Jurisprudența ÎCCJ | Competenţa instanţei civile de a se pronunţa asupra cererii de ridicare a sechestrului asigurător dispus de procuror prin ordonanţă

Nesoluţionarea laturii civile a procesului penal. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Competenţa instanţei civile de a se pronunţa asupra cererii de ridicare a sechestrului asigurător dispus prin ordonanţă a procurorului

Art. 379 alin. (5) Cod procedură penală stabilește că, în ipoteza în care, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă potrivit dispoziţiilor art.25 alin.(5) din acelaşi cod, măsurile asigurătorii dispuse conform art. 249 Cod procedură penală se mențin, respectiv că acestea încetează de drept dacă, în termen 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, persoana vătămată omite să formuleze acţiunea civilă în faţa instanţei civile.

Din analiza dispoziţiilor art.397alin. (1) și alin. (2) coroborat cu art. 249, art. 250¹, art. 252² şi art. 404 Cod procedură penală rezultă că, în cursul procesului penal, dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii în procesul penal este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată învestite cu acțiunea penală, iar competența de a verifica legalitatea şi necesitatea adoptării măsurilor asigurătorii şi punerea lor în executare, aparține, în cursul procesului penal, judecătorului de cameră preliminară ori instanței penale, în termenele și conform procedurii reglementate de Codul de procedură penală (art.250 şi urm.).

În consecință, în cazul în care procesul penal a fost finalizat, măsurile asigurătorii fiind menținute potrivit art. 397 alin. (5), dezînvestirea instanței penale determină imposibilitatea aplicării art. 249-art. 250²  Cod procedură penală

Așadar, legislaţia procesual penală nu conţine dispoziţii referitoare la ridicarea, la cerere sau din oficiu a măsurilor asigurătorii dispuse pe parcursul procesului penal, în ipoteza în care potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, iar partea civilă sesizează instanța civilă și nici nu stabileşte durata menţinerii acestor măsuri, în atare ipoteză.

Raportat, însă, la deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale nr. 20/2016, nr. 28/2016 și nr. 761/2013 se impune a se concluziona că, dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul Codului de procedură penală şi aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale.

I. Circumstanţele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş în data de 15.01.2020, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F, G., H., I., J., K., L., să se dispună obligarea la plata prejudiciului de 884931,04 lei cauzat de pârâţi părţii vătămate Statul Român prin săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 452 alin.(1) lit. a) şi h din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu aplicarea art. 35 alin 1 Cod penal, astfel: pârâta B. la plata  sumei de 42660,98 lei; pârâţii E., F., G., H. la plata  sumei de 9153,15 lei; pârâta G. la plata sumei de 328296,92  lei; pârâta L. la plata sumei de 368,48 lei; pârâta K.  la plata sumei de 3454,02 lei; pârâţii K., I., J., L. la plata sumei de 9905,36  lei; pârâtul F. la plata sumei de 57236,94 lei; pârâta D. la plata sumei de 5246,27 lei; pârâta C. la plata sumei de 39893,93  lei; pârâţii A. şi C. la plata sumei de 2248,95 lei;  pârâtul J. la plata sumei de 386466,46 lei;

Reclamanta a solicitat, totodată, obligarea pârâţilor la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii și menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin sentinţa penală nr.  909/2.10.2019 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş, constând în:

2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 579 din 22.07.2020 Tribunalul Mureş a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi în consecinţă: a obligat pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 42.660,98 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâţii E., F., G., H., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9153,15 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta G. la plata către reclamantă a sumei de 328296,92 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta L. la plata către reclamantă a sumei de 368,48 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta K. la plata către reclamantă a sumei de 3454,02 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâţii K., I., J., L., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9905,36 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâtul F. la plata către reclamantă a sumei de 57236,94 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta D. la plata către reclamantă a sumei de 5246,27 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta C. la plata către reclamantă a sumei de 39893,93 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâţii A. şi C., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 2248,95 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâtul J. la plata către reclamantă a sumei de 386.466,46 lei şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.

Totodată, au fost menţinute măsurile asiguratorii stabilite prin sentinţa penală nr.909/2.10.2019 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş în dosar nr. x/320/2019 rămasă definitivă, constând în:

Recurentele au solicitat casarea deciziei civile nr.37/A/2021, admiterea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr.579/2020 pronunțată de Tribunalul Mureş, modificarea parţială a sentinţei civile apelate în sensul radierii sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile proprietatea recurentei E. – casă de lemn cu două camere, în suprafaţă de 60 m.p. şi teren intravilan în suprafaţă de 1.370 mp., situate în comuna Ogra, respectiv înlăturarea dispoziţiei privind menţinerea sechestrului până la concurenţa sumei de 394687,01 lei din dispozitivul sentinţei, respectiv a celei privind menţinerea sechestrului asigurător până la concurenţa sumei de 84803,86 lei, datorată de B., A. şi C. asupra casei de locuit situată în com. Ogra și obligarea reclamantei-intimate la plata cheltuielilor de judecată.

