandatarul putea îndeplini funcţia de administrator ca urmare a unei incapacităţi legale, ori dacă, potrivit actului constitutiv, administratorului i-a fost permisă transmiterea dreptului legal de reprezentare socială.
Prin cea de-a doua procură nu se produce o transmitere a dreptului legal de reprezentare a societăţii de la administratorul statutar către un terţ, ci se constituie un drept de reprezentare a persoanei fizice, administratorul, care acţionează în mod continuu în numele societăţii printr-un mandatar, în puterea unui mandat acordat convenţional. Această facultate este recunoscută în plan procesual persoanelor fizice prin art. 81 alin. (1) şi art. 83 alin. (1) C. proc. civ.
Confundând reprezentarea legală cu cea convenţională procesuală, recurenta nu distinge, prin motivul de recurs amplu dezvoltat, că C. îşi legitimează calitatea de reprezentant convenţional al persoanei fizice, singura care reprezintă legal societatea şi că nu se legitimează, pe baza ultimei procuri, ca reprezentant legal sau convenţional direct al persoanei juridice. Pe aceste premise, teoria recurentei referitoare la caracterul incesibil al dreptului de reprezentare legală a unei societăţi nu este relevantă pentru analiza excepției lipsei calităţii de reprezentant în procesul civil.
Din această perspectivă, o altă chestiune sesizată de recurentă este aceea că dreptul de reprezentare procesuală trebuie să fie acordat expres.
Această condiţie, impusă, de altfel, prin art. 85 alin. (1) C. proc civ., este îndeplinită în cauză. Prezentată sintetic în considerentele anterioare, procura autentificată sub nr. 71-17-92261/21.11.2017 la Ambasada României la Londra îndeplinește această condiţie, exhibând expres voinţa de reprezentare şi chiar enumerând operaţiunile la care mandatarul este îndreptăţit.
Prin acest act persoana fizică, administratorul S.C. A. S.R.L., a împuternicit pe numitul C. să facă acte procesuale în dosarul dedus judecăţii sub nr. x/91/2017 în numele şi pe seama sa, să semneze cererea de chemare în judecată, să angajeze avocat etc., fiind îndeplinită condiţia caracterului său expres, cerută de lege împreună cu condiţia formei sale autentice.
Actul reprezintă un mandat ad litem, dat în scopul reprezentării procesuale, dar şi unul ad processum, semnificând dreptul de sesizare a instanţei.
Pe aceste date, nu este fondată nici critica recurentei S.C. B. S.R.L. prin care se arată că mandatara F. nu a ratificat actele procesuale făcute de C. în proces şi că procura dată în străinătate produce efecte numai pentru viitor. Prin asumarea opozabilităţii semnăturii mandatarului pe cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/91/2017, persoana reprezentată ratifică, în condiţiile art. 1311-1312 C. civ., actele procesuale efectuate de mandatar, iar ratificarea are, firesc, efecte retroactive, complinind orice lipsuri ale cererii de chemare în judecată determinate de lipsa reprezentării procesuale.
Statuând prin aceste considerente asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, Înalta Curte constată că numitul C. avea în cauză calitatea de reprezentant procesual, că această calitate a fost demonstrată în cursul procesului în faţa primei instanţe, conform art. 151 C. proc. civ. şi că în această calitate a participat în proces pe baza unui drept dobândit convenţional, astfel că excepţia era nefondată, iar, pe cale de consecinţă, motivul de recurs referitor la reprezentare va fi înlăturat.
Un al doilea motiv de recurs, învederat de recurentă cu privire la decizia civilă nr. 7/A/14.01.2019 prin care a fost anulată sentinţa tribunalului şi s-a acordat termen pentru evocarea fondului, constă în încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., astfel cum sunt interpretate prin Decizia nr. 23/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
A arătat recurenta că prin cererea de apel promovată de reclamanta S.C. A. S.R.L. s-a solicitat expres instanţei de apel anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei inferioare, sens în care s-a calculat şi taxa de timbru într-un cuantum diminuat de 20 de lei.
Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte arată că, deşi nu se poate susţine temeinicia motivului de recurs pe argumentul determinat de cuantumul diminuat al taxei de timbru, restul susţinerilor sunt fondate.
Examenul cererii de apel, intitulată greşit „recurs” şi calificată de instanţa de judecată ca apel, neurmată de o reconfigurare a conţinutului său ca efect al acestei calificări, cuprinde solicitarea „casării”, urmată de trimiterea spre rejudecare a cauzei la prima instanţă.
Deşi taxa de timbru a fost stabilită la un cuantum de 20 de lei în temeiul art. 25 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, şi nu ca o consecinţă a cererii de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă, această obligaţie a instanţei de apel a fost generată, în acord cu principiul disponibilității procesului civil, de cererea inserată în declaraţia de apel, al cărei efect este trasat de art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.
Potrivit acestei dispoziții, instanța de apel, constatând că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, ca efect al admiterii greşite a excepţiei procesuale a lipsei calităţii de reprezentant, avea obligaţia de a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe sau unei instanţe egale în grad, întrucât partea a solicitat expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel.
Astfel cum arată recurenta, instanţa de apel avea această obligaţie chiar dacă, în cadrul dezbaterilor care au precedat pronunţarea deciziei, avocatul apelantei a formulat în faţa instanţei de apel o nouă cerere, de evocare a fondului de către această instanţă.
În acest sens, Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat cu valoare obligatorie în decizia nr. 23/6.11.2017 că în privinţa „termenului și actului de procedură prin care partea interesată poate cere instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, textul de lege dispune în mod clar că această solicitare trebuie să fie expres formulată prin cererea de apel sau prin întâmpinare”, iar nu prin “alte acte procedurale (cum ar fi notele de ședință, concluziile scrise sau orale)”, deoarece această interpretare semnifică o adăugare la lege.
Având în vedere că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. este obligatorie pentru instanţele de judecată, curtea de apel avea obligaţia de a lipsi de efecte cererea de reţinere a cauzei pentru evocarea fondului în apel, formulată de avocat în dezbaterea apelului.
Procedând, aşadar, la amânarea cauzei pentru evocarea fondului după anularea sentinţei apelate, instanţa de apel a comis o încălcare a normelor de procedură sancţionate cu nulitatea.
Astfel, Înalta Curte a constatat că acest motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 este fondat şi determină, potrivit dispozițiilor art. 497 teza I C. proc. civ., admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 7/A din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă, casarea deciziei şi a sentinţei civile nr. 53 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vrancea, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.
Ca efect al casării, potrivit art. 500 şi art. 501 C. proc. civ., a fost, de asemenea, casată şi decizia nr. 67/A din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă, având în vedere efectul casării şi caracterul subsecvent al acesteia în raport cu prima decizie casată, constatând că nu este utilă cercetarea celorlalte motive de casare, prezentate de S.C. B. S.R.L. în memoriul de recurs.
Examinând cauza, instanţa învestită prin casare să judece din nou cauza va avea în vedere chestiunile de drept dezlegate, va ţine seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată şi se va pronunţa asupra cererilor părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în recurs.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
