Jurisprudența ÎCCJ | Comunicarea hotărârii judecătoreşti prin poştă electronică. Lipsa menţiunilor cu privire la adresa de e-mail la care s-a făcut comunicarea

A. Comunicarea hotărârii date în apel apare ca fiind lovită de nulitate în condițiile în care în cuprinsul dovezii de comunicare, prin e-mail, nu există însă nicio menţiune cu privire la adresa de poştă electronică la care s-a făcut comunicarea, astfel încât să se poată stabili cu certitudine că, în concret, comunicarea deciziei către pârâţi s-a realizat la adresa indicată de aceştia prin cererea de apel și, mai mult, în cuprinsul dovezilor, deşi se menţionează că livrarea este completă, se face şi precizarea că destinatarii nu au confirmat primirea.

În aceste circumstanţe, nu există certitudinea că decizia instanţei de apel le-a fost în mod real comunicată pârâţilor, astfel că excepţia tardivităţii recursului nu ar putea fi admisă, câtă vreme comunicarea realizată în condiţiile de mai sus este inaptă să producă efectul afirmat prin dispoziţiile art. 485 alin.(1) C.proc.civ., acela de a marca momentul la care hotărârea a fost comunicată şi de la care termenul de recurs ar fi început să curgă.

B.  Prevederile art. 953 alin.(1) şi (3) C.proc.civ., trimit cu suficientă evidenţă la concluzia că soluţionarea unei cereri de înfiinţare a sechestrului asigurator nu trebuie să se sprijine pe analiza pe fondul lor şi în detaliile de fapt şi drept care le caracterizează a raporturilor juridice dintre părţi, fiind suficient a verifica dacă au fost sau nu îndeplinite doar acele condiţii stabilite prin prevederile art. 953 alin.(1) şi (2) C.proc.civ. privitoare la existenţa unui proces principal care să aibă ca obiect realizarea creanţei, la dovedirea creanţei şi, după caz, la plata cauţiunii.

În considerarea acestor elemente de particularitate privitoare la condiţiile înfiinţării lui şi, totodată, subsumat intenţiei a asigura o protecţie cât mai grabnică a drepturilor creditorului, art. 954 C.proc.civ. impune, între altele, ca judecata cererii de sechestru să se facă, înaintea primei instanţe, de urgenţă şi fără citarea părţilor, în camera de consiliu şi printr-o încheiere executorie (alin.2); pentru identitate de raţiune şi aproape similar în plan procedural, judecata în apel trebuie, şi ea, realizată de urgenţă şi cu precădere, însă cu citarea (dar în termen scurt) a părţilor (alin.2).

Toate aceste particularităţi de reglementare îi conferă procedurii sechestrului asiguratoriu un profil propriu, justificând cuprinderea ei între procedurile speciale, fiind vădită intenţia legiuitorului de a asigura o judecată rapidă, consolidată, în planul protejării drepturilor creditorului, de caracterul executoriu al încheierii prin care prima instanţă admite cererea, dispunând înfiinţarea sechestrului.

Tot astfel şi subsumat aceloraşi raţiuni trebuie înțelese şi specificul şi limitele verificărilor făcute de instanţă, fiind oportun – şi în spiritul legii – ca acestea să se limiteze la cercetarea condiţiilor fixate prin prevederile art. 953 C.proc.civ.

Când însă, prin hotărârea prin care s-a dispus înfiinţarea sechestrului judiciar, instanţa nu se mărgineşte la a verifica îndeplinirea condiţiilor stabilite prin prevederile art. 953 C.proc.civ., ci face aprecieri inclusiv cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi, devine necesar a considera că toate aceste dezlegări sunt neavenite, ele excedând limitelor de verificare specifice procedurii sechestrului. Într-o asemenea situaţie, respectivele considerente trebuie apreciate ca aparţinând categoriei celor indiferente/supraabundente, deci care, prin caracterul lor neavenit, nu dobândesc  privilegiul autorităţii de lucru judecat, ele neavând vocaţia de a susţine dispozitivul hotărârii, în sensul prevederilor art. 430 alin. (2) C.proc.civ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 744 din 31 martie 2022

Prin întâmpinare s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., argumentat de faptul că între acesta şi reclamant nu a existat un raport obligaţional, iar simpla raportare la prevederile art.351 C.civ. nu poate stabili calitatea procesuală pasivă cât timp instanţa nu a fost învestită cu un petit prin care să se stabilească/constate caracterul de datorie comună a sumei pretins a fi acordată cu titlu de împrumut pârâtei B.

