Jurisprudența ÎCCJ | Cerere de recunoaştere a hotărârii de divorţ pronunţate într-un alt stat. Părţi având cetăţenia română cu reşedinţa pe teritoriul statului care a soluţionat litigiul

Competenţa personală exclusivă a instanţelor române prevăzută de art.1079 pct.5 C.proc.civ. nu îşi poate regăsi fundamentul, cât priveşte punctul de legătură relativ la domicilierea soţilor în România, doar în formalitatea emiterii de către autoritățile române a cărţilor de identitate în care se regăsește înscrisă o adresă cu care aceştia au avut cândva un element de legătură. Neîndoielnic, condiţia legală enunţată include faptul locuirii efective şi cu titlu actual pe teritoriul României a subiecţilor implicaţi, alături de deținerea unei cărţi de identitate eliberate de autorităţile române, pentru a justifica, împreună cu condiţia cetăţeniei române ori a calităţii de apatrid a unuia dintre ei, competenţa exclusivă a instanțelor române în pronunţarea divorţului. O interpretare contrară ar însemna ca determinarea competenţei exclusive a instanţelor române să urmărească identificarea doar formală a punctelor de legătură cu teritoriul şi autorităţile statului român, ceea ce este contrar raţiunii reglementării, al cărei scop este cel al excluderii competenţei jurisdicţionale a oricăror alte instanțe în acele cazuri în care interesele propriilor cetăţeni care locuiesc (doar) pe propriul teritoriu nu pot fi legate decât de Statul Român sau, altfel spus, când aceste interese nu pot fi în legătură cu niciun alt stat.

Prin urmare, câtă vreme la data introducerii cererii de divorţ pe rolul instanţei străine, domiciliul celor doi soţi nu mai corespundea celui din adresele înscrise în cărţile de identitate eliberate acestora de autorităţile române, părţile fiind stabilite pe teritoriul statului respectiv, cu statut de rezident permanent, hotărârea de divorţ a fost pronunţată de o instanță competentă, nefiind incident motivul legal de refuz al recunoaşterii pe teritoriul României a efectelor hotărârii supuse procedurii, justificat în dispoziţiile art. 1097 alin. 1 lit. e) C.proc.civ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 514 din 16 martie 2022

 Hotărârea atacată încalcă competenţa exclusivă a instanţelor române în materie de divorţ al cetăţenilor români cu domiciliul în România. În mod nelegal instanţa de apel a apreciat că domiciliul părţilor, în sensul normelor de drept internaţional privat privind procesul civil internaţional, este oriunde acestea ar locui efectiv. Consideră că instanţa de apel a dat o interpretare eronată, străină de normele dreptului internaţional privat, noţiunii de „domiciliu” al părţilor, abordând o optică specifică dreptului intern, unde nu se utilizează deloc conceptul complementar de „reşedinţă obişnuită”. În procesul civil internaţional, punctele de legătură al „domiciliului” şi respectiv al „reşedinţei obişnuite” sunt absolut distincte, unele acte normative operând în mod deliberat cu noţiunea de „domiciliu”, pe când altele operează cu noţiunea de „reşedinţă obişnuită”, definită în dreptul intern de art. 2570 C.civ.. În prezenta cauză, reclamanta şi-a declarat prin cererea introductivă domiciliul din România, ulterior a invocat un presupus „domiciliu” în Florida pentru prima oară în faţa instanţei de apel, pro causa, ca reacţie la motivele de apel privind încălcarea competenţei internaţionale exclusive a instanţelor române de a soluţiona cererile de divorţ între doi cetăţeni români cu domiciliul în România.