În opinia recurentelor, întrucât, în ipoteza în care acțiunea penală nu este soluționată de către instanța penală, art.397 alin.(5) C.proc.pen. nu stabileşte până când se menţin măsurile asiguratorii, ci prevede doar că aceste măsuri încetează de drept dacă partea vătămată nu introduce acţiunea civilă la instanţa civilă în termen de 30 de zile, măsurile asigurătorii sunt supuse controlului instanţei civile, în sensul că, în raport de modul de soluţionare a acţiunii civile, această ultimă instanță va putea să se pronunţe asupra acestora, fără a fi obligată să menţină măsurile asigurătorii luate în procesul penal.

În speță, deși în motivarea deciziei se arată că instanţa civilă nu ar avea competenţa de se pronunţa cu privire la menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, neexistând nici o prevedere legală care să îi confere acest atribut, au fost menţinute măsurile asigurătorii luate în cadrul procesului penal, ca fiind legale, fără a se verifica situaţia actuală a prejudiciului reţinut în sarcina recurentelor, pe care l-au acoperit integral.

Astfel, s-a ignorat faptul că măsurile asigurătorii au fost luate în mod provizoriu în cadrul procesului penal, doar pentru a garanta repararea prejudiciului. Consideră recurentele că este eronat raționamentul instanței de apel potrivit cu care instanţa civilă nu poate să constate faptul că prejudiciul a fost achitat ulterior promovării acţiunii civile, cu motivarea că aceasta ar reprezenta o chestiune ce ţine de executarea hotărârii și care poate fi eventual invocată pe calea contestaţiei la executare sau în cadrul dosarului în care s-a solicitat ridicarea sechestrului asigurător,  deoarece prin hotărârea pronunţată în soluţionarea acţiunii civile a fost stabilit prejudiciul pentru care este obligat să răspundă fiecare pârât.

Astfel, dacă unul dintre pârâţi, cum este cazul recurentelor, a achitat prejudiciul reţinut în sarcina sa, această împrejurare justifică ridicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietatea acestora.

O eventuală contestaţie la executare ar fi o cale procedurală deschisă pentru soluţionarea unor chestiuni ulterioare hotărârii care se execută, fără a fi  posibilă punerea în discuţie a legalității şi temeiniciei măsurilor cuprinse în dispozitivul hotărârii.

În același sens, recurentele au susținut că instanţa de apel a ignorat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 1365 Codul civil, sentinţa penală nr. 909 din 2.10.2019 pronunţată de  Judecătoria Tg. Mureş, definitivă prin decizia penală nr.595/A din 20.12.2019, a Curţii de Apel Tg. Mureş are autoritate de lucru judecat numai cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar nu şi în ceea ce privește prejudiciul şi măsurile asigurătorii menţinute în baza prev.art.404 alin. (4) lit.c) C.proc.pen., coroborat cu art.397 alin.(5) C.proc.pen., rap.la art.25 alin.(5) C.proc.pen. şi art.486 alin.(2) C.proc.pen.

 Având în vedere faptul că instanţa civilă a fost sesizată cu soluţionarea acţiunii civile, potrivit dispoziţiilor art.1357 Codul civil, aceasta este competentă a se pronunţa asupra măsurilor asigurătorii și de a stabili dacă acestea au fost luate în mod legal, respectiv dacă, la momentul stabilirii obligaţiei de despăgubire,se impun a fi păstrate.

Au susţinut recurentele că instanţa civilă a menţinut măsura sechestrului asupra imobilelor proprietatea recurentelor fără a avea în vedere faptul că sechestrul se aplică în condiţiile art.238 alin. (9)-(11), art.239 alin. (l) şi (2) şi art.241 Cod de procedură fiscală, fiind considerat a fi o ipotecă legală, respectiv a ignorat  faptul că  aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 952 din Codul de procedură civilă, care prevăd că pot fi sechestrate numai bunurile mobile și imobile aparţinând debitorului.

Cu ocazia judecării acţiunii civile, instanţa civilă trebuia să dispună asupra acestor măsuri, verificând dacă au fost respectate aceste dispoziţii legale la momentul angajării răspunderii civile delictuale, precum şi dacă acest prejudiciu a fost acoperit.