Prima critică din memoriul de recurs vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea normelor de drept material, ipoteză ce se subsumează pct-lui 8 al art.488 alin. 1 C.proc.civ.

Instanţa a realizat o interpretare eronată a prevederilor legale incidente prin raportare strict la puterea de lucru judecat din litigiul privind sechestrul asigurător, fără a avea în vedere probatoriul complex şi util propus de recurenţi şi care ar fi combătut cele reţinute în dosarul asociat.

Greşit a apreciat că nu se mai impune reanalizarea aspectelor tranşate în respectivul dosar, întrucât nu au intervenit elemente noi care să răstoarne argumentele reţinute. Astfel, aspectul că pârâta B. nu a dovedit că părţile sociale ale S.C. D. S.R.L, societate înfiinţată în timpul căsătoriei pârâţilor, ar fi fost dobândite din bunuri proprii ale acesteia, ceea ce înseamnă că se aplică regimul comunităţii de bunuri, este eronat şi se impunea a fi cercetat şi analizat de către instanţă dat fiind faptul că s-au propus şi depus probe suplimentare în dosar, care relevă contrariul celor statuate în dosarul asociat.

Prin cererea de apel a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi cu doi martori, teza probatorie constând în dovedirea faptului că a înfiinţat societatea cu ajutorul economiilor defunctei sale mame, părţile sociale având astfel calitatea de bun propriu, iar pârâtul C. nu s-a implicat în demersurile privind înfiinţarea societăţii. Or, instanţa de apel a înţeles să nu încuviinţeze probatoriul, care avea tocmai scopul de dovedi ceea ce nu s-a probat în dosarul având ca obiect sechestru asigurător.

Tratarea cu superficialitate a motivelor invocate în apel reiese şi din aceea că instanţa de apel a motivat hotărârea recurată în doar cinci zile de la momentul la care a avut loc dezbaterea fondului, termen deosebit de redus raportat la complexitatea cauzei şi a motivelor de apel invocate.

Mai mult, reţinerea potrivit căreia pârâta B. nu ar fi susţinut că a dobândit părţile sociale cu bunuri proprii, este una fundamental eronată şi falsă, întrucât din simpla lecturare a înscrisurilor depuse la dosar, rezultă în mod evident că a înfiinţat societatea cu resursele proprii şi nu comune, aceasta reprezentând susţinerea principală care a stat la baza apărărilor pe parcursul derulării procesului.

Au arătat recurenţii că în acord cu prevederea la care instanţa de apel face referire – art. 31 alin. 1 lit. f din Codul familiei – ,,bunul în care a trecut această valoare’’ a bunului propriu este reprezentat de părţile sociale ale societăţii D. S.R.L deţinute doar de către recurentă.

Mai mult decât atât, deşi calitatea de bun comun se prezumă şi nu trebuie dovedită, această prezumţie poate fi răsturnată prin dovedirea calităţii de bun propriu al sumei de bani cu care a participat la capitalul social iniţial al societăţii. Or, în speţă, probarea acestui fapt a fost împiedicată de instanţă  prin respingerea în integralitate a probatoriului solicitat.

Suplimentar faţă de înscrisurile depuse la dosar până în prezent în scopul de a dovedi înfiinţarea societăţii din bunurile proprii şi nu comune ale recurentei, ataşează recursului: declaraţia de avere din 15 iunie 2011, actul constitutiv al societăţii D. S.R.L. şi declaraţia numitului E.

A doua critică ilustrează o nemotivare a hotărârii din perspectiva dispoziţiilor art.488 alin. 1 pct.6 C.proc.civ., întreaga argumentaţie reprezentând o reluare a celor reţinute de instanţă în dosarul având ca obiect sechestrul asigurător. Curtea de Apel Cluj nu a expus o motivare proprie a hotărârii şi a omis o serie de chestiuni juridice cu o importanţă deosebită asupra cauzei.

Recurenţii au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile anterior enumerate şi admiterea recursului, casarea hotărârii, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului faţă de C. urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Nemotivată este, în opinia recurenţilor, şi partea din hotărâre ce îşi are corespondent în motivul de apel vizând obligarea lor la plata sumei de 650.000 lei reprezentând împrumut nerestituit.

Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a virat sumele de bani în contul personal al pârâtei conform extraselor de cont de la filele 15-18 dosar fond, iar realitatea acestei operaţiuni nu a fost contestată ca împrumut şi nici data scadenţei. Or, într-un litigiu care are ca obiect un împrumut al unei sume atât de importante, o astfel de motivare pentru respingerea unui motiv de apel este una care echivalează cu lipsa întru totul a motivării.

Recurenţii au explicat că prin cererea de apel au argumentat poziţia oscilantă a reclamantului, prin aceea că s-a contrazis în repetate rânduri cu privire la persoana împrumutată, iniţial susţinând corect existenţa unei înţelegeri între acesta şi B. în vederea transferului sumei de 650.000 lei în scopul redresării activităţii societăţii D. S.R.L., iar ulterior că sumele au fost împrumutate persoanei fizice şi nu pentru societate.

Prima instanţă a ignorat acest aspect şi a apreciat ca nerelevant destinatarul împrumutului, însă aceasta este un aspect deosebit de important în economia speţei. Ulterior, instanţa de apel a tratat foarte pe scurt această chestiune fără să arate care este motivul pentru care ignoră sau înlătură apărările privind destinatarul împrumutului.

Intimatul cunoştea încă de la început natura ,,împrumutului’’ acordat pârâtei B., având percepţia clară că sumele au fost transferate în scopul unei asocieri a acestuia în societatea D. şi a redresării activităţii acestei societăţi, iar nu pentru folosinţa acestora în scop personal şi cu atât mai puţin de către C.

Nu se poate reţine că pârâta B. ar fi dispus de sumele de bani în scop personal, acestea fiind în mod integral destinate creditării societăţii, conform înţelegerii avute cu intimatul, iar acesta nu a dovedit faptul că ar fi fost utilizate în alt scop decât cel al redresării activităţii societăţii.

Prin urmare, doar societatea D. S.R.L. este cea care deţine calitatea de a fi obligată la restituirea ,,împrumutului’’, iar nicidecum pârâţii din prezentul dosar.

Nu sunt îndeplinite condiţiile de validitate ale împrumutului, prevăzute de art.2158 C.civ. şi, contrar celor reţinute de instanţele anterioare, pârâta nu şi-a asumat în niciun moment o anumită scadenţă a vreunui împrumut, iar menţiunile care figurează în ordinele de plată şi de care se prevalează intimatul pentru a dovedi o anumită scadenţă convenită de părţi nu fac dovada acestui fapt. În acele ordine intimatul avea libertatea de a indica orice scadenţă, acest aspect neechivalând sub nicio formă cu un acord în acest sens din partea pârâtei.

În consecinţă, decizia atacată nu cuprinde nicio referire la motivele expuse pe larg în cererea de apel cu privire la contestarea împrumutului, situaţie care reclamă incidenţa ipotezei de casare înscrise în art.488 alin. 1 pct.6 C.proc.civ.

Faţă de acest motiv a solicitat admiterea recursului şi trimiterea pricinii spre o nouă judecată instanţei de apel.

Excepţia de nulitate are în vedere neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art.488 alin. 1 C.proc.civ., ele reprezentând o reluare a argumentelor prezentate deja în faţa instanţelor de fond şi nu veritabile motive de casare.

Tot prin nulitate ar trebui sancţionată lipsa semnăturii olografe sau electronice de pe memoriul de recurs, precum şi netimbrarea.

În măsura în care soluţia pe aceste excepţii va fi de respingere, a argumentat că recursul nu este întemeiat, instanţa de apel realizând o corectă aplicare a normelor de drept material şi motivând hotărârea în mod cuprinzător, sens în care este clară raţiunea din spatele soluţiei dispuse.

Pentru termenul din 24.02.2022, intimatul a depus note scrise în care a dezvoltat pe larg argumente pentru admiterea celor două excepţii.