Dacă s-ar accepta, prin reducere la absurd, raţionamentul instanţei de apel, ar însemna că o persoană nu ar putea avea un „domiciliu” diferit de „reşedinţa obişnuită”, că aceste concepte juridice complet diferite sunt folosite de legiuitor în mod aleatoriu, fără vreo semnificaţie juridică, în normele de drept internaţional privat din acte normative contemporane, că declaraţiile libere ale ambelor părţi privind domiciliul în România şi înscrisurile care fac dovada deplină a domiciliului nu au nicio valoare dacă o parte se „răzgândeşte” şi se contrazice pro causa în apel, arătând că domiciliul său înregistrat nu e chiar adevăratul său domiciliu.

Legislaţia naţională stabileşte că cetăţenii români domiciliaţi în străinătate se legitimează cu paşaportul special pentru cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, cartea de identitate naţională retrăgându-se la eliberarea acestui paşaport.

Reşedinţa obişnuită nu are înţelesuri diferite în sistemele de drept care o utilizează, nu necesită dovada intenţiei şi este mai intuitivă decât domiciliul, conţinând termeni care pot fi înţeleşi pe baza sensului lor din vorbirea comună, fiind mai degrabă o realitate de fapt decât o construcţie juridică.

Conform înscrisurilor depuse la dosar de reclamantă, la data introducerii cererii de divorţ (anul 2019), ambele părţi erau cetăţeni români cu domiciliul în municipiul Bistriţa, aspect acceptat de ambele părţi fără echivoc în faţa primei instanţe, părţile având doar „reşedinţa obişnuită” în statul american Florida. Având în vedere că „reşedinţa obişnuită” din străinătate nu constituie „domiciliu”, conform dreptului internaţional privat român sau european, părţile având amândouă cartea de identitate specifică cetăţenilor români cu domiciliul în România, este evident că divorţul părţilor era de competenţa exclusivă a instanţelor române, hotărârea străină încălcând această competenţă internaţională exclusivă, motiv pentru care nu poate fi recunoscută în România, instanţa de apel încălcând în mod flagrant prevederile art. 1097 alin. 1 lit. e raportate la cele ale art. 1079 pct. 5 C.proc.civ.

A mai arătat că instanţa de apel a refuzat să facă o apreciere autonomă, conform normelor de drept procesual din România privind recunoaşterea hotărârilor străine, asupra respectării dreptului său la apărare (în condiţiile necitării la dezbaterea fondului) sau asupra caracterului echitabil al procedurii străine (în condiţiile în care termenul de apel curgea de la pronunţarea hotărârii, recurentul nu a fost vreodată citat la vreo înfăţişare), nearătând în moc concret la ce dată i s-ar fi comunicat hotărârea de către instanţa străină şi de când a curs termenul de apel.

Potrivit recurentului, ceea ce conferă caracter inechitabil procedurii străine, în raport de criteriile de acceptare a recunoaşterii din dreptul internațional privat român, este faptul că termenul de apel curgea de la pronunţarea hotărârii de primă instanţă, chiar în condiţiile necitării sale la termenul de dezbatere a fondului din 19.08.2019.

Ambele instanţe de fond naţionale au considerat că simpla înmânare a unei cereri introductive (prevăzută ca o cerinţă distinctă de art.1096 alin.2 C.proc.civ.) ar acoperi lipsa îndeplinirii procedurii de citare a pârâtului la judecata în fond. O astfel de interpretare este contrară atât regulilor privind recunoaşterea hotărârilor străine în România (art.1096 alin.2 C.proc.civ.), cât şi a garanţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cărora instanţa română chemată să recunoască o hotărâre străină trebuie să le dea valoare în hotărârile pronunţate.

Prima instanţă a apreciat în mod eronat că hotărârea străină din cauză nu ar fi putut face obiectul vreunei căi de atac, ignorând astfel un motiv distinct de refuz al recunoaşterii prevăzut de art. 1097 alin. 1 lit. g C.proc.civ. şi cerinţa asigurării pentru pârât a unui drept efectiv la exercitarea căii de atac.

