Jurisprudența ÎCCJ | Contestație la executare. Evaziune fiscală. Cauză de reducere a pedepsei. Dezincriminare

Achitarea prejudiciului după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare se înscrie în efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârii definitive, nefiind posibilă reexaminarea hotărârii definitive în scopul obţinerii unei cauze de reducere a pedepsei sau a unei cauze de nepedepsire neprevăzută de legea în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii.

În esenţă, contestatorii au susţinut că din perspectiva art. 4 din C. pen., noţiunea de lege penală de dezincriminare trebuie interpretată într-un sens mai larg, aşa cum a făcut-o Curtea Constituţională în Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021, decizie prin care s-a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.55/2021, lege incidentă în cauză. Astfel, punctul 4 din Legea nr. 55/2021 reprezintă în realitate o dezincriminare a faptei de evaziune fiscală în condiţiile în care prejudiciul, dobânzile, penalităţile, precum şi 20 % din baza de calcul sunt achitate şi art. 4 din C. pen. devine aplicabil în speţă. Un argument suplimentar pentru dezincriminare îl oferă chiar instanţa de fond atunci când consideră că procentul de 20 % din baza de calcul ar fi o sancţiune pur civilă, ar reprezenta o formă de răspundere civil.

Din moment ce fapta în discuţie ar antrena doar răspunderea civilă, implicând plata prejudiciului, a dobânzilor, a penalităţilor şi a unui procent de 20 % din baza de calcul (sancţiune civilă în opinia instanţei de fond) nu se mai poate vorbi de incriminarea faptei respective, de menţinerea ei în sfera ilicitului penal.

În susţinerea aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 C. pen., au menţionat că dispoziţiile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi noţiunea autonomă de „pedeapsă” dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene în această teză, suma de 20% din baza de calcul la care face referire art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021 fiind în realitate, în circumstanţele concrete ale speţei, o „pedeapsă penală” în sensul autonom al acestei noţiuni inclusă în art. 7 din Convenţie. Fiind o pedeapsă pecuniară, de natura amenzii penale din dreptul intern, este evident că aceasta este mai blândă decât pedeapsa cu închisoarea ce le-a fost aplicată, astfel încât, devin incidente dispoziţiile art. 6 alin. (3) din C. pen..

Având în vedere că în speţa de faţă este vorba de protecţia unor drepturi fundamentale şi ţinând seama de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, interpretările pe care Curtea le dă „pedepsei penale” şi „acuzaţiei în materie penală” trebuie aplicate şi în prezenta contestaţie la executare. Pentru a califica o pedeapsă ca fiind penală, Curtea a statuat că trebuie ţinut seama, alternativ, de natura şi scopul măsurii în cauză, de calificarea ei în dreptul intern, de procedurile asociate adoptării şi executării ei, precum şi de gravitatea acestei măsuri.

În cauză, suma de 20% din baza de calcul are un rol represiv, neavând rolul de recuperare a prejudiciului, fiind evident din formularea textului de lege că rol în recuperarea prejudiciului îl au dispoziţiile privind plata acestuia şi plata dobânzilor (eventual a penalităţilor) la care art. 10 modificat face referire expresă, suma de 20% din baza de calcul având un rol represiv.

În mod greşit instanţa de fond a înlăturat aceste argumente pe motiv că în cauză nu ar fi intervenit „modificări legislative privind limitele de pedeapsă prevăzute de noua lege pentru aceeaşi infracţiune comisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021, în sensul art. 187 din C. pen., respectiv pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma ei consumată fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.”, aşa cum rezultă din sentinţa atacată.

Instanţa de fond se limitează la aplicarea exclusivă a dispoziţiilor legale interne, ignorând prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa pertinentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi au fost invocate expres. Trebuie remarcat că instanţa de fond nu a făcut absolut nicio referire la aplicabilitatea în cauză a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei pertinente a Curţii de la Strasbourg. Atunci când evaluează aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 6 din C. pen., instanţa de fond nu analizează în niciun fel incidenţa în cauză a acestor norme internaţionale şi nu răspunde punctual la argumentele fundamentate pe ele.