Consideră că prin „menţinerea” măsurilor asigurătorii instanţa a omis faptul că acţiunea civilă introductivă a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale pentru propria faptă, reglementată de art.1357 Codul civil, fiind formulată împotriva  mai multor persoane care au avut calitatea de inculpaţi în dosarul penal nr. x/P/2016 la Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, pentru fapte ilicite distincte, între care nu există elemente de conexitate.

 Astfel, deşi este reclamat un prejudiciu total de 884931,04 lei, fiecare pârât răspunde pentru prejudicii distincte, produse în împrejurări precis determinate, răspunderea civilă delictuală pentru propria faptă ilicită fiind o răspundere personală fundamentă pe culpă, astfel că autorul răspunde pentru propria sa faptă ilicită şi poate fi obligat să repare numai prejudiciul pe care 1-a cauzat direct şi nemijlocit.

În condiţiile în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, revenea instanţei civile sarcina de a verifica legalitatea măsurilor asiguratorii, raportat la prejudiciul stabilit în sarcina fiecărui pârât, deoarece numai la acest moment au fost stabilite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.

Subliniază recurentele că angajarea răspunderii lor civile pentru fapta ilicită s-a realizat în limita prejudiciului cauzat, în sumă de 9153,15 lei, pentru recurenta E.,  în solidar cu pârâţii G., E., F., H., respectiv, în sumă de 39893,93 lei, pentru  recurenta C., în solidar cu A. de 2248,95 lei.

În opinia recurentelor, în mod nelegal a fost menţinut sechestrul asupra imobilului din Lăscud  deţinut  de recurenta C. în coproprietate cu M., până la concurenta sumei de 84.803,86 lei, respectiv asupra imobilului situat în comuna Ogra, deținut de recurenta E., aceasta nefiind obligate să răspundă pentru prejudiciul de 394687,01 lei, respectiv, de 84803,86 lei cu privire la care s-au menţinut măsurile asigurătorii asupra imobilului proprietatea lor.

Recurentele au pretins că, în speță, anterior judecării apelului, au făcut dovada achitării prejudiciului pentru care s-a reținut că răspund, depunând dovezile la dosar, însă instanța de apel a omis să verifice această  împrejurare, dispunând  menținerea sechestrului.

Totodată, recurenta E. a reiterat  apărarea din apel, vizând faptul că, în cauză, în vederea garantării achitării despăgubirilor în cuantum de 9135 lei a fost instituit sechestru asigurător și asupra autoturismului marca xx neînmatriculat, fabricat în 2003, în stare de funcţionare, deţinut de către H., evaluat la 2500  euro, a cărui valoare depăşeşte valoarea prejudiciului pretins, situaţie în care, nu se justifică şi menţinerea sechestrului asupra imobilului proprietatea sa.

De asemenea, recurenta C. a reiterat critica din apel vizând  menţinerea, prin sentința apelată, a măsurii sechestrului asupra imobilului situat în com. Lăscud fără a se avea în vedere faptul că acest imobil este proprietate comună devălmaşă a acesteia și a soţului său, decedat (care nu a fost inculpat în dosarul penal şi nici nu a fost obligat la despăgubiri), arătând că această apărare care tindea la a demonstra aplicarea greșită a art.238 alin.(9)-[11), art.239 alin.(l) şi (2) şi art.241 Cod de procedură fiscală, coroborat  cu  art. 952 din Codul de procedură civilă, nu  a fost analizată, deși în virtutea principiilor legalităţii şi al contradictorialităţii care guvernează procesul civil, instanţa avea obligaţia de a o analiza.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarile formulate, intimata a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

 În motivare, intimata a susținut, în esență, că potrivit acordului de recunoaştere, semnat de inculpații din dosarul penal, inclusiv de către recurentele recurente, în data de 27.05.2019, la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş, în dos. nr. x/P/ 2016, acestea  au recunoscut că au cauzat un prejudiciu bugetului consolidat al statului, în sumă de 884931.04 lei, astfel cum a fost calculat prin rapoartele de constatare tehnico-științifică întocmite.

În consecință, dispoziţia cuprinsă la art. 397 alin. (5) C.proc.pen. care justifică soluţionarea acţiunii civile lăsate nesoluţionată de instanţa penală, conservă măsura asiguratorie dispusă în procesul penal.

Critica recurentei C. referitoare la faptul că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra apărării acesteia vizând faptul că bunurile asupra cărora s-au instituit măsurile asigurătorii nu constituiau proprietatea exclusivă a acesteia, este lipsită de relevanţă în contextul textelor de lege mai sus amintite și a faptului că măsurile asigurătorii nu au fost contestate în faţa instanţei penale.