Potrivit recurentului, instanţa de apel a încălcat astfel dispoziţiile procesuale interne de drept internaţional privat, care impun ca recunoaşterea hotărârii străine să se facă doar dacă pârâtul a fost citat la dezbaterea fondului în faţa instanţei străine şi dacă hotărârea străină este definitivă ca urmare a asigurării posibilităţii efective a exercitării căii de atac de către pârât.

A arătat că recurentul susţine neîntemeiat că în cauză ar fi încălcată competenţa teritorială exclusivă a instanţelor române, ceea ce nu poate fi primit având în vedere că deţinerea de către intimată a cărţii de identitate româneşti nu echivalează cu domicilierea pe teritoriul României, în condiţiile în care a dobândit încă din 3.10.2016 calitatea de rezident permanent pe teritoriul SUA, unde locuieşte împreună cu fiica sa şi în prezent.

A precizat, contrar susţinerilor recurentului, că şi acesta a locuit împreună cu intimata şi fiica lor pe teritoriul SUA începând cu anul 2016, unde au decis să se stabilească, participând la programul „Loteria vizelor”. De asemenea, recurentul locuia pe teritoriul SUA şi la momentul înregistrării cererii de divorţ, inclusiv la data de 16.05.2019, când i-a fost înmânată cererea de divorţ şi citaţia.

A arătat că în analiza dispoziţiilor art. 1079 pct. 5 C.proc.civ., trebuie remarcat faptul că legiuitorul prin terminologia folosită a avut în vedere exclusiv ipoteza în care soţii se află şi locuiesc pe teritoriul României, iar orice altă înţelegere a textului de lege nu ar putea fi decât una eronată, în totală contradicţie cu sensul şi spiritul legii.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, instanţa statului Florida şi-a verificat competenţa la momentul la care a soluţionat cauza şi a constatat că este competentă, în considerarea faptului că intimata avea domiciliul pe teritoriul SUA de mai mult de 6 luni înainte de înaintarea cererii de divorţ.

A susţinut că, în argumentarea motivelor de recurs, recurentul face o serie de discuţii sterile, lipsite de relevanţă juridică în prezenta cauză, purtate pe tărâmul unei separări terminologice între noţiunile de domiciliu şi reşedinţa obişnuită, această ultimă noţiune fiind consacrată ca şi utilizare în raporturile de drept internaţional privat cu statele membre ale Uniunii Europene, nu în raporturile cu SUA.

A arătat că în cuprinsul art. 1079 pct. 5 C.proc.civ., pentru indicarea punctului de legătură folosit legiuitorul utilizează sintagma domiciliază, sensul acestei noţiuni fiind acela de a locui, respectiv de a fi prezent efectiv cu caracter de continuitate pe teritoriul unui stat. Aceasta cu atât mai mult cu cât având în vedere normele de drept internaţional privat, un cetăţean român poate să aibă locuinţa principală pe teritoriul unui stat străin, unde poate să domicilieze, respectiv să îşi desfăşoare întreaga existenţă, să locuiască, respectiv să lucreze, toate aceste elemente conturând noţiunea de a domicilia.

Faptul că recurentul a refuzat în mod deliberat să participe la procedura de divorţ, să respecte termenul legal comunicat prin citaţie, în care să îşi exprime poziţia procesuală, este o chestiune asumată de către acesta, la fel ca şi consecinţele procedurale care au decurs din pasivitatea sa, iar aceste chestiuni nu privesc prezenta cauză şi în nici un caz nu pot fi asimilate încălcării dreptului său la apărare.

A considerat că este neîntemeiată şi critica recurentului cu privire la caracterul definitiv al hotărârii a cărei recunoaştere a fost solicitată în prezenta cauză.

Astfel, potrivit intimatei, ceea ce ignoră recurentul este faptul că la dosar a fost depus Certificatul eliberat de evidenţa populaţiei privind desfacerea căsătoriei, iar un astfel de document nu ar putea fi eliberat în situaţia în care hotărârea de desfacere a căsătoriei nu ar fi definitivă.

