Jurisprudența ÎCCJ | Cerere de suspendare a obligației de plată a ratelor contractului de credit de investiții în contextul pandemiei COVID-19

Din economia dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2020 reiese că obligaţia de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi şi comisioane, acordate debitorilor de către creditori până la data de 30 martie 2020, se suspendă la cererea debitorului pentru o perioadă cuprinsă între minimum o lună şi maximum 9 luni.

Această normă are caracter imperativ, astfel că instanţa nu trebuie decât să verifice îndeplinirea condiţiilor stabilite în art. 6 din ordonanță, nefiind prevăzută condiția analizei existenței cazului de forță majoră, respectiv a imposibilității fortuite de executare.

Prin cererea formulată de reclamantul Aeroportul Internaţional A. R.A. în contradictoriu cu pârâta B. – Sucursala Cluj-Napoca s-a solicitat, în temeiul art. 997 C. proc. civ., obligarea pârâtei la aprobarea cererii de suspendare a obligaţiilor de plată aferente contractului de credit de investiţii nr. RQ 14051144693729 din 21 mai 2014 – pentru o perioadă de 9 luni (aferente perioadei aprilie 2020 – decembrie 2020), cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, împotriva acestei sentinţe a formulat apel incident reclamantul A. R.A. solicitând înlăturarea următoarelor considerente: „suspendarea nu se poate dispune în modalitatea solicitată de către reclamantă prin cererea de transformare a ordonanţei preşedinţiale într-o cerere de drept comun, respectiv pentru o perioadă de 9 luni stabilită de la momentul rămânerii definitive a hotărârii deoarece o astfel de solicitare este contrară prevederilor legale care permit ca suspendarea să se facă pe o perioadă de maxim 9 luni cuprinsă în intervalul aprilie-decembrie 2020”; cu menţinerea soluţiei cuprinsă în dispozitiv, precum şi cheltuieli de judecată în apel.

Deşi aparent există o neconcordanţă între obiectul cererii iniţiale şi obiectul cererii modificatoare, obiectul cererii este identic atât în cererea iniţială, cât şi în cererea modificatoare. Diferenţa este ca perioada de 9 luni să fie calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar aceasta nu este o diferenţă sub aspectul obiectului cererii cu care a fost învestită instanţa. Aceasta provine din preocuparea intimatului ca, cu ocazia punerii în executare a hotărârii, perioada de 9 luni aferentă obligaţiilor de plată din intervalul aprilie 2020 – decembrie 2020 să fie acceptată la suspendare, chiar dacă executarea hotărârii se va realiza după data de 31 decembrie 2020. Respectiva precizare nu este de natură să modifice petitul cererii de chemare în judecată, ci a avut ca finalitate organizarea punerii în executare a hotărârii prin care urma să se dispună obligarea pârâtei să aprobe cererea de suspendare a obligaţiilor de plată derivate din contractul de credit. Tribunalul nu a modificat limitele învestirii instanţei cu ocazia soluţionării cererii de chemare în judecată şi s-a pronunţat strict în limitele învestirii sale, neputându-se reţine încălcarea principiului disponibilităţii. Aspectele legate de punerea în executare a hotărârii nu pot forma obiectul cererii de învestire a instanţei, iar instanţa nu ar urma să se pronunţe asupra acestora prin însăşi dispozitivul hotărârii, ci acestea urmează a fi clarificate într-o altă etapă, cu ocazia punerii în executare a hotărârii.

Prin urmare, considerentele a căror înlăturare se solicită sunt eronate şi, în acelaşi timp, prejudiciabile pentru parte, deoarece pot crea premisele unei contestări de către partea adversă a respectării limitelor judecării cauzei, premise care de altfel s-au şi concretizat, prin promovarea de către B. SA a unui apel prin care s-a invocat, printre altele, încălcarea de către prima instanţă a principiului disponibilităţii.

Condiţiile de fond pentru acordarea acestor facilităţi, potrivit art. 6 constau în: întreruperea de activitate (totală sau parţială, determinată de deciziile adoptate de autorităţile publice competente), deţinerea unui certificat de situaţii de urgenţă sau certificat pentru situaţii de urgenţă (prin care se atestă o diminuare a veniturilor sau a încasărilor cu minimum 25% în luna martie, aprilie sau mai 2020 prin raportare la media lunilor ianuarie şi februarie 2020 sau întreruperea parţială sau totală a activităţii) şi faptul că debitorul nu se află în stare de insolvenţă, aspect probat cu extras de pe pagina web a ONRC.