Susține intimata că scopul măsurilor asigurătorii este acela de a permite recuperarea prejudiciului de la debitor, după obţinerea titlului executoriu respectiv, că în speță, au fost reţinute în mod corect a dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr.19/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, astfel că, de vreme ce recurenta C. deține o cotă parte din bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, nu se poate reţine că măsura nu ar fi legală.

Corect a reţinut instanţa de fond, în acord cu dispoziţiile instanţei supreme, că măsurile asigurătorii nu sunt acte de executare, fiind astfel indiferent că bunurile nu sunt proprietatea exclusivă a pârâţilor.

Apreciază că în mod nejustificat recurentele au criticat faptul că instanţa civilă nu a analizat, raportat la fiecare dintre pârâţi, condiţiile răspunderii civile delictuale, omiţând faptul că prin acordul de recunoaştere semnat, apelanţii au recunoscut implicit prejudiciul produs prin comiterea infracţiunilor, prin acceptarea fără obiecţiuni a rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, rapoarte având ca obiect chiar stabilirea prejudiciului.

De asemenea, faptul că o parte din prejudiciu a fost achitat, ulterior promovării acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, nu are relevanţă la acest moment procesual, fiind o chestiune ce ţine de executarea hotărârii şi poate fi eventual invocată în cadrul dosarului în care s-a solicitat ridicarea sechestrului asigurător.

Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere inculpatul şi partea responsabilă civilmente, deoarece prin aceeaşi faptă s-a încălcat atât norma de drept penal, cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice ca fapta să atragă atât răspunderea penală, cât şi pe cea civilă. Atât timp cât debitorul nu a dat o garanţie îndestulătoare, care să acopere întreg prejudiciul care a fost stabilit prin rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică, nefiind achitat întreg prejudiciul (precum şi celelalte obligaţii de plată), adoptarea măsurii solicitate de apelant ar aduce o gravă atingere şanselor de recuperare a prejudiciului adus bugetului de stat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit situației de fapt stabilite în cauză, cele două recurente au fost condamnate prin sentinţa penală nr. 909 din 2.10.2019 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş în dosarul nr. x/320/2019, definitivă prin decizia penală nr.595/A din 20.12.2019, a Curţii de Apel Tg. Mureş, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 452 alin. (1) lit. a), h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu aplic. art. 35 alin. (1) Cod penal.

Prin hotărârea judecătorească anterior menţonată, instanţa penală, în baza art. 486 C.proc.pen. coroborat cu art. 397 și art. 25 din C.proc.pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F. -D.G.R.F.P. Braşov -A.J.F.P. Mureş, iar în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C.proc.pen. coroborat cu art. 397 alin. (5) C.proc.pen. raportat la art. 25 alin. (5) C.proc.pen. și art. 486 alin. (2) C.proc.pen. a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii dispuse în cursul urmăririi penale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş sub nr. x/102/2020, întemeiată pe prevederile art. 1349 şi  art. 1357 din Codul  civil reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., G., F., H., I., J., K., L., să se dispună obligarea pârâților la plata prejudiciului reprezentând accize în cuantum de 884.931,04 lei, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.

Astfel învestită, curtea de apel a reținut, în ceea ce privește critica celor două recurente pârâte vizând modul de soluționare a cererilor având ca obiect ridicarea sechestrului asigurator că, raportat la prevederile art. 249 alin.(1),  art. 600 C.proc.pen. coroborat cu art. 397 alin. (5) C.proc.pen., art. 213 Cod procedură fiscală și art. 952 și urm. Cod procedură civilă, în privinţa măsurilor asiguratorii dispuse de instanţa penală, printr-o hotărâre definitivă, instanţa civilă nu mai este competentă a face reaprecieri, astfel că, cererea privind ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii luate în procesul penal poate fi soluționată doar de procuror prin ordonanța de clasare, conform art. 315 alin.(2) C.proc.pen. sau de instanța de judecată, prin hotărâre, conform art. 404 alin.(4) lit. c) C.proc.pen.

Raportându-se la raționamentul anterior expus, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentelor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488  alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, vizând aprecierea instanței de apel în sensul că cererea de ridicare a sechestrului asigurator, formulată de cele două recurente, excedează competenței instanței civile.

În acest sens, Înalta Curte reține că, de regulă, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin.(1) C.proc.pen., instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.

Cu toate acestea, art. 25 alin. (5) C.proc.pen., reglementează ipotezele în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, caz în care prejudiciul urmează să fie recuperat, separat, pe calea unei acţiuni adresată instanţelor civile.

