Articole incidente: C. proc. civ., art. 53 alin. (1), art. 442, alin. (1), art. 457 alin. (1), art. 460 alin. (1), art. 503 alin. (2) pct. 2-3, art. 508 alin. (3)
În cazul în care cererea de recuzare nu vizează compunerea completului la data examinării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ci la un moment anterior, – cerere de recuzare respinsă -, iar pe calea recursului promovat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale se deduce instanţei de control nelegala compunere a completului de judecată la data examinării condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate de către completul de judecată aflat în aceeaşi compunere, este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât chestiunea nelegalei compuneri a completului, întemeiată pe aceleaşi argumente care au determinat formularea cererii de recuzare, nu poate fi controlată decât pe calea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea, în virtutea principiilor legalităţii şi unicităţii căilor de atac statuate prin art. 457 alin. (1) C. proc civ. şi art. 460 alin. (1) C. proc.civ. Prin urmare, până la acest demers, încheierea de respingere a cererii de recuzare produce efectele oricărei hotărâri judecătoreşti, neputându-se considera că instanţa nu a fost alcătuită potrivit legii la data examinării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 297 din 5 februarie 2020
1.Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, petentul A. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 2885/29.11.2018 pronunţată de această instanţă în dosarul nr. x/42/2018.
În cadrul dosarului asociat dosarului de revizuire, cu nr. x/42/2018/a2, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 405 C. proc. civ., formulată de acelaşi petent, pronunţând în acest sens încheierea din 14.10.2019.
2. Împotriva acestei încheieri petentul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ.
3. Prin decizia nr. 2231/28.11.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/42/2018/a2, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 14 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă.
În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 1 şi 5 C. proc. civ., chestiunile învederate de recurent ca reprezentând nulităţi ale hotărârii judecătoreşti nu au făcut obiectul analizei instanţei învestite cu soluţionarea cererii de revizuire.
Examinând recursul declarat împotriva încheierii din 14.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituționale cu excepția de neconstituționalitate este dată prin lege în competenţa instanţei în faţa căreia excepţia este ridicată.
Astfel, a revenit curţii de apel învestite cu cererea de revizuire competenţa de a examina condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu privire la condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, această instanţă statuând că dispoziţiile art. 405 C.proc. civ., care au făcut obiectul excepţiei, nu au legătură cu soluţionarea cererii de revizuire. Astfel, instanţa a subliniat corect în încheierea atacată cu recurs că decizia contestată cu revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu evocă fondul, iar dispoziţiile art. 405 C. prov civ. se referă la mijloacele de invocare a nulităţii hotărârii, concordant cu principiul legalităţii căilor de atac, ceea ce nu are legătură cu nulitatea invocării unor presupuse acte de procedură.
4. Împotriva acestei decizii, A. a formulat contestaţie în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C.proc.civ., art. 6 alin. (1) C.E.D.O., solicitând retractarea deciziei contestate şi soluţionarea recursului în conformitate cu temeiurile de drept invocate şi a probatoriului de la dosar.
Contestatorul a susţinut că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unor erori materiale care au influenţat soluţia de respingere a recursului.
Astfel, prima eroare constă în faptul că instanţa de recurs nu a înţeles ce hotărâre face obiectul recursului, contestatorul solicitând să se constate că recursul promovat nu a fost împotriva deciziei de respingere a cererii de revizuire, ci împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituționalitate a prevederilor art. 405 C.proc.civ.
Cea de-a doua eroare se referă la împrejurarea că în decizia contestată se face referire la considerentele instanţei de apel, în condiţiile în care dosarul a fost judecat de o instanţă de revizuire.
Un alt motiv subsumat contestaţiei în anulare vizează omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivele de recurs expuse la pct. 1, respectiv cele referitoare la legala alcătuire a instanţei, la pct. 2 care vizau încălcarea unor norme de procedură care atrag nulitatea hotărârii, precum şi motivele expuse la pct. 3 privind analizarea pe fond a excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Din perspectiva prevederilor art. 176 şi urm. şi art. 405 C.proc.civ., contestatorul invocă un motiv de nulitate absolută şi necondiționată a deciziei atacate, în argumentarea căreia arată că la termenul din 28.11.2019, după soluţionarea excepţiilor de procedură, instanţa de recurs a dispus trecerea la dezbaterea pe fond a recursului, refuzând să stabilească un nou termen în acest sens, cu încălcarea prevederilor art. 244 C.proc.civ.
