Articolele incidente: C.proc.civ., art. 94 pct. 1 lit. k), art. 98 | Legea nr. 554/2004, art. 2, art. 10 | Codul silvic, art. 39, art. 42
De esenţa contenciosului administrativ este, fie existenţa unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluţionarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, prin care subiectul care poate sesiza instanţa de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.
Litigiul pendinte nu are ca obiect taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, categorii enumerate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, spre a atrage competența instanţei de contencios administrativ, pretențiile reclamantei fiind de natură civilă, reprezentând pretenţii aferente ocupării temporare de fond forestier, iar împrejurarea că sumele solicitate se fac venit la bugetul de stat este lipsit de relevanță sub aspectul analizat, litigiul având natură civilă în raport cu obiectul și cauza cererii de chemare în judecată. – I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 90 din 16 ianuarie 2020
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 4.01.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.414.863, 23 lei, reprezentând obligaţii băneşti (creanţe bugetare, venituri publice), aferente ocupării temporare de fond forestier proprietate publică a statului pentru anii 2015 şi 2016.
La 18.02.2019, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentința civilă nr. 179 din 21.05.2019, Curtea de Apel București – Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reţinând în motivarea acestei soluţii următoarele considerente:
În considerarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) lit.b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, Curtea a constatat că litigiul nu are natură fiscală, cât timp acesta nu priveşte taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, categorii enumerate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Litigiul dedus judecăţii nu priveşte nici cenzurarea vreunui act administrativ tipic sau atipic, astfel că nu se poate vorbi de contencios administrativ, în sensul art.2 alin.(1) lit.f) din Legea nr. 554/2004, pentru a se stabili competenţa instanţei după criteriile prevăzute la art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Ca atare, în opinia Curţii de Apel, competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei de drept comun, ce trebuie stabilită, având în vedere criteriul valoric, potrivit dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 98 alin. (2) Cod procedură civilă.
Faţă de cuantumul pretenţiilor reclamantei, respectiv 1.414.862,23 lei, Curtea a constatat că tribunalul – secţia civilă este competent să soluţioneze prezenta cauză.
Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2199 din 14.10.2019, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
În motivarea acestei soluţii, au fost reţinute următoarele considerente:
În speță, reclamanta invocă pretenții bănești – chirii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 46/2008 (Codul Silvic) derivate din ocuparea temporară a 5,01 ha teren forestier proprietatea publică a statului, aprobată prin Ordinul nr. 509/2008 al Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, sens în care, în cuprinsul cererii a invocat expres prevederile art. 39 și ale art. 42 din Codul silvic.
Această instanţă a apreciat că sumele solicitate au natura juridică a creanțelor bugetare. Creanțele colectate în temeiul Codului Silvic se fac venit la bugetul de stat, prin fondul de ameliorare a fondului funciar, fondul de conservare și regenerare a pădurilor, alocații de la bugetul de stat, conform art. 91 din Legea nr. 46/2008. Prin urmare, această creanță nu este una de ordine privată, ci una ce alimentează bugetul de stat.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
S-a mai reţinut că, în cauze similare, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat preeminența interesului public pe care îl presupune exploatarea fondului forestier proprietate publică, în cadrul căruia părțile nu se află pe poziție de egalitate, specifică contractelor de drept privat, ci au obligația de a respecta condiții și clauze stabilite expres prin lege și reglementări cu caracter normativ subsecvent. (Decizia nr. 1939/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal).
Având în vedere faptul că natura de creanță bugetară a sumelor solicitate de reclamantă cu titlu de chirie pentru ocuparea temporară a unui teren forestier proprietate publică a statului, în temeiul Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul apreciază că litigiul se încadrează în prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar competența de soluționare aparține Secției de Contencios Administrativ și Fiscal din cadrul Curții de Apel București.
Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia civilă, pentru considerentele care succed:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A., a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 1.414.863,23 lei, reprezentând obligaţii băneşti (creanţe bugetare, venituri publice), aferente ocupării temporare de fond forestier proprietate publică a statului, pentru anii 2015 şi 2016.
Problema care a generat desesizarea instanţelor aflate în conflict îl constituie interpretarea diferită a naturii juridice a litigiului, respectiv civilă sau de contencios administrativ.
Înalta Curte reţine că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca fiind „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept ori un interes legitim”.
Din interpretarea textului legal citat se constată că, pentru a fi în prezența contenciosului administrativ, este necesar a fi întrunite în mod cumulativ două condiții: în primul rând, una dintre părți să fie o autoritate publică și, în al doilea rând, litigiul, conflictul, să fie rezultatul unui act administrativ tipic sau al unuia asimilat (nesoluționarea în termenul legal ori refuzul nejustificat de a rezolva o cerere).
Noțiunea de “act administrativ” este definită în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, text care face referire la „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.
Sesizarea instanţei de contencios administrativ are, aşadar, ca premisă vătămarea reclamantului, care se produce, fie prin actul administrativ al autorităţii publice, fie prin nesoluţionarea de către aceasta, în termenul legal, a unei cereri.
În acest sens, art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevede la alin. (1) că: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”
Prin urmare, de esenţa contenciosului administrativ este, fie existenţa unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluţionarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, prin care subiectul care poate sesiza instanţa de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede: “Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”
Litigiul pendinte nu are ca obiect taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, categorii enumerate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, spre a atrage competența instanţei de contencios administrativ, pretențiile reclamantei fiind de natură civilă, reprezentând pretenţii aferente ocupării temporare de fond forestier, iar împrejurarea că sumele solicitate se fac venit la bugetul de stat este lipsit de relevanță sub aspectul analizat, litigiul având natură civilă în raport cu obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.
Aşa fiind, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că instanţa competentă să judece cauza este Tribunalul Bucureşti – Secţia civilă.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