În ce priveşte condiţia existenţei forţei majore care a generat o afectare a veniturilor obţinute de debitor, instanţa de apel a apreciat că aceasta poate şi trebuie să formeze obiectul analizei instanţei de judecată, în eventualitatea unui litigiu între părţile care au încheiat contractul de credit, deoarece nu orice întrerupere de activitate sau reducere a veniturilor cu 25% este aptă să constituie o premisă pentru acordarea facilităţilor la plata ratelor de credit, ci doar acelea care au fost determinate de situaţia gravă generată de criza COVID-19.

Din economia dispoziţiilor O.U.G. nr. 37/2020 reiese faptul că, deşi legiuitorul a făcut o aplicaţie particulară a forţei majore în contractele de credit aflate în derulare, nu a reglementat efectele forţei majore în maniera în care dispun prevederile de drept comun.

Pentru a se putea dispune suspendarea obligaţiilor de plată a debitorului, la cererea acestuia, prevederile O.U.G. nr. 37/2020 nu au impus ca şi condiţie imposibilitatea de executare a obligaţiei de plată, ci doar o dificultate în onorarea acesteia, cauzată de scăderea veniturilor debitorului fie prin înregistrarea unor venituri inferioare celor obţinute în perioada precedentă, fie prin restrângerea activităţii economice derulate.

Intenţia legiuitorului prin reglementarea unor facilităţi la plata ratelor de credit nu a fost doar aceea de a interveni în cursul executării contractelor în favoarea debitorilor care s-ar afla în imposibilitate de susţinere a costurilor creditului datorită situaţiei generate de criza Covid-19, ci a fost aceea de adoptare a unor măsuri de sprijin pentru persoanele juridice care au încheiat contractele de credit în calitate de debitor, pentru a se evita ca în conjunctura economică alterată de pandemia Covid-19, aceşti debitori să se îndrepte spre faliment.

Prin hotărârile adoptate la nivelul conducerii aeroportului s-a aprobat suspendarea temporară a contractelor de muncă ale unor salariaţi ca urmare a efectelor pandemiei, respectiv reducerea activităţii, reducerea programului de lucru de la 5 zile la 4 zile pe săptămână, precum şi suspendarea achiziţionării unor documentaţii tehnice aferente obiectivelor de investiţii şi a unor echipamente şi utilaje. Toate aceste împrejurări evidenţiază faptul că activitatea economică a reclamantului a fost afectată de criza generată de răspândirea virusului SARS-CoV2.

Deoarece intimatul a îndeplinit condiţiile cumulative prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020, se impunea admiterea cererii sale de suspendare a obligaţiilor de plată aferente contractului de credit de investiţii nr. RQ14051144693729 din 21 mai 2014 pentru o perioadă de 9 luni aferente perioadei aprilie 2020 – decembrie 2020.

Instanţa de apel se întemeiază pe susţinerile reclamantului de la termenul de judecată din 7 iulie 2020, deşi acestea au fost contestate, iar recurenta susţine că, în acest mod, instanţa i-a încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Prin cererea modificatoare din 29 mai 2020 s-a modificat obiectul cererii de chemare în judecată în sensul că s-a solicitat ca perioada de suspendare de 9 luni să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii (şi nu din aprilie 2020); petitul referitor la momentul curgerii perioadei de suspendare nu are ca finalitate organizarea punerii în executare a hotărârii, ci este un capăt de cerere prin care a fost învestită instanţa, aceasta fiind obligată să îl soluţioneze astfel cum a fost formulat.

Instanţa de apel a golit practic de înţeles şi de efecte teoria forţei majore din dreptul comun, ignorând-o cu desăvârşire, deşi la nivelul declarativ apreciază că această teorie este incidentă în speţă.

Dacă s-ar admite că ordonanţa nu ar impune imposibilitatea de executare, ci doar dificultatea de executare, această concepţie şi terminologie se aproprie mai mult de teoria impreviziunii şi se îndepărtează semnificativ de teoria forţei majore.

În condiţiile în care ordonanţa face o aplicare a teoriei forţei majore din dreptul comun, imposibilitatea de executare este o condiţie esenţială care trebuie analizată, în conformitate cu prevederile art. 1557 şi art. 1634 C. civ. Instanţa de apel face vorbire despre o „dificultate în executare”, care este incompatibilă cu teoria forţei majore.