Or, este evident că teza invocată aceea că suma de 20% din baza de calcul este o pedeapsă penală echivalentă pedepsei amenzii, mai uşoară decât pedeapsa închisorii aplicată prin hotărârea de condamnare. În loc să analizeze incidenţa lor în cauză, instanţa de fond a preferat să le evite şi să se cantoneze exclusiv în domeniul dreptului penal intern, iar ignorarea acestora de către instanţa de fond, care nu a răspuns argumentelor derivate din ele, înseamnă încălcarea dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţia României care conferă un loc privilegiat Convenţiei în dreptul intern.

În concluzie, s-a susţinut că în principal sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 4 C. pen., iar în subsidiar cele ale art. 6 C. pen.. Dacă suma de 20% este considerată o sancţiune civilă în sens larg, aşa cum susţine instanţa de fond, ne aflăm în prezenţa unei discriminări şi deci este aplicabil art. 4 C. pen., din contră, dacă suma de 20% este considerată o pedeapsă penală, atunci aceasta este mai uşoară decât cea care au fost aplicate şi sunt incidente dispoziţiile art. 6 C. pen..

Examinând contestaţiile declarate de contestatorii S.C. D S.R.L. şi E împotriva sentinţei penale nr. xxx, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/54/2021, prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Contestaţia la executare reprezintă o procedură jurisdicțională de rezolvare a situaţiilor juridice care afectează executarea unei hotărâri penale. Printr-o contestaţie la executare nu se pot invoca aspecte ce ţin de judecata pe fond a cauzei, ci doar aspecte care privesc executarea hotărârilor.

Potrivit art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei

Contestaţia la executare este un mijloc jurisdicţional de rezolvare a unor incidente ivite în cursul executării hotărârii, pe această cale putându-se invoca numai aspecte ce ţin de executarea acestora, iar nu şi de legalitatea şi temeinicia lor.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. împotriva executării unei hotărâri penale se poate face contestaţie când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută (teza I) sau vreo împiedicare la executare (teza a II-a), cerere care, în conformitate cu prevederile art. 598 alin. (2) din C. proc. pen..

În ceea ce priveşte critica formulată de contestatorii S.C. D S.R.L. şi E referitoare la nemotivarea sentinţei contestate, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, fiind justă motivarea instanţei de fond, întrucât în considerentele hotărârii se regăsesc motivele şi argumentele care au condus la pronunţarea sentinţei, aceasta răspunzând criticilor formulate de către contestatori, precum şi dispoziţiile legale care au condus la respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei la executare.

Deşi Convenţia Europeană obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, art. 6 nu poate fi înţeles în sensul că impune un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk contra Olandei), astfel că se constată că instanţa de fond a analizat în mod efectiv criticile formulate de contestatori, sentinţa contestată fiind amplu motivată, aşa cum rezultă din considerentele acesteia.

Analizând în continuare criticile formulate, Înalta Curte reţine că prin sentința penală nr. xxx a Curţii de Apel Craiova pronunţată în dosarul nr. x/54/2016, referitor la persoana juridică-inculpat S.C. D S.R.L. şi la inculpatul E, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 386 Cod de procedură penală, cu aplic. art. 5 C. pen. s-au recalificat faptele cu privire la care inculpata persoană juridică P ce a fost trimisă în judecată, potrivit legii în vigoare la momentul epuizării activităţii infracţionale.

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în baza art. 7 alin. (1) şi 3 din Legea nr. 39/2003, cu aplic art. 74 alin. (1) lit. a)şi c şi alin. (2) C. pen. anterior, şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul E la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat. În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi respectiv cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a),b şi c şi alin. (2) C. pen. anterior şi art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. anterior a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de la pedeapsa de 4 ani şi 11 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.

În baza art. 65 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară exerciţiul drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile art. 66 C. pen. anterior.

 În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c C. pen. anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. X alin. (1) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani şi 11 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea art. 5 din C. pen. şi, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior a fost condamnată inculpata persoană juridică P la pedeapsa de 80.000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

S-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară prevăzută de art. 53 ind. 1 alin. (3) lit. d) C. pen. anterior, respectiv interdicţia de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 397 Cod de procedură penală, s-a admis acţiunea civilă promovată de partea civilă Statul Român – prin reprez. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Juridică Bucureşti şi, printre alții, au fost obligați inculpatul E în solidar cu partea responsabilă civilmente M, prin lichidator N, precum şi inculpata persoană juridică O, P, Q şi R, în solidar, la plata sumei de 9.238.Y7 lei reprezentând despăgubiri civile către această parte civilă, cu obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, de la data când acestea au devenit scadente, până la data executării integrale a plăţii.