Împotriva contestaţiei în anulare a formulat întâmpinare intimata B., solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.
La 3.02.2020 contestatorul a depus la dosar cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea art. 519 C.proc.civ, în sensul rezolvării de principiu a sintagmei „va putea solicita”, respectiv dacă aceasta semnifică faptul că sesizarea completului este o decizie lăsată de legiuitor la latitudinea exclusivă a completului în fața căruia se formulează cererea de sesizare, sau dacă semnifică faptul că, atâta vreme cât cererea justițiabililor întruneşte cele trei condiţii limitativ stipulate de textul de lege, instanţa este obligată să dea curs solicitării, urmând ca aceasta să fie admisibilă în principiu în fața completului specializat al Înaltei Curţi.
În drept, au fost invocate prevederile art. 519 C.proc.civ., art. 6 C.E.D.O., deciziile nr. 462/2014 şi nr. 500/2016 ale Curţii Constituţionale.
6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, urmând a o respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art. 519 C.proc.civ., reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariția unei practici neunitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti.
Între condiţiile cumulative impuse de lege pentru formularea sesizării instanţei supreme pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este aceea ca de soluţionarea respectivei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care problema de drept sesizată reclamă nevoia unei interpretări de principiu, posibilă prin acest mecanism.
Or, de la bun început, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 519 C. proc. civ. sunt invocate cu totul izolat în cauză, litigiul având ca obiect o contestaţie în anulare îndreptată împotriva unei decizii definitive, pronunţate de instanţa de recurs. Nu doar că dispoziţiile legale evocate de contestator nu au incidenţă directă în cauză, dar nicio altă solicitare cu caracter incidental în procedura urmată nu este aptă să suscite evaluarea chestiunii de drept derivate din modul de interpretare a dispoziţiilor legale evocate de contestator.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie respinge cererea contestatorului A. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept învederate.
Trecând, mai departe, la analiza motivelor contestaţiei în anulare promovate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că un prim motiv vizează împrejurarea că dezlegarea dată recursului este rezultatul unor erori materiale care au influențat într-o manieră determinantă hotărârea instanţei de respingere a recursului ca nefondat.
A considerat contestatorul că în mod eronat instanța de recurs a reţinut că declararea căii de atac a vizat hotărârea dată asupra revizuirii, iar nu încheierea din 14 octombrie 2019 prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.
În noţiunea juridică de eroare materială se includ greşelile de procedură constând în confundarea unor elemente importante, inclusiv de natura celei sesizate de contestator, care au influenţat decisiv hotărârea pronunţată în cauză.
Cu toate acestea, deşi contestatorul a sesizat eroarea constând în analiza în recurs a unei alte hotărâri decât cea real recurată, în realitate, această eroare nu a fost comisă în procedura de judecată a recursului şi, de aceea, acest motiv de contestaţie în anulare nu va fi reţinut.
Astfel, încă din practicaua deciziei atacate cu contestaţie în anulare, decizia nr. 2231/28.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se reţine ca obiect al recursului încheierea din 14.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă în dosarul nr. x/42/2018/a2, pentru ca ulterior, în considerente, să fie analizată legalitatea acesteia.
Împrejurarea că în debutul considerentelor deciziei s-a făcut o prezentare a cadrului procesual pentru relevarea parcursului şi evoluţiei litigiului nu este de natură a fi considerată o permutare a obiectului recursului. Este evident, din structura şi evoluţia considerentelor, că analiza instanţei de recurs s-a referit exclusiv la încheierea din 14.10.2019, prin care Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea revizuentului de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 405 C. proc. civ.
Aceste considerente corespund specificului încheierii de ședință atacate de recurent şi răspund aspectelor criticate de parte, chiar dacă prin acestea s-au făcut, în mod circumstanțial, trimiteri la modul în care instanța a aplicat regulile de procedură în procedura de judecată a revizuirii cu care fusese învestită.
Pe acelaşi temei de drept, contestatorul A. a invocat o altă eroare, a considerentelor deciziei, în sensul în care, motivând decizia pronunţată în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a referit, cu prilejul examinării recursului, la instanţa de apel, deşi, procedura de judecată în faţa curţii de apel, care a pronunţat hotărârea recurată, s-a desfăşurat în revizuire.
Sesizarea referitoare la acest aspect este reală, însă eroarea evocată nu poate reprezenta, prin natura consecinţelor produse, efectul circumstanţiat de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., pentru a putea constitui temeiul contestaţiei în anulare promovate, astfel că şi această critică va fi înlăturată.