Mai mult, intimata a depus la dosarul cauzei Certificatul de neapelare, document care dovedeşte încă o dată faptul că în prezenta cauză nu este incident motivul de refuz al recunoaşterii prevăzut de dispoziţiile art. 1097 alin. l lit. g C.proc.civ., acesta atestând că hotărârea a cărei recunoaştere se solicitată este definitivă şi nu a fost atacată.

A precizat că reclamanta şi-a asumat domiciliul în România şi prin cererea introductivă de instanţă, iar conform art. 1079 pct. 5 C.civ., divorţul între soţi care domiciliază în România la data introducerii cererii, în condiţiile  în care cel puţin unul dintre ei este cetăţean român, este de competenţa exclusivă a instanţelor române.

În ceea ce priveşte motivul de nerecunoaştere legat de încălcarea dreptului său la apărare, conform exigenţelor stabilite de legea română pentru recunoaşterea unei hotărâri străine, recurentul a arătat că intimata a încercat să aducă în discuţie caracterul irelevant al respectării procedurii din statul american Florida.

Încălcarea competenţei internaţionale exclusive a instanţelor române în materie de divorţ al cetăţenilor români cu domiciliul în România (art.1079 pct.5 C.proc.civ.) la pronunţarea hotărârii de desfacere a căsătoriei a cărei recunoaştere s-a solicitat prin acţiunea dedusă prezentei judecăţi, prevăzută drept condiţie negativă, respectiv motiv de refuz al recunoaşterii pe temeiul art.1097 alin.(1) C.proc.civ., nu se verifică în prezenta cauză.

Dezlegarea dată de instanţa de apel acestei critici de nelegalitate a hotărârii de prima instanţă este corectă, neputându-se reţine că la data introducerii cererii de divorţ pe rolul instanţelor din statul american Florida (8.05.2019), domiciliul celor doi soţi mai corespundea celui din adresele înscrise în cărţile de identitate eliberate acestora de autorităţile române (în cazul soţiei, eliberarea având loc în anul 2011), în condiţiile în care a rezultat din datele cauzei, necontestate, că stabilirea părţilor pe teritoriul statului american a avut loc în anul 2016, dată începând cu care atât acestea, cât şi fiica lor, au dobândit statut de rezident permanent în S.U.A., au desfăşurat activităţi lucrative devenind salariaţi şi plătitori de impozite (aspect confirmat cu certitudine în privinţa soţiei), iar copilul a fost înscris în programele de şcolarizare ale statului respectiv.

Competenţa personală exclusivă a instanţelor române prevăzută de norma art.1079 pct.5 C.proc.civ. nu îşi poate regăsi fundamentul, cât priveşte punctul de legătură relativ la domicilierea soţilor în România, doar în formalitatea emiterii de către autoritățile române a cărţilor de identitate în care se regăsește înscrisă o adresă cu care aceştia au avut cândva un element de legătură. Neîndoielnic, condiţia legală enunţată include faptul locuirii efective şi cu titlu actual pe teritoriul României (dar nu, în mod necesar la adresa din cartea de identitate) a subiecţilor implicaţi, alături de deținerea unei cărţi de identitate eliberate de autorităţile române, pentru a justifica, împreună cu condiţia cetăţeniei române ori a calităţii de apatrid a unuia dintre ei, competenţa exclusivă a instanțelor române în pronunţarea divorţului. O interpretare contrară ar însemna ca determinarea competenţei exclusive a instanţelor române să urmărească identificarea doar formală a punctelor de legătură cu teritoriul şi autorităţile statului român, ceea ce este contrar raţiunii reglementării, al cărei scop este cel al excluderii competenţei jurisdicţionale a oricăror alte instanțe în acele cazuri în care interesele propriilor cetăţeni care locuiesc (doar) pe propriul teritoriu nu pot fi legate decât de Statul român sau, altfel spus, când aceste interese nu pot fi în legătură cu niciun alt stat.