În acest caz, prorogarea în favoarea instanţei penale cu privire la soluţionarea acţiunii civile, alăturate acţiunii penale, este una limitată, operând numai atâta timp cât instanţa este învestită cu latura penală (exceptând situaţia de disjungere şi judecare separată a laturii civile), sau atunci când instanţa penală este ţinută de anumite norme de procedură penală care limitează măsurile concrete pe cale le poate lua pe latură civilă.

Alin. (5) al art. 379 C.proc.pen. stabilește că, în ipoteza în care, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă potrivit dispoziţiilor art.25 alin.(5) C.proc.pen., măsurile asigurătorii dispuse conform art. 249 C.proc.pen. se mențin, respectiv că acestea încetează de drept dacă, în termen 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, persoana vătămată omite să formuleze acţiunea civilă în faţa instanţei civile.

Astfel, urmărind garantarea protecţiei drepturilor părţii civile, legiuitorul a prevăzut în art. 397 alin. (5) C.proc.pen., dispoziţia de menţinere a măsurilor asiguratorii pentru o perioadă de timp limitată de 30 de zile, timp în care partea civilă să aibă posibilitatea sesizării unei instanţe civile cu analizarea pretenţiilor civile. Dacă partea civilă nu ia măsuri pentru sesizarea instanţei civile în termenul dat, acelaşi text legal prevede că măsura sechestrului asigurator încetează de drept. Per a contrario, în ipoteza în care partea vătămată nu rămâne în pasivitate, ci sesizează instanța civilă, măsurile asiguratorii se mențin.

Din analiza dispoziţiilor alin. (l) și (2) al art.397 coroborat cu art. 249, art. 250¹, art. 252² şi art. 404 C.proc.pen. rezultă că, în cursul procesului penal, dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii în procesul penal este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată învestite cu acțiunea penală, iar competența de a verifica legalitatea şi necesitatea adoptării măsurilor asigurătorii şi punerea lor în executare, aparține, în cursul procesului penal, judecătorului de cameră preliminară ori instanței penale, în termenele și conform procedurii reglementate de Codul de procedură penală (art.250 şi urm. C.proc.pen.).

În consecință, în cazul în care procesul penal a fost finalizat, măsurile asigurătorii fiind menținute potrivit art. 397 alin. (5) C.proc.pen., dezînvestirea instanței penale determină imposibilitatea aplicării art. 249-art. 250²  C.proc.pen.

În plus, art. 600 alin.(1) C.proc.pen. reglementează  ipoteza contestațiilor îndreptate împotriva soluţiilor pronunţate de instanţa penală  asupra laturii  civile a hotărârii, or, prin ipoteză, în speţă, acţiunea civilă nu a fost soluţionată.

Așadar, legislaţia procesual penală nu conţine dispoziţii referitoare la ridicarea, la cerere sau din oficiu a măsurilor asigurătorii dispuse pe parcursul procesului penal, în ipoteza în care potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C.proc.pen., instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, iar partea civilă sesizează instanța civilă și nici nu stabileşte durata menţinerii acestor măsuri, în atare ipoteză.

În referire la această problemă de drept, prin Deciziile nr. 20 din 19 ianuarie 2016, nr. 28 din 20 ianuarie 2016 și respectiv, nr. 761 din 13 decembrie 2013, instanța de contencios constituțional a statuat că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale – cu privire la cazul particular al desfiinţării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii – se completează cu dispoziţiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din C.proc.civ., dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care C.proc.pen. nu cuprinde dispoziţii contrare.

Sub acest aspect, Curtea Constituţională a constatat că normele procesual civile, spre deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător [art. 955 din C.proc.civ., în caz de nedepunere a cauţiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod], cât şi instituţia ridicării sechestrului asigurător – art. 957 alin. (1) din C.proc.civ.

Așadar, raportat la aceste decizii interpretative pronunțate de Curtea Constituțională și la efectul lor general obligatoriu se impune a se concluziona că, dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă (în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă – potrivit cărora dispoziţiile acestui cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare), normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul Codului de procedură penală şi aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale.

Este, așadar, eronată aprecierea instanței de apel în sensul că instanța civilă învestită cu soluționarea acţiunii civile lăsată nesoluționată de instanța penală, nu are competența de a se pronunţa cu privire la cererea de  ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, ulterior dezînvestirii instanţei penale şi lăsării nesoluţionate a acţiunii civile, întrucât nu ar exista nicio prevedere legală care să îi confere acest atribut.

De altfel, raționamentul expus în considerentele deciziei recurate apare ca fiind lipsit de rigoare, întrucât aceeași instanță de prim control judiciar, deși a apreciat că nu are competența de a se pronunţa cu privire la menținerea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, a validat măsura dispusă prin sentința civilă apelată privind menținerea sechestrului dispusă prin sentinţa penală nr. 909/2019 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş.