Cazurile şi condiţiile în care completul de judecată stabilit aleatoriu poate fi schimbat sunt reglementate expres de lege, fie că este vorba despre Codul de procedură civilă, fie că este vorba despre Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

În speţă, la termenul din 13 octombrie 2020, completul de judecată a fost alcătuit din judecătorii C. şi D., conform Hotărârii Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Cluj nr. 113 din 19 decembrie 2019, acesta fiind completul de apel A3. La termenul din 27 octombrie 2020, completul a fost alcătuit din judecătorii D. şi E., aceasta din urmă fiind primul judecător desemnat de permanenţă conform Hotărârii Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Cluj nr. 66 din 2 iulie 2020.

Aşa fiind, în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de teza a II-a pct. 2 alin. 1 al art. 488 C. proc. civ., modificarea compunerii completului nefiind făcută cu încălcarea dispoziţiilor legale, câtă vreme, la termenul din 27 octombrie 2020, a intrat judecătorul desemnat în planificarea de permanenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurenta invocă încălcarea principiului disponibilităţii, criticând limitele învestirii primei instanţe, fiind nemulţumită de soluţia pronunţată în apel faţă de motivele de apel invocate de pârâtă. Principiul disponibilităţii acoperă atât dreptul justiţiabililor de a se adresa instanţelor de judecată în modul, forma şi în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar cu respectarea condiţiilor imperative ale legii, în acelaşi timp acoperă şi dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Recurenta invocă încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil arătând că instanţa de apel a respins proba cu înregistrarea audio a şedinţei de judecată din data de 7 iulie 2020.

Dreptul la apărare este garantat, însă nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Faptul că instanţa a respins solicitarea privind administrarea unei probe, considerând că nu este utilă în soluţionarea cauzei, nu înseamnă că a fost încălcat dreptul la apărare al recurentei, instanţa fiind suverană în aprecierea utilităţii probelor.

Pe de altă parte, aprecierea şi administrarea probelor nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să se circumscrie dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. Este adevărat că dreptul la apărare reprezintă principala garanţie a unui proces echitabil, fără de care tranşarea litigiului în mod judicios nu ar fi posibilă, însă în cauză nu a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil astfel cum susţine recurenta.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”. Acest motiv de recurs presupune că instanţa a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit. Exemplele date în doctrină se referă la aplicarea unei norme generale în detrimentul normei speciale, aplicarea unei norme străine de speţă, interpretarea greşită a textului de lege.

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

O.U.G. nr. 37/2020 a fost adoptată având în vedere Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, prin care s-a instituit starea de urgenţă pe o perioadă de 30 de zile, în contextul evoluţiei situaţiei epidemiologice internaţionale determinată de răspândirea coronavirusului SARS-COV -2, context în care s-a considerat că, în scopul prevenirii răspândirii virusului şi pentru limitarea efectelor negative ale acestuia trebuie luate a serie de măsuri care vor viza sectorul sănătăţii publice, educaţiei, protecţiei sociale, precum şi măsuri de limitare a efectelor negative determinate de limitarea sau întreruperea activităţilor socioeconomice.

O.U.G. nr. 37/2020 este un act normativ adoptat în situaţia excepţională determinată de pandemia de coronavirus. Aceasta reprezintă legea specială faţă de dispoziţiile de drept comun prevăzute de Codul civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 37/2020 „obligaţia de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi şi comisioane, acordate debitorilor de către creditori până la data de 30 martie 2020, se suspendă la cererea debitorului pentru o perioadă cuprinsă între minimum o lună şi maximum 9 luni”.

Norma cuprinsă în ordonanţă are caracter imperativ, astfel că instanţa nu trebuia decât să verifice îndeplinirea condiţiilor stabilite în art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020.

Aşa fiind, suspendarea operează în temeiul legii, dacă debitorul îndeplineşte condiţiile enumerate în O.U.G. nr. 37/2020. Legea nu distinge, în afara condiţiilor enumerate la art. 6, necesitatea analizei oportunităţii din partea băncii creditoare, nu este necesar acordul băncii pentru a se dispune suspendarea plăţii.

Pe de altă parte, în O.U.G. nr. 37/2020 nu este prevăzută condiţia analizei existenţei cazului de forţă majoră, respectiv a imposibilităţii fortuite de executare.

Banca susţine că A. putea şi poate să îşi achite ratele, însă pentru a beneficia de facilitatea suspendării la plată, legea prevede obligaţia debitorului de a nu avea rate restante. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 5 din O.U.G. nr. 37/2020, facilitatea poate fi acordată doar pentru creditele care nu înregistrează restanţe la data instituirii stării de urgenţă pe teritoriul României sau debitorii au efectuat plata acestor restanţe până la data solicitării suspendării obligaţiei de plată.