În privinţa tardivităţii, a susţinut că hotărârea din apel a fost comunicată la 19.04.2021 prin poştă electronică, modalitate de comunicare prevăzută expres de art.154 alin. 6 C.proc.civ. La nivelul instanţelor arondate Curţii de Apel Cluj a fost implementat un sistem de comunicare a actelor de procedură prin poşta electronică, menit să asigure comunicarea facilă a acestora către toate părţile în litigiu. A explicat partea că în acest sens grefierul transmite un e-mail în care anexează actele de procedură ce urmează a fi comunicate, iar după transmitere, aplicaţia generează un mesaj care conţine data plecării e-mailului, adresa de e-mail a destinatarului şi confirmarea că mesajul a fost primit. Acest mesaj va face dovada comunicării şi va fi ataşată de grefier la dosarul cauzei. în măsura în care din diverse motive e-mailul nu ajunge la serverul destinatarului, sistemul va primi un mesaj de eşec la livrare, care marchează neîndeplinirea procedurii de comunicare.

În speţă, analizând dovezile de comunicare din dosarul Curţii de Apel Cluj, se observă că hotărârea a fost comunicată recurenţilor pârâţi, în menţiunile e-mailului regăsindu-se ,,delivery to these recipients or distribution lists is complete’’ care se traduce prin ,,livrarea către aceşti destinatari sau liste de distribuţie este completă’’. Nu în ultimul rând, recurenţii pârâţi au indicat adresele de e-mail în scopul comunicării tuturor actelor de procedură astfel cum rezultă din cererea de apel.

În legătură cu nulitatea pe aspectul încadrării criticilor, s-a argumentat că aspectele deduse în recurs ţin mai degrabă de temeinicia hotărârii şi nu de legalitatea acesteia, recurenţii fiind nemulţumiţi că instanţa nu a încuviinţat probatoriul propus.       

Mai mult, în cuprinsul dovezilor, deşi se menţionează că livrarea este completă, se face şi precizarea că destinatarii nu au confirmat primirea.

În aceste circumstanţe, nu există certitudinea că decizia instanţei de apel le-a fost în mod real comunicată pârâţilor, astfel că excepţia tardivităţii recursului, invocată de reclamantul intimat prin întâmpinare, nu ar putea fi admisă, câtă vreme comunicarea realizată în condiţiile de mai sus apare ca fiind lovită de nulitate, fiind deci inaptă şi să producă efectul afirmat prin dispoziţiile art. 485 alin.(1) C.proc.civ., acela de a marca momentul la care decizia instanţei de apel a fost comunicată şi de la care termenul de recurs ar fi început să curgă.

Nu poate fi primită nici susţinerea intimatului potrivit căreia prin cererea lor de recurs înșiși pârâţii recunosc că  le-ar fi fost comunicată decizia în data de 19.04.2021, din conţinutul cererii de recurs rezultând că pârâţii recurenţi se referă la motivarea hotărârii în data de 19.05.2021, iar nu la comunicarea ei. Aceasta afirmaţie a fost făcută, de altfel, într-un context privitor la criticile recurenţilor legate de examinarea superficială a motivelor lor de apel, ca fapt care ar rezulta inclusiv din împrejurarea că decizia a fost motivată într-un termen foarte scurt.

Excepţia tardivităţii recursului este, deci, nefondată şi trebuie respinsă.

Astfel, prin unul dintre motivele invocate se afirmă că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa de apel mărginindu-se la a prelua aspecte analizate în cuprinsul deciziei civile nr. 284/A din 11.12.2019 a Curţii de Apel Cluj, pronunţate într-un alt proces al părţilor, ceea ce ar avea semnificaţia că instanţa nu a expus o motivare proprie a hotărârii, în sensul prevederilor art. 488 alin.(1) pct. 6 C.proc.civ.

Recurenţii au mai criticat hotărârea şi cu privire la faptul că instanţa de apel s-a raportat exclusiv la autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunţate în celălalt proces, considerând acest raţionament superficial, câtă vreme nu s-a raportat la probatoriul complex pe care ei l-ar fi propus.

 De asemenea, au formulat şi critici susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., ei făcând referiri la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale cuprinse în Codul  familiei [art. 30 alin.(3), art. 31 alin.(2) lit.f)], deci în legătură cu stabilirea regimului juridic al creanţei deţinute de reclamant.

Rezultă, aşadar, că nu poate fi reţinută nulitatea recursului, în sensul solicitat de intimatul-reclamant.

Prin această din urmă sentinţă civilă Tribunalul Cluj  a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., dispunând, prin întemeiere pe dispoziţiile art. 953 alin.(1) şi art. 954 alin.(2) C.proc.civ., instituirea sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâţilor până la concurenţa sumei de 650.000 lei, stabilindu-se în sarcina reclamantului obligaţia de a plăti o cauţiune în sumă de 6.500 lei.