S-a constatat că P a achitat, conform ordinelor de plată nr. 4802/12.12.2014, suma de 1.500.000 lei, nr. 162/15.01.2015 suma de 50.000 lei, nr. 212/19.01.2015, suma de 50.000 lei şi nr. 319/26.01.2015, suma de 900.000 lei, cu titlu de „plată provizorie parţială” în dosarul nr. 102D/P/2012.

În baza art. 397 alin. (2) Cod de procedură penală, cu referire la art. 249 alin. (5) Cod de procedură penală, s-a menținut măsura sechestrului asigurător asupra stocului de marfă al P, astfel cum a fost comunicat prin adresa nr. 55X/13.10.2014, până la concurenţa sumei de 9.238.Y7 lei.

Hotărârea Curții de Apel Craiova a rămasă definitivă prin decizia penală nr. yyy a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, printre altele, referitor la apelurile declarate de persoana juridică-inculpat J şi de inculpatul E, a decis admiterea apelului declarat de inculpata P, a desființat, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, a constatat că apelanta – intimată inculpată persoană juridică S a achitat şi suma de 1.027.305 lei prin O.P. nr. 4616 din 29 septembrie 2015 în cursul procedurii de cameră preliminară. S-au menținut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, dacă nu contravin prezentei decizii. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul declarat de E.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amenda următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, iar alin.  (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani.

Prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale publicată în Monitorul Oficial nr. 332 din 1 aprilie 2021, la art. 4 s-au stabilit următoarele: se introduc două noi alineate, alin. (1¹) şi (1²), cu următorul cuprins: “(1¹) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare. (1²) Dispoziţiile prezentului art. se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1¹).”

Aşadar, contrar criticilor formulate de contestatori, Legea nr. 241/2005 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021 introduce o cauză de neimputabilitate în condiţiile în care persoana achită prejudiciul plus 20% din baza de calcul în curs de urmărire penală sau cercetare judecătorească, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Or, astfel cum rezultă persoanele faţă de care s-a pronunţate deja o hotărâre de condamnare definitivă nu pot beneficia de prevederile acestei legi.

Dispoziţiile art. 4 din C. pen. – Aplicarea legii penale de dezincriminare – stabilesc că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

Având în vedere dispoziţiile anterior menţionate şi contrar criticilor formulate de contestatorii SC. D S.R.L. şi E, se reţine că prin instituirea unei cauze de atenuare a pedepsei sau a unei cauze de nepedepsire nu operează dezincriminarea faptei, dezincriminarea fiind numai atunci când fapta comisă de inculpat potrivit legii noi nu mai atrage răspunderea penală.

Înalta Curte de Casaţie si Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 9/2016 a stabilit „suntem în prezenţa legii de dezincriminare în două situaţii: atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând un corespondent în legea nouă; şi, respectiv, în ipoteza în care, prin prevederile noii legi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta”.

În ceea ce priveşte susţinerea contestatorilor referitoare la aplicarea art. 6 din C. pen., Înalta Curte constată că prin Legea nr. 55/2021 nu au intervenit modificări legislative în sensul art. 187 din C. pen. pentru aceiaşi infracţiune comisă anterior intrării în vigoare a legii, respectiv pedeapsa prevăzută de lege care incriminează fapta săvârşită, iar cauzele de reducere a pedepsei nu intră în noţiunea de pedeapsă prevăzută de lege.

Criticile formulate de contestatori sunt nefondate, întrucât nu este vorba despre o lege de dezincriminare, iar achitarea prejudiciului după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare se înscrie în efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârii definitive, nefiind posibilă reexaminarea hotărârii definitive în scopul obţinerii unei cauze de reducere a pedepsei sau a unei cauze de nepedepsire neprevăzută de legea în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins contestaţia la executare promovată de contestatorii SC. D S.R.L. şi E neputându-se reţine criticile acestora, întrucât în realitate, nu se urmăreşte lămurirea dispozitivului, ci o completare a acestuia, în sensul de a se constata dezincriminată fapta.

Concluzionând, Înalta Curte şi-a format convingerea că motivele contestaţiei invocate de către contestatori nu se circumscriu cazului prevăzută de art. 598 alin. (1) lit c din C. proc. pen., întrucât pe calea contestaţiei la executare se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor.