Articole incidente: C. proc. civ., art. 411 alin. (1) pct. 2, art. 416, art. 417, art. 418 | O.U.G. nr. 80/2013, art. 24 alin. (2)
Sancţiunea procedurală a perimării reprezintă un mijloc instituit de legiuitor în scopul asigurării unei bune înfăptuiri a justiţiei, tradusă prin soluţionarea cu celeritate a proceselor civile, perimarea reprezentând atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Potrivit art. 417 C. proc. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.
Nu orice act de procedură făcut de parte întrerupe perimarea, ci numai acela făcut în vederea judecării procesului, ipoteză în care nu se află o cerere de repunere pe rol netimbrată căreia nu i se poate da curs şi care este lipsită, astfel, de efectul juridic scontat. – I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2003 din 20 octombrie 2020
Prin cererea/contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, la 18 iunie 2018, sub nr. x/3/2018/a9, debitoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul administrator judiciar B. S.P.R.L., desfiinţarea măsurilor luate de administratorul judiciar constând în întocmirea şi publicarea Tabelului definitiv rectificat al creanţelor înregistrate faţă de S.C. A. S.R.L. întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 74 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, precum şi înscrierea creanţelor creditoarei C. S.R.L. în categoria creditorilor garantaţi cu o creanţă în valoare de 935.277 lei (echivalentul a 210.000 euro), în sensul înlăturării acesteia de la masa credală, precum şi obligarea administratorului judiciar la întocmirea şi publicarea tabelului definitiv rectificat al creanţelor cu respectarea prevederilor art. 74 din Legea nr. 85/2006.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2006, art. 17 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 22, art. 47, art. 52, art. 53, art. 54 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2010/C83/02), Noul Cod de procedură civilă, Noul Cod de procedură penală, Codul civil – art. 1654, art. 1662, Codul penal, Constituţia României, art. 267 TFUE.
La 30 iulie 2018, pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei formulate împotriva tabelului definitiv rectificat al creanţelor înregistrate faţă de A. S.R.L. publicat în B.P.I. nr. 11684 din 8 iunie 2018 cu privire la creanţa creditoarei C. S.R.L. în principal ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
La termenul din 17 septembrie 2018, debitoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat suspendarea judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a cauzei înregistrate sub nr. x/3/2018* pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, având ca obiect obligaţia de a face privind contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 2015.
Prin sentinţa civilă nr. 5018 din 24 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, a respins cererea de suspendare a judecării cauzei şi a respins, ca neîntemeiată, contestaţia debitoarei S.C. A. S.R.L. formulată în contradictoriu cu B. SPRL, în calitate de administrator judiciar al debitorului S.C. A. S.R.L. şi creditorul intimat C. S.R.L. împotriva tabelului definitiv rectificat publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 11684 din 8 iunie 2018, în privinţa creanţei creditorului C. S.R.L.
Împotriva sentinţei primei instanţe, contestatorul-debitor S.C. A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea cererii de apel astfel cum a fost formulată şi anularea sentinţei atacate.
Prin încheierea din 18 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a dispus, în temeiul art. 411 alin. (l) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea judecăţii apelului formulat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 5018 din 24 septembrie 2018, cu menţiunea că încheierea poate fi atacată cu recurs pe toată durata suspendării.
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, transmisă la 7 august 2019, apelanta – debitoare S.C. A. S.R.L. a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, solicitând, în caz de neprezentare a părţilor, judecarea cauzei şi în lipsă.
Prin decizia civilă nr. 1519/A din 7 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis excepţia perimării şi a constatat perimat apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 5018 din 24 septembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/3/2013/a 9, în contradictoriu cu intimata C. S.R.L. şi cu B. SPRL în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.R.L.
Împotriva deciziei instanţei de apel, societatea A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei nr. 1519/2019 din data de 7 octombrie 2019 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond.
În motivarea recursului, recurenta-debitoare a invocat ca prim motiv de recurs încălcarea principiului protecţiei încrederii legitime şi echivalenţei care impune ca toate normele aplicabile acţiunilor să se aplice fără distincţie, inclusiv celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern considerat a fi încălcat şi nerespectat în prezenta speţă.