Aşa cum corect a subliniat instanţa de apel, hotărârea de divorţ a fost pronunţată de o instanță competentă întrucât potrivit art. 61021 din Statutele Floridei, pentru a obţine desfacerea căsătorie, unul dintre soţi trebuie să locuiască 6 luni în acest stat înainte de depunerea cererii, condiţie ce a fost verificată şi considerată îndeplinită în cazul părţilor, la data sesizării Judecătoriei din Departamentul judiciar douăzeci, în şi pentru Comitatul Collier, Florida. De altfel, o prevedere cu un conţinut similar, de natură să întărească interpretarea dată anterior conţinutului art. 1078 pct. 5 C.proc.civ., se regăseşte şi în legislaţia română, în cadrul competențelor recunoscute şi instanțelor române (art. 1081 alin.(2) pct. 2 C.proc.civ.) de a judeca „cererile de divorţ, dacă, la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puţin 1 an”.

Este corectă interpretarea pe care instanţele de fond au dat-o dispoziţiilor art. 1096 alin.(2) C.proc.civ. referitoare la cerinţa cumulativă de recunoaştere a hotărârii străine care impune ca, atunci când a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, să se verifice dacă părţii în cauză i-a fost înmânat în timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanței şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

În conţinutul său, norma art. 1096 alin.(2) C.proc.civ. se referă la acte şi momente procesuale esenţiale pentru asigurarea dreptului la apărare şi, având în vedere diferenţele existente la nivelul multiplelor sisteme de drept care pot să nu cunoască/prevadă, spre exemplu, o citare formală a părţii pentru momentul procesual al dezbaterii cauzei în fond (o atare specială citare neexistând nici măcar în sistemul român de drept), s-a apreciat corect de către instanţele de fond că aplicarea dispoziției legale în discuţie trebuie să pornească de la o interpretare în sens larg a acesteia, în care esențială este asigurarea/verificarea că partea, împotriva căreia se cere recunoaşterea hotărârii, a avut cunoştinţă despre proces, despre procedura derulată şi despre posibilităţile concrete de exercitare a dreptului său la apărare în cadrul acesteia.

Este, de asemenea corectă, concluzia pe care, pornind de la această interpretare, instanțele de fond au dedus-o în cazul concret supus judecăţii, anume că toate aceste garanţii procesuale, care dau conţinut dreptului la apărare, au fost asigurate în cazul recurentului-pârât în procedura de divorţ cu copii minori desfăşurată în faţa autorităţilor judiciare din statul Florida.

Contrar criticilor recurentului-pârât, aceste garanţii procesuale au fost asigurate în cazul său prin comunicarea personală realizată la 16.05.2019  a cererii de divorţ şi a citaţiei în care îi erau aduse la cunoștință drepturile şi posibilităţile legale de exercitare a acestora, inclusiv consecinţele decurgând din neexercitarea lor. Prin urmare, este justă concluzia instanțelor de fond asupra verificării condiţiei cumulative de recunoaştere a hotărârii străine la care se referă norma art. 1096 alin.(2) C.proc.civ., dovedindu-ne  că pârâtul a fost informat asupra litigiului iniţiat împotriva sa, a procedurii declanşate şi condiţiilor de exercitare a drepturilor sale pe parcursul acesteia.

Aşa cum consemnează chiar autoritatea judiciară emitentă a hotărârii supusă recunoașterii la pct. 5 al acesteia, deşi soţului i s-a înmânat personal cererea în data de 16.05.2019, iar confirmarea de primire a fost înaintată în instanță, respondentul nu a înaintat un răspuns la cerere şi nu a înaintat niciun alt fel de document conform celor impuse de Reglementările de Procedură pentru Legile Familiei Florida, drept pentru care s-a introdus o acţiune în lipsă împotriva soţului la 21 iunie 2019.

Instanţa de apel a reţinut despre această  moţiune de judecare în lipsă ca fiind doar o etapă ulterioară în procedura de judecată a cererii de divorţ, dat fiind că a fost consecinţa neexercitării dreptului la apărare al soţului, aspect care se confirmă ca atare atât prin mențiunile anterior enunţate din cuprinsul hotărârii, cât şi prin conţinutul însuşi al cererii de judecată în lipsă, depusă de reclamantă în copie tradusă în dosarul instanţei de apel.

Astfel fiind, este fără relevanţă şi, deci, lipsit de consecinţe în privinţa respectării dreptului la apărare al soţului, introducerea acestei cereri la 21.06.2019, când el părăsise deja (din 15.06.2019) teritoriul statului american în urma deciziei de repatriere, de vreme ce această etapă procedurală este consecinţa neexercitării dreptului său la apărare şi a deciziei de a nu participa în niciun fel la procedură.

Recurentul-pârât nu este în drept să invoce caracterul inechitabil al procedurii după care s-a judecat cauza sa în faţa autorităţilor judiciare ale Statului Florida şi nici încălcarea dreptului propriu la apărare prin necitarea la termenul de dezbatere a cauzei, prin neîncunoştinţarea asupra cererii de judecată în lipsă ori prin lipsirea, pe care o acuză, de posibilităţile efective şi concrete de exercitare a căii de atac a apelului împotriva hotărârii de desfacere a căsătoriei, care ar curge de la pronunţare, cât timp toate acestea apar drept consecinţe ale modului în care a înţeles să se poziţioneze faţă de această procedură, după cum corect au reţinut instanţele de fond, el refuzând în mod deliberat să participe la procedura de divorţ, alergând să nu-şi exprime în niciun fel poziţia asupra litigiului, nici în scris şi nici prin solicitarea unei audieri, ci optând, pur si simplu, să o ignore.

Decizia sa apare ca fiind una asumată, încunoştinţat fiind asupra litigiului, a procedurii de soluţionare a acestuia, a drepturilor şi posibilităţilor aflate la dispoziţia sa, dar şi asupra consecinţelor nevalorificării acestora.

Aspectele invocate ca impedimente în exercitarea dreptului său la apărare nu constituie decât consecinţe ale propriei opţiuni în privinţa neexercitării acestui drept, astfel că este corectă concluzia instanţei de apel asupra întrunirii tuturor condiţiilor de legalitate pentru recunoaşterea hotărârii de divorț dintre părţi pe teritoriul statului român.

Cât priveşte condiţia negativă cuprinsă în art. 1097 alin.(2) lit.g) C.proc.civ. – ca hotărârea supusă recunoașterii să nu poată face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată – s-a reţinut în mod cert ca fiind dovedit caracterul definitiv al hotărârii prin neprobarea formulării căii de atac de către cel ce invocă acest impediment la recunoaşterea hotărârii şi prin administrarea în apel a certificatului de neapelare, aspect întărit prin depunerea unei copii a certificatului de divorţ, ca document de stare civilă emis în baza unei hotărâri ale cărei efecte nu mai pot fi contestate sau înlăturate şi care este, deci, definitivă.

Lipsit de orice finalitate – întrucât, faţă de toate aceste elemente, verificarea condiţiei nu mai comportă niciun fel de discuţie – recurentul-pârât mai evocă maniera greşită în care tribunalul ar fi constatat această cerinţă legală (pe baza unei traduceri etimologice a denumirii actului jurisdicţional) şi pretinde, faţă de răspunsul dat în apel criticii sale formulate cu trimitere la această condiţie legală, că i s-ar fi reproşat de curtea de apel neformularea căii de atac împotriva hotărârii de divorţ pronunţată de instanţa statului american. Or, prin cele constatate, cu trimitere specială la certificatul de neapelare emis de autoritatea judiciară americană, instanţa de apel doar a constatat că nu se află în prezenţa condiţiei negative de recunoaştere a hotărârii străine, anume ca aceasta să poată face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte l-a respins în consecinţă.