În egală măsură, se impune a fi observat că, până la soluționarea definitivă a laturii civile a procesului penal (fie de către instanța penală, fie de către instanța civilă, în ipoteza reglementată  de art. 25 alin.(5) din Codul de procedură civilă), beneficiarul măsurii asigurătorii – parte civilă în procesul penal – este titularul unei creanţe incerte sau eventuale.

 În măsura în care în procesul penal finalizat cu o soluție de condamnare, s-ar proceda și la soluționarea laturii  civile, creanța eventuală a statului se transformă în creanță certă, lichidă și exigibilă.

Potrivit art. 249 alin. (1) C.proc.pen., măsurile asiguratorii dispuse în procesul penal presupun suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi, la nevoie, pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce s-ar obţine împotriva sa, constituind măsuri de natură preventivă ce au ca finalitate asigurarea luării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, a garantării executării pedepsei amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Așadar, măsurile asiguratorii pentru garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune dispuse în procesul penal au menirea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor aparţinând învinuitului/suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente şi constau în indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului în vederea vânzării lor în cadrul unei proceduri de executare silită, urmărind realizarea creanţei creditorului la momentul obţinerii de către acesta a titlului executoriu, în caz de neîndeplinire benevolă a obligaţiei de către debitor. Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Se impune, totodată, a fi subliniat că măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate.

În egală măsură, trebuie observat că dispariția sau modificarea temeiurilor care justifică luarea măsurilor asiguratorii până la concurența valorii pagubei, astfel cum este aceasta apreciată la momentul adoptării  acestor măsuri, nu exclude, pe întreaga durată a procesului penal, intervenția organului judiciar pentru restabilirea legalității, susținere care se întemeiază, pe interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 249 C.proc.pen. care stabilesc condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, respectiv a prevederilor art. 250² C.proc.pen.

Or, în condiţiile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, iar competența instanței penale de a verifica măsurile asigurătorii subzistă doar atâta vreme cât există un proces penal, sarcina de a aprecia asupra necesității menținerii/ridicării sechestrului asigurator, soluționând cererile părților litigante cu  acest  obiect revine instanţei civile – instanţa de drept comun competentă să verifice și să stabilească condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâților,  potrivit art. 1357 din Codul  civil.

În alți termeni, câtă vreme prorogarea în favoarea instanţei penale cu privire la competența în soluţionarea acţiunii civile alături de acţiunea penală este una limitată, operând numai atât timp cât această instanță este învestită cu latura civilă, revine instanţelor civile învestite cu soluționarea laturii civile a procesului penal competenţa de soluţionare a cererilor prin care se urmărește ridicarea sechestrului, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) C.proc.civ.

O altă interpretare a normelor incidente ar conduce la concluzia că, în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (5) C.proc.pen., inclusiv în situația în care instanța civilă sesizată cu soluționarea laturii civile a acțiunii penale ar constata, în urma administrării întregului probatoriu, că pretențiile părții vătămate nu sunt întemeiate, așadar că dispar premisele obținerii titlului executoriu, sau că valoarea pagubei – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere la momentul instituirii măsurilor asiguratorii sau a fost deja acoperită, ar avea obligația de a dispune menținerea măsurilor asiguratorii astfel  cum au  fost instituite în procedura penală, deși astfel de măsuri nu sunt perpetue și nici imuabile, ci au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, așa cum rezultă neîndoielnic din prevederile art. 249, art. 250², art. 315, art. 397 alin.(2), art. 404 alin. (4) C.proc.pen..

De altfel, prin decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii, instanţa supremă a reţinut că: „instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenția Europeană cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)”.

Or, raportat  la circumstanțele particulare ale cauzei, justificarea soluției de menținere a măsurilor asiguratorii instituite în timpul urmăririi penale, exclusiv prin trimiterea la competența exclusivă a instanței penale de a dispune ridicarea acestor măsuri, nu respectă standardele de proporționalitate anterior menționate.

Validarea raționamentului instanței de apel contravine deopotrivă, jurisprudenței Curtii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în mod constant, că durata măsurilor asiguratorii trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit prin impunerea acestora, în caz contrar ar contraveni standardelor europene de protectie a dreptului de proprietate (Cauzele Forminster Enterprises Limited c. Cehiei, Iordăchescu  vs.  România,  Credit Europe Leasing IFN SA vs. Romania).

Astfel, Curtea europeană a observat în numeroase rânduri că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., nu conține cerințe procedurale explicite, procedurile judiciare care privesc dreptul la respectarea bunurilor trebuie să acorde persoanei o posibilitate rezonabilă de a sesiza autoritățile competente cu cauza sa pentru a contesta efectiv măsurile care constituie o ingerință în exercitarea drepturilor garantate de această dispoziție. Prin urmare, o ingerință în exercitarea drepturilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate avea nicio legitimitate în lipsa unei proceduri contradictorii care să respecte principiul egalității armelor, permițând discutarea aspectelor care sunt importante pentru soluționarea cauzei.

Or, în speță, în mod eronat, instanța de apel s-a limitat la a constata că măsurile asiguratorii au fost dispuse de către organele penale, situație premisă în raport de care a concluzionat că se impun a fi menținute, fără a verifica dacă legea procesuală penală prevede posibilitatea celor interesaţi de a solicita în fața instanțelor penale, ulterior finalizării procesului penal, ridicarea măsurilor asiguratorii de natura celor menținute de prima instanță, în speță, ca efect al intervenirii unor împrejurări noi, necunoscute la momentul instituirii acestora, (cum este cazul stingerii creanței prin plată). În plus, această instanță nu a făcut nicio referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudența Curții, deși aceasta formează împreună cu dispozițiile convenționale „un bloc de convenționalitate”, obligatoriu pentru autoritățile statului, inclusiv pentru instanțele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituţie şi articolelor 1 şi 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În referire la celelalte critici deduse analizei, Înalta Curte apreciază necesar a fi avute în vedere dispoziţiile art. 957 alin. (1) din C.proc.civ., potrivit cărora: „Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător”.

Aplicând, în mod corespunzător, această normă, care reglementează desființarea măsurilor asigurătorii, în ipotezele în care debitorul dă o garanție – reală sau personală îndestulătoare, rezultă că inculpatul, față de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii, pârât în cadrul acțiunii civile nesoluționate de către instanța penală,  poate solicita, în fața instanței civile, în conformitate cu prevederile art. 957 C.proc.civ., desființarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiție și dreptul la apărare fiind astfel garantate.

Din această perspectivă, în mod corect s-a apreciat, prin decizia recurată că, raportat la scopul măsurilor asiguratorii și la considerentele obligatorii ale deciziei nr.19/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, de vreme ce măsurile asigurătorii nu sunt acte de executare, critica recurentei C. în sensul că sechestrul asigurator a fost instituit asupra unui bun imobil deținut în coproprietate, nu poate reprezenta un motiv temeinic pentru ridicarea măsurii asiguratorii, o atare apărare neputând fi circumscrisă unei garanții care să facă de prisos indisponibilizarea bunului.

În plus, așa cum corect s-a reținut în speță, starea de coproprietate asupra imobilului sechestrat, ar fi putut face obiectul analizei în cadrul căilor de atac specifice reglementate de Codul de procedură penală, la  care s-a făcut referire anterior, instanţele civile neavând îndreptățirea de a verifica legalitatea măsurilor dispuse de instanţele penale.

Cum art. 957 alin. (1) și (2), reglementează două ipoteze în care se poate proceda la ridicarea sechestrului asigurător – cea în care debitorul oferă o garanție îndestulătoare, care face de prisos indisponibilizarea bunului prin intermediul sechestrului asigurător, respectiv cea care vizează situația în care dispar premisele obținerii titlului executoriu, Înalta Curte constată, contrar susținerilor din recurs, că instanța de apel nu a ignorat această apărare ci, făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente, anterior menționate, a apreciat în sensul că ea nu reprezintă un motiv temeinic în sensul art. 957 din Codul de procedură civilă, apt să justifice ridicarea sechestrului asigurator.

În ceea ce privește, însă, criticile celor două recurente în sensul că, instanța de apel, considerând în mod greșit că  nu  pot fi valorificate în speță, argumentele acestora vizând faptul că prejudiciul pe care au fost obligate să îl repare, prin hotărârea apelată, ar fi fost acoperit integral, respectiv că există garanții care acoperă integral acest prejudiciu, nu a procedat la analiza acestor apărări, Înalta Curte reține următoarele:

Din verificarea considerentelor deciziei civile recurate, se reține că, instanța de apel învestită fiind cu analiza acestor chestiuni litigioase a apreciat, în esență, prin formularea unui raționament cu caracter subsidiar, că nici aceste apărări și nici probele administrate în dovedirea lor, nu se impun a fi analizate în speță.

Astfel, s-a reținut că recurentele apelante au posibilitatea de a solicita ridicarea sechestrului doar ulterior soluționării apelului, pe calea unei contestații la executare sau a unei alte cereri de ridicare a sechestrului, plata pretins a fi fost realizată reprezentând o chestiune ce ţine de executarea hotărârii, respectiv că, în cauză, nu se impune analiza de către instanţa civilă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, raportat la fiecare dintre pârâţi, întrucât prin acordul de recunoaştere semnat, aceștia au recunoscut implicit prejudiciul produs prin comiterea infracţiunilor, neformulând nici obiecțiuni la rapoartele de expertiză administrate în procesul penal.