Aceasta pentru că, astfel cum s-a arătat deja anterior, eroarea instanţei trebuie să fie cauza determinantă a dezlegării date recursului, astfel cum chiar dispoziţiile legale o impun.
Or, împrejurarea că instanţa de recurs, motivând decizia s-a referit la instanţa de apel, iar nu la instanţa de revizuire care, în esenţă, era o curte de apel, nu a avut aptitudinea de a influenţa soluţia adoptată în recurs. Greşeala sesizată de contestator este pur formală şi se plasează în domeniul erorilor materiale al căror regim este stabilit în art. 442 alin. (1) C. proc. civ., iar nu al erorilor care, spre a reprezenta motiv pentru exercitarea căii de atac de retractare, au determinat hotărârea dată în cauză.
Al doilea temei al contestaţiei în anulare, fondat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ, a vizat omisiunea cercetării unor motive de casare. Astfel, recurentul a arătat că nu au fost deloc cercetate motivele de recurs care au vizat nelegala alcătuire a instanţei care s-a pronunţat asupra cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale, motivele de casare care vizau încălcarea unor norme de procedură care atrăgeau nulitatea hotărârii şi nici motivele care impuneau reexaminarea admisibilității cererii de sesizare a contenciosului constituţional cu excepţia de neconstituționalitate ridicate de revizuentul-recurent.
Examinând acest motiv al contestaţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este fondat numai cu privire la una dintre omisiunile sesizate.
Mai exact, examinând recursul, instanţa a omis să răspundă recurentului primei critici invocate, referitoare la nelegala alcătuire a instanţei.
Este, însă, nereală susţinerea contestatorului referitoare la omisiunea cercetării celorlalte motive de recurs. Examenul deciziei atacate permite identificarea considerentelor instanţei asupra motivului de recurs reprezentat de critica referitoare la încălcarea normelor de procedură care atrag nulitatea hotărârii.
Sintetizând aceste considerente, se constată că instanţa de recurs a stabilit că aspectele învederate de recurent au primit un răspuns din partea instanţei de revizuire într-o ordine procedurală apreciată de această instanţă şi că o parte a nulităţilor învederate nu au fost ridicate şi în faţa instanţei inferioare, învestită cu cauza.
Înalta Curte reaminteşte cu acest prilej că nu poate fi cenzurată în calea de atac de retractare a contestaţiei în anulare modalitatea în care, examinând motivele de casare, instanţa a detaliat exhaustiv argumentele prezentate de parte ori a oferit numai un răspuns sintetic, analizând grupat un set de argumente subsumate aceluiaşi motiv. Aceasta întrucât calitatea motivării opusă în contestaţia în anulare nu poate fi examinată în sensul reformării deciziei examinate, ci numai în sensul în care reprezintă o omisiune totală a motivului de recurs, o lipsă reală a examinării acestuia.
De asemenea, instanţa de recurs a examinat şi motivul de recurs referitor la analiza condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Astfel, în măsura în care instanţa de revizuire a respins prin încheiere această cerere ca inadmisibilă, constatând că textul de lege criticat nu are legătură cu dezlegarea ce urmează a fi dată pe fondul cererii de revizuire, în recursul declarat împotriva încheierii, în considerarea efectului său în casaţie apreciat conform art. 497 C. proc. civ., examinarea recursului s-a limitat la verificarea legalității celor statuate de instanţa inferioară ierarhic. În aceste limite instanţa de recurs a răspuns criticilor formulate de recurent printr-o examinare proprie a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate a excepţiei ridicate de revizuent, validând, pe baza unui raţionament propriu, concluzia instanţei de revizuire. În aceste condiţii, contrar susţinerilor contestatorului, instanţa de recurs nu trebuia să examineze fondul excepției de neconstituționalitate invocate, deoarece aceste chestiuni se situau, oricum, în plan subsecvent analizei condiţiilor cumulative de admisibilitate a acestei excepții.
Cu privire la motivul de recurs care a dedus instanței de control critica referitoare la nelegala alcătuire a instanţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, din examenul deciziei atacate, că nu există niciun considerent care reprezintă rezultatul analizei proprii acestuia ori care să justifice omisiunea cercetării sale. În acest caz, întrucât lipsa acestei cercetări poate aduce atingere garanţiilor dreptului la un proces echitabil, ca efect al omisiunii analizei acestui motiv de casare, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare, a anulat decizia atacată şi, mai departe a procedat la un examen propriu al acestui motiv de casare.
