Jurisprudența ÎCCJ | Conflict negativ de competență. Litigiu în materia proprietății intelectuale. Competență teritorială și materială procesuală

În cazul în care instanţa a fost învestită cu o acţiune prin care se invocă nulitatea contractului de cesiune a drepturilor asupra unor mărci naţionale – act încheiat de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei pentru lichidarea averii debitoarei – pe motiv că a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, fără a se ataca expres sau implicit măsura dispusă de lichidatorul judiciar în cadrul dosarului de insolvenţă şi fără a se invoca motive de nulitate fundamentate pe încălcarea prevederilor legii insolvenţei, este fără îndoială faptul că cererea are natura unui litigiu în materia proprietăţii intelectuale, iar nu a unei acţiuni date de lege în competenţa judecătorului sindic.

Prin cererea adiţională înregistrată la 24.03.2020, în dosarul x/3/2019 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, reclamanta A. S.A., în temeiul art. 204 C. proc. civ., a completat obiectul cererii de chemare în judecată în sensul adăugării unui nou petit prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., O.S.I.M. şi C. S.A., să se constate, în subsidiar față de primul capăt de cerere, nulitatea absolută a actului de cesiune ce a stat la baza transferului drepturilor asupra mărcilor naționale nr. 033845 X și nr. 040855 X de la titularul inițial C. S.A. la pârâta B. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 1455 din 10.11.2020, pronunţată în dosarul x/3/2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a dispus disjungerea cererii completatoare şi formarea unui nou dosar pentru soluţionarea cererii disjunse.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că raportul de activitate pe perioada 01 ianuarie-28 februarie 2019 privind activitatea lichidatorului debitoarei C. S.R.L., aflată în procedura de faliment, cuprinde descrierea etapelor de încheiere a contractului de cesiune a mărcilor, în cadrul procedurii de vânzare directă cu supraofertare reglementată de art. 116 şi urm. din Legea nr. 85/2006, cesiunea atacată cu cererea de anulare ce face obiectul dosarului nr. x/3/2020 fiind o măsură a lichidatorului judiciar în sensul art. 11 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 85/2006, măsură contestată prin cererea de anulare.

Ca urmare a declinării de competenţă, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care, prin sentinţa civilă nr. 392/C din 27 octombrie 2021, a admis excepţia necompetenţei funcţionale invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în consecinţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, potrivit art. 120 C. proc. civ., cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.

Acţiunea formulată de reclamantă nu se încadrează în niciuna dintre atribuţiile judecătorului sindic prevăzute de Legea 85/2006. Fiind vorba despre norme de competenţă derogatorii de la dreptul comun, acestea sunt de strictă interpretare. Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţa sesizată, Tribunalul Sibiu a reţinut că cererea nu se încadrează la art. 11 alin. 1 lit. i) din Legea 85/2006 privind judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator. Această contestaţie are o reglementare proprie la art. 21 din Legea 85/2006, putând fi formulată într-un anumit termen prescris de dispoziţiile legale şi fiind judecată după norme procedurale derogatorii de la dreptul comun. Astfel, chiar dacă raportul de activitate pe perioada 1 ianuarie – 28 februarie 2019 privind activitatea lichidatorului debitoarei aflată în faliment C. cuprinde descrierea etapelor de încheiere a contractului de cesiune a mărcilor, cesiunea atacată putând fi considerată o măsură a lichidatorului în sensul art. 11 alin. 1 lit. i) din Legea 85/2006, instanța reţine că reclamanta nu a optat pentru această procedură specială, a contestaţiei împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar, ci a solicitat constatarea nulității absolute a actului de cesiune în baza Legii privind mărcile şi indicațiile geografice nr. 84/1998, fără să facă nicio referire la dispoziţiile Legii privind procedura insolvenţei.

În consecinţă, raportat la obiectul cauzei, a apreciat instanţa că pricina nu priveşte o acţiune dată de lege în competenţa specială a judecătorului sindic învestit cu dosarul de faliment privind pe debitoarea aflată în insolvenţă C. S.A., nefiind vorba de o acțiune specifică procedurii insolvenţei, prevăzută expres de această lege ca fiind în competenţa judecătorului sindic.

Prin cererea adiţională disjunsă, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. x/3/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., O.S.I.M. şi C. S.A., să se constate nulitatea absolută a actului de cesiune ce a stat la baza transferului drepturilor asupra mărcilor naționale nr. 033845 X și nr. 040855 X de la titularul inițial C. S.A. la pârâta B. S.R.L.