Această sentinţă a fost menţinută în totul prin decizia civilă nr. 284/A/2019 a Curţii de Apel Cluj, mai sus-evocată.

În prezentul proces, instanţa de apel a apreciat că este legal şi necesar să ţină seama de dezlegările făcute prin această decizie civilă cu privire la natura şi particularităţile raporturilor juridice stabilite între pârâţi, considerând că aceste dezlegări sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat, putând fi valorificat efectul pozitiv al acestora, în sensul prevederilor art. 431 alin.(2) C.proc.civ., ele având natura unor „considerente decizorii”, astfel că, prin forţa provederilor art. 431 alin.(2)  C.proc.civ., se impun în prezentul litigiu.

De aici, concluzia instanţei de  apel că „…. se poate constata cu evidenţă că prin această decizie a Curţii de Apel Cluj s-au tranşat definitiv aspectele care au fost invocate de pârâţi şi prin apelul pendinte, după cum urmează: în cauză se aplică Codul Familiei, nu noul Cod Civil, având în vedere că părţile s-au căsătorit anterior anului 2009 (căsătorie încheiată în 1973); pârâta B. nu a dovedit că părţile sociale ale S.C. D. S.R.L., societate înfiinţată în timpul căsătoriei pârâţilor, ar fi fost dobândite din bunuri proprii ale acestei pârâte, ceea ce înseamnă că se aplică regimul comunităţii de bunuri; că prin extrasele de cont aflate la filele 15 – 18 din dosarul nr. x/117/2019/a1 al Tribunalului Cluj s-a făcut dovada că reclamantul A. a virat în contul pârâtei B. diferite sume de bani; că suma de bani împrumutată de pârâta B. a servit administrării şi conservării unor bunuri comune ale soţilor, respectiv bunuri cu care au fost dobândite părţile sociale deţinute de pârâta B. la S.C. D. S.R.L.; că în ordinul de plată prin care reclamantul a virat banii către pârâta B., a fost menţionată şi data scadenţei restituirii acestor bani; că părţile sociale ale S.C. D. S.R.L. au fost dobândite din bunuri comune ale soţilor pârâţi B. şi C.; că în cauză sunt incidente prevederile art. 32 alin. 1 lit. 1 Cod Familie, iar nu ale art. 32 alin. 1 lit. c Cod Familie; că potrivit art. 30 alin. 3 Cod Familie „calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită” şi că, potrivit art. 31 alin. 1 lit. f Cod Familie „nu sunt bunuri comune ci bunuri proprii ale fiecărui soţ valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare”; că potrivit art. 32 alin. 1 lit. a Cod Familie „soţii răspund cu bunurile comune pentru cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune”; că realitatea operaţiunii juridice a împrumutului acordat de reclamant pârâtei B., prin virarea respectivelor sume în contul acesteia, prin indicarea în concret a sumelor virate şi a datei scadenţei, în chiar ordinele de plată prin care s-au făcut viramentele, rezultă din chiar conţinutul acestor ordine de plată; că reclamantul are o creanţă constatată în scris, certă şi exigibilă, pentru toate sumele de bani acordate cu titlu de împrumut prin ordinele de plată expres enumerate în considerentele deciziei; că în speţă, s-a aplicat prezumţia comunităţii de bunuri cu privire la bunurile necesare cu privire la care au fost dobândite părţile sociale ale societăţii; că părţile sociale ale pârâtei B. în cadrul S.C. D. S.R.L. au fost dobândite din bunuri comune; că în speţă operează mandatul tacit între soţi, conform art. 35 alin. 2 Cod Familie, în situaţia actelor de administrare folosinţă şi dispoziţie cu privire la bunurile comune”.

În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că „apărările sau criticile de care se prevalează pârâţii apelanţi în cuprinsul prezentului apel au fost deja analizate şi tranşate în mod definitiv prin decizia civilă nr. 284/A/2019, pronunţată în dosar nr. x/117/2019/a1”.

Văzând, aşadar, că în prezentul proces instanţa de apel nu a realizat o proprie analiză a susţinerilor şi apărărilor părţilor, apreciind că este necesară şi suficientă fructificarea unor dezlegări cuprinse în considerentele deciziei civile nr. 284/A/2019 a Curţii de Apel Cluj, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înţelege a menţiona că, pentru motivele ce se vor arăta în continuare, întemeierea pe dezlegările făcute prin precedenta decizie apare ca nelegală.