Astfel, prin acest motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a învederat că în procedura de soluţionare a recursului, după ce a constatat că membrii completului de judecată nu au formulat o declaraţie de abţinere în temeiul art. 41 C. proc. civ., a formulat o cerere de recuzare, respinsă prin încheierea dată în camera de consiliu la 30.09.2019. Subliniind că această încheiere urmează să fie, la rândul său, atacată cu recurs, recurentul A. a arătat că la pronunţarea încheierii atacate în cauză, respectiv cea din 14.10.2019, completul era nelegal alcătuit.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cadrul dosarului de revizuire petentul A. a formulat o cerere de recuzare îndreptată împotriva unuia dintre membrii completului de judecată învestit cu revizuirea promovată de aceeaşi parte. Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 30.09.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă în dosar nr. x/42/2018/a2. La termenul de judecată acordat în cauză după soluţionarea acestui incident, revizuentul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 405 C. proc. civ., soluţionată prin încheierea din 14.10.2019, pronunţată în aceeaşi cauză şi atacată cu prezentul recurs.
Aşadar, deşi cererea de recuzare nu a vizat compunerea completului la data examinării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ci la un moment anterior, pe calea recursului, se deduce instanţei de control nelegala compunere a completului de judecată la data examinării condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate de către completul de judecată aflat în aceeaşi compunere.
Înalta Curte reţine, pe de-o parte, intenţia declarată a petentului de a ataca încheierea de respingere a cererii de recuzare, cuprinsă în memoriul de recurs, iar pe de altă parte, evocând principiile legalităţii şi unicităţii căilor de atac statuate prin art. 457 alin. (1) C. proc civ. şi art. 460 alin. (1) C. proc civ., arată că în succesiunea derulării actelor de procedură în cauză, chestiunea nelegalei compuneri a completului poate fi controlată numai în condiţiile art. 53 alin. (1) C. proc civ.
Deşi este evident că recurentul nu atacă concomitent cu încheierea din 14.10.2019 şi încheierea de respingere a cererii de recuzare, totuşi, în sistemul căilor de atac, chestiunea nelegalei compuneri a completului – chiar în rezolvarea chestiunii incidentale soluţionate la 14.10.2019, întemeiată pe aceleaşi argumente care au determinat formularea cererii de recuzare, nu poate fi controlată decât pe calea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea, în virtutea principiilor enunţate.
Până la acest demers, încheierea de respingere a cererii de recuzare produce efectele oricărei hotărâri judecătoreşti, iar instanţa, în acest recurs, va constata că instanţa a fost alcătuită potrivit legii la data examinării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel încât acest motiv de casare este neîntemeiat şi va fi înlăturat.
Constatând, aşadar, că acest motiv de recurs este nefondat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că în cadrul contestaţiei în anulate întemeiate pe omisiunea cercetării unui motiv de casare se impune reanalizarea recursului doar cu privire la motivul de recurs omis şi nu, din nou, a tuturor motivelor care au primit deja dezlegare. Aceasta deoarece, în caz contrar, s-ar accepta ideea că această cale extraordinară de atac se transformă într-un veritabil recurs la recurs care ignoră autoritatea de lucru judecat a celor deja statuate.
În fine, recurentul invocă pe calea contestaţiei în anulare şi alte motive de nulitate ale deciziei atacate pe această cale, legate de încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la dezbaterea cauzei în recurs, susţinând, în esenţă, că după finalizarea cercetării judecătorești, instanţa trebuia să amâne cauza pentru dezbateri.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că în cadrul contestaţiei în anulare nu pot fi supuse cercetării motive care, neîncadrându-se în cele delimitate în art. 503 C. proc. civ., nu reprezintă decât critici de nelegalitate asupra unei decizii definitive, a cărei legalitate nu poate fi repusă în discuţie. Întrucât principiul securităţii juridice consolidat prin soluţionarea unei cauze în mod definitiv ar fi afectat dacă, în afara excepţiilor strict prevăzute de lege, cauza ar putea fi reevaluată într-un sistem de reformare, Înalta Curte arată că aceste ultime critici de nelegalitate nu pot fi examinate în această procedură.
De aceea, pentru toate considerentele de fapt şi de drept prezentate în această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc civ., a anulat decizia nr. 2231/28.11.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă şi, rejudecând recursul declarat împotriva încheierii din 14.10.2019 de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă în Dosar nr. x/42/2018/a2, în limitele arătate, l-a respins, ca nefondat.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