Or, în condițiile în care învestirea instanței de fond cu cererile părților litigante având ca obiect menținerea măsurilor asiguratorii dispuse de către instanța penală, respectiv ridicarea sechestului asigurator instituit asupra bunurilor imobile apartinând celor două recurente nu a constituit obiect de critică în apel, iar, în speță, instanța de apel nu a constatat nici că invocarea acestor argumente în apel ar reprezenta o cauză nouă a cererilor recurentelor de ridicare a sechestrului asigurator, acest raționament ignoră caracterul devolutiv al apelului, dovedindu-se, deopotrivă, o măsură aptă să genereze o ingerință nepermisă în dreptul reclamantelor la un proces echitabil, drept care nu poate fi considerat efectiv dacă susţinerile părţilor şi elementele de probă propuse de acestea nu sunt efectiv examinate de către instanţă.

Aceasta întrucât argumentele recurentelor pârâte vizând plata obligațiilor stabilite în sarcina acestora, reiterate în cadrul criticilor ce constituie obiect al prezentei analize, reprezentau aspecte esențiale în analiza temeiniciei cererilor ce vizau menținerea/ridicarea sechestrului asigurator, așa cum rezultă din interpretarea logică a sintagmei „garanții îndestulătoare”, din cuprinsul art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă, (a fortiori, ipoteza „plății” fiind mult mai puternică decât oricare dintre „garanții”). 

Deopotrivă, se impune a fi observat că, în speță, instanța de fond a fost învestită, pe cale principală, cu analiza pretențiilor reclamantei întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, iar în apel recurentele au invocat o omisiune a primei instanţe de a analiza, raportat la fiecare dintre pârâţi, condițiile răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte reține că prevederile art. 486 alin. (2) C.proc.pen., reglementează efectele admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în ipoteza în care între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă și instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, stipulând că, în această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.

 În acest caz, revine instanței civile sarcina de a verifica, în concret,  pe baza probelor administrate, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâților, respectiv a existenței şi  întinderii prejudiciului produs prin fapta ilicită și a legăturii de cauzalitate între faptele imputate pârâților și prejudiciul invocat de reclamantă, pentru a cărui garantare s-a solicitat menținerea măsurilor asiguratorii dispuse în cursul procesului penal.

În plus, potrivit art. 264 C.proc.civ., probele nu au o valoare stabilită anterior de către lege, ci ele sunt supuse liberei aprecieri a judecătorului, prevederile art. 27 alin. (2) C.proc.pen. neinstituind excepții de la această regulă în privința probelor administrate în cursul procesului penal, utilizate în procesul civil.

În consecință, chiar în prezența unei recunoașteri implicite a întinderii  prejudiciului, prezumată de instanța de apel din încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției în procesul penal și din omisiunea recurentelor de a contesta expertizele administrate în procesul penal, această instanță, cenzurând, în limitele criticilor apelantelor recurente, legalitatea sentinței  civile apelate, avea obligația ca, în ipoteza constatării unor vicii de legalitate ale hotărârii primei instanțe, să procedeze la înlăturarea acestora.

Or, în speță, instanța de apel nu a procedat la o verificare efectivă a  susținerilor recurentelor apelate, omițând să tranșeze chestiunea litigoasă privind întinderea prejudiciului stabilit în sarcina recurentelor.

Din perspectiva celor expuse, întrucât în prezenţa omisiunii instanţei de apel de a proceda la deplina stabilire a situației de fapt a cauzei, în speță, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, iar vătămarea procesuală a recurentelor nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei  spre rejudecare.

Astfel, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă, având în vedere circumstanțele factuale ale cauzei, tuturor argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, se va putea aprecia asupra îndreptățirii recurentelor la a pretinde ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse asupra bunurilor imobile ale acestora, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 497 C.proc.civ. cu  referire la art. 483 alin. (3) şi  art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanța de trimitere, pornind de la raporturile juridice deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, cu luarea în considerare, desigur, a naturii și întinderii prejudiciului stabilit de prima instanță în sarcina celor două recurente și a aspectelor care au constituit obiect de critică în apelurile declarate de acestea, împotriva hotărârii primei instanțe, să aibă în vedere îndrumările instanței de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate în cauză.

Totodată, instanța de apel va proceda la evaluarea mijloacelor de dovadă administrate în cauză în dovedirea plății pretins a fi fost efectuate.