Este în afara oricărei îndoieli că sentinţa civilă nr. 196/CC din 29.10.2019 a Tribunalului Cluj şi decizia civilă nr. 284/A din 11.12.2019 a Curţii de Apel Cluj au fost pronunţate în legătură cu cererea reclamantului A. de înfiinţare a sechestrului asigurator asupra unor bunuri ale pârâţilor B. şi C., în scopul de a proteja realizarea creanţei sale ce face obiectul  prezentului proces.

Astfel fiind, este esenţial a avea în vedere că dezlegările făcute prin decizia civilă nr. 284/A/2019 a Curţii de Apel Cluj îşi au raţiune şi justificare exclusiv în legătură cu soluţionarea cererii de sechestru asigurator formulată de reclamant.

Potrivit dispoziţiilor art. 952 C.proc.civ, „Sechestrul asigurator constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.”

În ce priveşte condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător, art. 953 C.proc.civ. stabileşte, în cuprinsul alin. (1), că: „ Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă,” iar în cuprinsul alin.(2) că  „Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată”.

Sub aspectul procedurii de soluţionare a cererii de sechestru asigurător, art. 954 C.proc.civ. prevede, în alin.(2), că „Instanţa va decide de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere executorie, stabilind suma până la care se încuviinţează sechestrul, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul cauţiunii şi termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta”, iar în alin.(3) că „(…) Încheierea este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la comunicare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.”

Analiza dispoziţiilor legale mai sus-arătate, dar şi, în integralitatea lor, a tuturor acelora care reglementează sechestrul asigurător, trimite la concluzia că acesta reprezintă un instrument procesual dedicat asigurării drepturilor de creanţă care se valorifică pe calea unei acţiuni civile, îngăduindu-i creditorului să obţină, cu mijlocirea instanţei de judecată, luarea unor măsuri de indisponibilizare şi de conservare a unor bunuri ale pretinsului debitor, astfel încât să nu fie periclitată realizarea efectivă a drepturilor creditorului la momentul executării silite a hotărârii ce se va pronunţa cu privire la fondul dreptului creditorului.

Prevederile art. 953 alin.(1) şi (3) C.proc.civ., sus-evocate, trimit cu suficientă evidenţă la concluzia că soluţionarea unei cereri de înfiinţare a sechestrului asigurator nu trebuie să se sprijine pe analiza pe fondul lor şi în detaliile de fapt şi drept care le caracterizează a raporturilor juridice dintre părţi, fiind suficient a verifica dacă au fost sau nu îndeplinite doar acele condiţii stabilite prin prevederile art. 953 alin.(1) şi (2) C.proc.civ. privitoare la existenţa unui proces principal care să aibă ca obiect realizarea creanţei, la dovedirea creanţei şi, după caz, la plata cauţiunii. În mod excepţional, înfiinţarea sechestrului s-ar putea dispune şi în condiţiile afirmate de art. 953 alin.(3) C.proc.civ., însă şi în acest caz elementele supuse verificării nu privesc fondul raporturilor juridice dintre părţi, acestea trebuind analizate şi cercetate în procesul principal.

În considerarea acestor elemente de particularitate privitoare la condiţiile înfiinţării lui şi, totodată, subsumat intenţiei a asigura o protecţie cât mai grabnică a drepturilor creditorului (spre a se evita orice periclitare a acestora cauzată de soluţionarea cu întârziere a cererii de sechestru), art. 954 C.proc.civ. impune, între altele, ca judecata cererii de sechestru să se facă, înaintea primei instanţe, de urgenţă şi fără citarea părţilor, în camera de consiliu şi printr-o încheiere executorie (alin.2); pentru identitate de raţiune şi aproape similar în plan procedural, judecata în apel trebuie, şi ea, realizată de urgenţă şi cu precădere, însă cu citarea (dar în termen scurt, deci nu în termenul comun, mai dilatoriu) a părţilor (alin.2).

Toate aceste particularităţi de reglementare îi conferă procedurii sechestrului asiguratoriu un profil propriu, justificând cuprinderea ei între procedurile speciale, fiind vădită intenţia legiuitorului  de a asigura o judecată rapidă, consolidată, în planul protejării drepturilor creditorului, de caracterul executoriu al încheierii prin care prima instanţă admite cererea, dispunând înfiinţarea sechestrului.