Motivând în fapt acţiunea, reclamanta a arătat că C. S.A. era, până în anul 2019, titularul mărcilor naţionale nr. 033845 X  şi nr. 040855 X, dar şi titularul mărcii naţionale nr. 033844 X. În luna februarie 2019, pârâta C. S.A. a cesionat mărcile naţionale nr. 033845 X  şi nr. 040855 X către B. S.R.L., însă cea de-a treia marcă nr. 033844 X a rămas în portofoliul C.  În drept, s-a arătat că s-au încălcat astfel dispoziţiile art. 41 alin. 4 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, potrivit cărora, „mărcile identice sau similare, aparținând aceluiași titular și care sunt folosite pentru produse sau servicii identice sau similare, nu pot fi transmise prin cesiune decât în totalitate și numai către o singură persoană, sub sancțiunea nulității actului de transmitere”.

Susţine reclamanta că gradul de similaritate dintre mărcile X precum şi cel al serviciilor pentru care acestea sunt înregistrate, conduce la evidenta aplicabilitate a prevederilor art. 41 alin. 4 din Legea nr. 84/1998 în cazul de faţă, dezvăluind, pe cale de consecinţă, nulitatea actului de transmitere încheiat între B. S.R.L. şi C. S.A.

Prin întâmpinarea depusă faţă de cererea modificatoare, intimata B. S.R.L. a invocat excepţia necompetenţei teritoriale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, arătând că actul de cesiune ce face obiectul acţiunii în constatarea nulităţii absolute a fost încheiat ca urmare a procedurii de vânzare directă cu supraofertare, în conformitate cu dispoziţiile art. 116 şi urm. din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. 1 lit. i) şi alin. 2 ale aceluiaşi articol, coroborat cu art. 116 alin. 1 teza 1 din Legea nr. 85/2006, intimata pârâtă B. S.R.L. a apreciat că revine judecătorului sindic competenţa de a soluţiona această cerere.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte reține că reclamanta A. S.A. a sesizat instanţa cu o acţiune întemeiată pe motive de nulitate prevăzute de Legea nr. 84/1998, reclamanta susţinând că actul de cesiune a mărcilor este lovit de nulitate întrucât este încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 41 alin. 4 din Legea nr. 84/1998.

Deşi este adevărat că actul a cărui nulitate se solicită a se constata a fost încheiat de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei pentru lichidarea averii debitoarei C., ce face obiectul dosarului nr. x/85/2012, aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, aşa cum rezultă din raportul de activitate a lichidatorului pe perioada 1 ianuarie – 28 februarie 2019, Înalta Curte reţine că această împrejurare nu este de natură a atrage competenţa judecătorului sindic în soluţionarea acţiunii, dispoziţiile Legii speciale nr. 85/2006 nefiind aplicabile litigiului de faţă.

Procedura insolvenţei este o procedură specială, caracterizată prin celeritate şi care are drept scop protejarea patrimoniului debitorului şi reîntregirea acestuia, în cazurile în care a fost diminuat prin acte juridice frauduloase, urmărind, în acelaşi timp, valorificarea cu eficienţă sporită a activelor debitorului, în vederea satisfacerii într-o măsură cât mai mare a creanţelor creditorilor. Importanţa şi specificul procedurii insolvenţei determină instituirea unor reguli de competenţă, care sunt diferite de cele ale dreptului comun. În acest sens, conform art. 6 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, competenţa exclusivă privind procedurile prevăzute de această lege cade în sarcina tribunalului, prin judecătorul – sindic.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, atribuţiile judecătorului sindic privesc controlul judecătoresc al activităţii administratorului/lichidatorului judiciar, precum şi procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, nefiind reglementate exhaustiv.

Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii.

Soluţia aleasă de legiuitor este, pe de altă parte, şi restrictivă, în sensul că judecătorul sindic nu are atribuţii în soluţionarea unor cereri ori acţiuni ce excedează procedurii insolvenţei, cum ar fi acţiuni pentru realizarea unor creanţe, acţiuni în constatarea nulităţii unor acte în temeiul dreptului comun şi altele asemenea, operaţiuni care nu sunt prevăzute în mod expres în dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

Astfel, odată ce reclamanta invocă nulitatea contractului de cesiune a drepturilor asupra mărcilor naţionale nr. 033845 X şi nr. 040855 X de la titularul iniţial C. S.A. la pârâta B. S.R.L. prezentând doar argumente ce pun în discuție respectarea regulilor privind transmiterea drepturilor asupra mărcilor identice sau similare, fără a ataca expres sau implicit măsura dispusă de lichidatorul judiciar în cadrul dosarului de insolvenţă  nr. x/85/2012 şi fără a invoca motive de nulitate fundamentate pe încălcarea prevederilor legii insolvenţei, este fără îndoială faptul că cererea are natura unui litigiu în materia proprietăţii intelectuale, iar nu a unei acţiuni date de lege în competenţa judecătorului sindic.

Prin raportare la aceste norme și făcând aplicarea art. 135 alin. 2 şi 4 C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă – complet specializat proprietate intelectuală.