Se mai arată că autonomia procedurală şi jurisdicţională a statelor membre presupune neîncălcarea principiului iura novit curia, în temeiul căruia instanţa trebuie să aplice normele juridice corecte şi să nu modifice temeiul juridic al concluziilor, aşa cum s-a procedat în cazul societăţii A. S.R.L. prin decizia recurată care, în opinia recurentei, este viciată de o eroare de drept, deoarece, pentru a întrerupe termenul de perimare, actul de procedură trebuie să aibă ca obiectiv repunerea pe rol în vederea judecării pricinii şi nu împiedică stricto sensu examinarea problemei de drept invocate.
Astfel, autoarea recursului menţionează că instanţa de recurs trebuie să verifice cu atenţie dacă aceasta este susţinută de o interpretare a conţinutului noului Cod civil sau nu.
În continuare, recurenta arată că la data 7 august 2019 a depus, prin poştă, cerere de repunere pe rol a cauzei care are ca efect întreruperea cursului perimării, astfel încât instanţa nu poate să constate că cererea s-a perimat, nefiind împlinit termenul de 6 luni.
Aşadar, se subliniază că, potrivit actelor aflate la dosarul cauzei, în data de 7 august 2019, cu puţin timp înainte de expirarea termenului de perimare, societatea A. S.R.L. a iniţiat procedura de repunere pe rol a cauzei, precizând, totodată că, potrivit art. 245 pct. 1 C. proc. civ., judecata reîncepe prin cererea de redeschidere făcută de una din părţi, când ea s-a suspendat prin învoirea părţilor sau prin lipsa lor.
În consecinţă, recurenta susţine că excepţia perimării trebuia respinsă, în condiţiile în care termenul de la care se calculează perimarea curge de la de 18 februarie 2019, iar cererea de repunere pe rol a fost trimisă la 7 august 2019.
Totodată, autoarea recursului susţine că, în temeiul valorilor comune prevăzute la articolul 2 din TFUE pe care se întemeiază Uniunea Europeană, se impune admiterea recursului, amintind în acest sens că exigenţa imparţialităţii, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune că încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părţilor şi publicului este esenţială şi decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil.
Se mai arată că, în jurisprudenţa Comisiei sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar şi conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă. În acest sens, recurenta face trimitere la anumite hotărâri CEDO : Fey c. Austriei, hotărârea din 24 februarie 1993, par. 30; Ferrantelli şi Santangelo c. Italiei, hotărârea din 7 august 1996; Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989 paragraf 48 Gautrin şi alţii împotriva Franţei, hotărârea din 20 mai 1998.
Se mai precizează că imparţialitatea judecătorului cauzei nu trebuie afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abţinere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situaţii, pe lângă acele remedii asigurate părţii interesate (recuzarea sau cererea de strămutare), recurenta făcând trimitere, totodată, şi la pct. 2.5 din Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judecătorului.
În final, autoarea recursului solicită, în baza argumentelor prezentate, examinarea/constatarea caracterului vădit inadecvat al deciziei nr. 1519/2019 pronunţată la 7 octombrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, care a condus la încălcarea accesului liber la justiţie, drept fundamental consacrat atât de Constituţie, cât şi de articolul 325 TFUE, admiterea recursului şi casarea deciziei 1519/2019 din data de 7 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, iar, în caz de casare, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond, conform art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 4, pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
Totodată, recurenta mai precizează că îşi întemeiază susţinerile şi solicitările şi pe dispoziţiile art. 2, art. 6, art. 325 TFUE, pe art. 29 alin. (1) lit. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, pe art. 17 alin. (1), art. 20, 21, 22, 47, 51 alin. (1), art. 52, art. 53 şi art. 54 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2010/C83/02), pe Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Constituţia României, Codul civil şi Codul de procedură civilă, solicitând, totodată, şi judecarea cauzei în lipsă.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Două aspecte sunt de notat cu titlu prealabil.
Primul vizează legea de procedură aplicabilă.
În cuprinsul cererii de recurs recurenta face referire atât la dispoziţiile din Codul de procedură civilă de la 1865 – art. 245 pct.1, art. 248 alin. (1), art. 249 – cât şi la cele cuprinse în Noul Cod de procedură civilă – art. 415, art. 416.
Din perspectiva aplicării în timp a legii de procedură sunt relevante următoarele aspecte:
Prin încheierea din 16 decembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/3/2013, în temeiul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, a admis cererea debitoarei SC A. SRL şi a deschis procedura generală a insolvenţei faţă de aceasta, fiind numit administrator judiciar B. SPRL.