  Tot astfel şi subsumat aceloraşi raţiuni trebuie înțelese şi specificul şi limitele verificărilor făcute de instanţă, fiind oportun – şi în spiritul legii – ca acestea să se limiteze la cercetarea condiţiilor fixate prin prevederile art. 953 C.proc.civ.

În acelaşi timp însă –ca o consecinţă implicită, dar certă a acestor particularităţi procedurale – devine limpede că atâta vreme cât judecata unei cereri de sechestru asigurator (inclusiv judecata căii de atac a apelului, când acesta este declarată) se realizează de urgenţă, deci în termene care trebuie să fie foarte scurte, fără citarea părţilor înaintea primei instanţe, iar în apel cu citarea lor în termen scurt, totodată în condiţiile în care termenul de apel este unul special (de doar 5 zile, deci mult abreviat în raport  cu cel de drept comun, a cărui durată este de 30 zile), se impune în mod firesc concluzia că o asemenea judecată nu ar putea oferi, pentru situaţia în care instanţa şi-ar dori totuşi să cerceteze şi alte aspecte ale cauzei-inclusiv dintre acelea care ar viza o cunoaştere mai detaliată a raporturilor juridice dintre părţi – condiţii cu adevărat suficiente şi oportune unei asemenea cunoaşteri, care să satisfacă exigenţele care în mod obişnuit sunt asociate dreptului la un  proces echitabil, în sensul prevederilor art. 6 pgf.(1) din CEDO şi ale art. 6 alin.(1) C.proc.civ.

Fără a stărui, Înalta Curte aminteşte doar că realizarea efectivă a dreptului la apărare şi asigurarea în concret a contradictorialităţii în beneficiul părţilor, precum şi, pentru instanţă, asigurarea cadrului necesar realizării unei verificări jurisdicţionale complete în ce priveşte fondul raporturilor juridice dintre părţi, impun, cu necesitate, un alt regim procedural decât acela caracterizat prin urgenţă, neparticiparea părţilor la judecata în primă instanţă sau abrevierea unor termene procedurale.

În considerarea unor asemenea raţiuni şi argumente s-a afirmat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv sub fostul Cod de procedură civilă) că în cadrul sechestrului asigurator nu se discută fondul litigiului, spunându-se uneori şi că hotărârea prin care se înfiinţează sechestrul nici măcar nu s-ar bucura de autoritate de lucru judecat.

Când însă, precum prin decizia civilă nr. 284/A din 11.12.2019 a Curţii de Apel Cluj (căreia instanţa de apel din prezentul proces i-a atribuit un rol fundamental, în virtutea dezlegărilor cuprinse în considerentele ei), instanţa, dovedind zel procedural, nu se mărgineşte la a verifica îndeplinirea condiţiilor stabilite prin prevederile art. 953 C.proc.civ., ci face aprecieri inclusiv cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi, devine necesar a considera, din raţiunile expuse mai sus, că toate aceste dezlegări sunt neavenite, ele excedând limitelor de verificare specifice procedurii sechestrului. Într-o asemenea situaţie, respectivele considerente trebuie apreciate ca aparţinând categoriei celor indiferente/supraabundente, deci care, prin caracterul lor neavenit, nu dobândesc  privilegiul autorităţii de lucru judecat, ele neavând vocaţia de a susţine dispozitivul hotărârii, în sensul prevederilor art. 430 alin. 2 C.proc.civ.

Astfel fiind, rezultă că în prezentul proces instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 431 alin.(2) C.proc.civ. atunci când a recunoscut autoritate de lucru judecat dezlegărilor făcute, prin decizia civilă nr. 284/A din 11.12.2019 a Curţii de Apel Cluj, cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a greşit şi atunci când nu a înţeles să ofere o proprie analiză susţinerilor şi apărărilor părţilor, deşi această analiză, în sus-menţionatele circumstanţe ale cauzei, era necesară.

Se impune, aşadar, admiterea recursului în baza prevederilor art. 496 alin.(2) şi art. 497 alin.(1) C.proc.civ., casarea deciziei şi trimiterea apelului spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, căci în concret fondul cauzei a rămas necercetat.

În rejudecare, se vor analiza toate susţinerile şi apărările părţilor privitoare la raporturile juridice dintre ele,  în relaţie cu efectul devolutiv al apelului şi, după caz, cu observarea limitelor acestuia.