În mod corect a reţinut Curtea de apel faptul că O.U.G. nr. 37/2020 nu impune ca şi condiţie imposibilitatea de executare a obligaţiei de plată, aceasta practic ar echivala cu starea de insolvenţă a debitorului, ori tocmai legea stabileşte în mod expres că debitorul trebuie să nu se afle în stare de insolvenţă.

Condiţiile de fond prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020 pentru a se acorda facilităţile la plată sunt: întreruperea de activitate (totală sau parţială), deţinerea unui certificat de situaţii de urgenţă prin care se atestă o diminuare a veniturilor sau a încasărilor cu minimum 25% în luna martie, aprilie sau mai 2020 prin raportare la media lunilor ianuarie şi februarie 2020 sau întreruperea parţială sau totală a activităţii şi faptul că debitorul nu se află în stare de insolvenţă.

Este de necontestat faptul că activitatea aeroporturilor a fost unul dintre sectoarele cele mai afectate de pandemia de COVID-19, traficul aerian fiind oprit aproape complet în toată Uniunea Europeană, inclusiv în România, din cauza măsurilor aplicate în vederea diminuării impactului tipului de risc, materializate prin restricţii de zbor şi de trecere a frontierei.

S-a reţinut în mod corect de către instanţa de apel faptul că intenţia legiuitorului prin reglementarea unor facilităţi la plata ratelor de credit nu a fost doar aceea de a interveni în cursul executării contractelor în favoarea debitorilor care s-ar afla în imposibilitate de susţinere a costurilor creditului datorită situaţiei generate de criza Covid-19, ci a fost aceea de adoptare a unor măsuri de sprijin pentru persoanele juridice care au încheiat contractele de credit în calitate de debitor, pentru a se evita ca în conjunctura economică alterată de pandemia Covid-19, aceşti debitori să se îndrepte spre faliment.

Practic scopul intervenţiei legiuitorului a fost aceea de acordare a unor măsuri de protecţie în scopul diminuării efectelor negative pe care pandemia Covid-19 le-a determinat în mediul economic, astfel ca agenţii economici să îşi menţină o situaţie economico-financiară relativ stabilă şi să se evite situaţia intrării acestora în insolvenţă.

Este de reţinut în acest context faptul că A. a luat măsuri de reducere a personalului de reducere a programului de muncă şi corelativ a veniturilor, de anulare a unor proceduri de achiziţie publică sectorială, toate acestea pentru a continua activitatea şi a plăti ratele de credit în contextul pandemiei Covid-19, care prin restricţiile impuse a generat o restrângere drastică a activităţii.

Întrucât intimatul a îndeplinit condiţiile cumulativ prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020 în mod corect a fost admisă cererea de suspendare a obligaţiilor de plată aferente contractului de credit de investiţii nr. RQ 14051144693729 din 21 mai 2014 pentru o perioadă de 9 luni aferentă perioadei aprilie 2020 – decembrie 2020.

Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea măsurii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauză, instanţa de apel a arătat în considerentele hotărârii obiectul cererii şi susţinerile părţilor, expunerea situaţiei de fapt, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, reţinând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Critica recurentei privind motivele contradictorii care rezultă din faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut că analiza incidenţei forţei majore se face în concret, analiza condiţiilor forţei majore se limitează la condiţiile formale impuse de ordonanţă, fără a se putea analiza pe fond existenţa imposibilităţii de executare – este nefondată.

Raţionamentul juridic al instanţei de apel este corect. Astfel, O.U.G. nr. 37/2020 nu impune printre condiţiile prevăzute la art. 6 imposibilitatea fortuită de executare.

Potrivit art. 3 alin. 4 din ordonanţă – „Creditorul analizează solicitarea şi o aprobă în condiţiile prevăzute în normele de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.

În condiţiile în care reclamantul a prezentat dovezi din care rezultă că activitatea economică i-a fost afectată de măsurile luate pentru combaterea pandemiei şi a declarat, pe proprie răspundere, că se află în imposibilitate de a executa obligaţiile de plată a ratelor de credit, în mod corect s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 37/2020 şi s-a dispus suspendarea obligaţiilor de plată aferente contractului de învestiţii nr. RQ 14051144693729 încheiat la 21 mai 2019 pentru perioada aprilie – decembrie 2020.

Aşa fiind, motivarea hotărârii oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, iar în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.