Dosarul nr. x/3/2013/a9 prin care Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, ca instanţă de fond, a fost învestit de debitoare cu soluţionarea contestaţiei la tabelul definitiv rectificat al creanţelor înregistrate faţă de SC A. SRL, soluţionată de această instanţă prin sentinţa civilă nr. 5018 din 24 septembrie 2018, este un dosar asociat dosarului de faliment nr. x/3/2013 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a civilă.
Se reţine, astfel, că derularea procedurii insolvenței în temeiul Legii nr. 85/2006, în litigiul pendinte, se completează în măsura compatibilității cu prevederile noului Cod de procedură civilă.
Dispozițiile Legii nr. 85/2006 se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial și ale Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, așa cum rezultă din prevederile art. 149 din lege, cuprinse în capitolul VI denumit ,,Dispoziții tranzitorii și finale”.
Ca urmare, din perspectiva dreptului intertemporal și a intenției legiuitorului de a permite stabilirea certă a legii aplicabile întregii faze a procesului civil (în cazul analizat, întregii proceduri de insolvență), cererile formulate în legătură cu derularea procedurii insolvenței și aferente acestei proceduri trebuie supuse aceleiași legi care a guvernat deschiderea procedurii insolvenței.
Așadar, atât introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, cât și pronunțarea hotărârii de deschidere a procedurii se plasează, temporal, sub incidența noului Cod de procedură civilă, în considerarea prevederilor art. 24 C. proc. civ. şi art. 3 din Legea nr. 76/2012.
Din perspectiva acţiunii legii în timp, acest raţionament este exprimat în decizia nr. 55 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1008 din 16 decembrie 2019.
Cel de-al doilea aspect vizează încadrarea criticilor invocate în susţinerea cererii de recurs.
Este de notat că, deşi recurenta invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., argumentaţia adusă în susţinerea cererii de recurs permite examinarea criticilor formulate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind faptul că se invocă încălcarea de către instanţa de apel a unor reguli de procedură – cele cuprinse în art. 416 şi în art. 417 C. proc. civ. – a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Pe fondul recursului, se constată că măsura suspendării judecăţii cauzei a fost dispusă de instanţa de apel la data de 18 februarie 2019, în temeiul art. art. 411 alin. (l) pct. 2 C. proc. civ., iar cererea de repunere pe rol a fost formulată de recurentă înăuntrul termenului de perimare, la data de 7 august 2019.
Împrejurarea că s-a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, la data de 7 august 2019, nu a fost însă de natură să întrerupă cursul perimării, având în vedere că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia de timbrare a acesteia, cererea fiind anulată ca netimbrată. În acest fel, cererea de repunere pe rol a fost astfel lipsită de efectul juridic scontat, şi anume întreruperea cursului perimării, sancţiunea anulării cererii intervenind ca o consecinţă a nerespectării de către recurentă a obligaţiei achitării taxei judiciare de timbru, datorată conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.
Potrivit art. 417 C. proc. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.
Conform art. 418 alin. (1) ultima teză C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.
În interpretarea şi aplicarea acestor texte de lege se reţine, pe de o parte, că nu orice act de procedură făcut de parte întrerupe perimarea, ci numai acela făcut în vederea judecării procesului, ipoteză în care nu se află o cerere de repunere pe rol netimbrată căreia nu i se poate da curs şi nici încheierea prin care se constată această situaţie.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat în mod corect perimarea apelului, raportat la data suspendării judecăţii acestuia, 18 februarie 2019, în aplicarea art. 416 C. proc. civ.
Sancţiunea procedurală a perimării reprezintă un mijloc instituit de legiuitor în scopul asigurării unei bune înfăptuiri a justiţiei, tradusă prin soluţionarea cu celeritate a proceselor civile, perimarea reprezentând atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Atitudinea culpabilă a recurentei, dedusă din neîndeplinirea obligaţiei de timbrare a cererii, constă în lipsa de stăruinţă în judecarea pricinii, astfel că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 416 şi art. 417 C. proc. civ. raportat la împrejurările cauzei, nefiind astfel încălcat niciunul dintre principiile invocate de recurentă în cuprinsul cererii de recurs. Aceasta, deoarece recurenta deşi se referă la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraf 1 CEDO nu prezintă în concret critici care să demonstreze această neregularitate.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
