Jurisprudența ÎCCJ | Contestaţie la executarea silită a creanțelor fiscale. Debitor aflat într-un centru de detenție în executarea unei pedepse privative de libertate

Contestaţie la executarea silită a creanțelor fiscale. Debitor aflat într-un centru de detenție în executarea unei pedepse privative de libertate. Noțiunea de domiciliu. Competență teritorială

Domiciliul, astfel cum este definit de art.87 Cod civil, reprezintă locul unde persoana declară că își are locuința principală, în același sens fiind definită noțiunea de „domiciliu” şi în O.U.G. nr. 97/2005, iar, potrivit art.88 Cod civil, reședința persoanei fizice este locul unde își are locuința secundară.

În condițiile în care reglementările legale fac distincție între domiciliu, ca locuință principală și statornică, si reședință, ca locuință secundară și temporară, se impune concluzia că locul de detenție nu poate fi asimilat unei locuințe principale și statornice, respectiv domiciliului debitorului în sensul dispozițiilor art. 651 alin. (1) Cod procedură civilă, cu atât mai mult cu cât există oricând posibilitatea mutării acestuia într-un alt loc de detenție decât cel în care s-a găsit la momentul formulării cererii.

De altfel, în litigiile de executare silită, instituirea regulilor de competenţă are în vedere necesitatea asigurării unei stabilităţi a instanţei de executare, ca fiind cea de la domiciliul debitorului (având în vedere şi prezumția că în respectivul loc se găsesc cele mai multe bunuri ale debitorului), şi desfăşurării cât mai eficiente a activităţii de executare silită.

Ca atare, împrejurarea potrivit căreia debitorul contestator este încarcerată într-un centru de detenție nu poate constitui un reper legal în stabilirea instanţei competente teritorial a soluţiona cauza, în raport de prevederile art. 651 Cod procedură civilă, care fac referire la domiciliul debitorului.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2144 din 20 octombrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 9.12.2020, contestatoarea A. a formulat, în contradictoriu cu intimata ANAF- Direcţia Generală Executări Silite Cazuri Speciale, contestaţie la executarea silită pornită împotriva sa, în calitate de debitoare, arătând că înţelege să conteste adresa de înfiinţare a popririi nr. 562/2020, eliberată de Serviciul Executări Silite Cazuri Speciale Regional Ploieşti, solicitând să i se aducă la cunoştinţă din ce se compune suma care este trecută în poprire.

Ca răspuns la solicitările instanţei, la data de 23.02.2021, contestatoarea a formulat precizări, arătând că  este încarcerată în Penitenciarul X., conform mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 68/2018/2019 şi că obiectul contestaţiei la executare formulată îl reprezintă contestarea sumei de 5.914.173 lei cu care este înregistrată la Serviciul Executări Silite Cazuri Speciale din cadrul ANAF Ploieşti, conform sentinţei nr. 40/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, întrucât la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi – Serviciul colectare şi executare silită – persoane fizice Călăraşi figurează cu suma de 3.103.569 lei, conform aceleiaşi sentinţe nr. 40/2018 şi că solicită să se stabilească suma exactă pe care o are de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 3086 din 12.04.2021, Judecătoria Ploiești a admis excepţia necompetenţei teritoriale de ordine publică, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de contestatoarea A., în favoarea Judecătoriei Călăraşi.

Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 260 alin. (1) şi (4) Cod procedură fiscală, potrivit cu care „Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii.

Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă.”

De asemenea, această instanță a reținut că potrivit art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică şi în alte materii în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, iar potrivit art. 714 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Contestaţia se introduce la instanţa de executare”, iar potrivit art. 651 alin. (1) din acelaşi cod, „Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”

Instanța a mai arătat că prin sentinţa penală nr. 40/2018, pronunţată de Curtea de Apel  Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 293A/02.10.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost obligată contestatoarea A., în solidar cu alte persoane, la plata sumei de 5.914.173 lei, reprezentând prejudiciu, având următoarea structură: 1.130.545 lei către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi 4.783.628 lei către Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.

S-a  mai reținut că din totalitatea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei rezultă că domiciliul debitoarei contestatoare se află în Călăraşi, iar din verificările efectuate în DEPABD reiese că din anul 2015, contestatoarea debitoare figurează cu domiciliul în Călăraşi, la adresa indicată anterior.

 Conchizând, această instanță a apreciat că, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate, competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare revine judecătoriei în circumscripţia căreia domiciliază debitoarea la data începerii executării silite, în speţă, Judecătoria Călăraşi, iar împrejurarea că debitoarea contestatoare se află în prezent încarcerată în Penitenciarul X, aflat în circumscripţia Judecătoriei Ploieşti, nu este de natură să atragă competenţa acestei instanţe, locul încarcerării neputând fi echivalat cu noţiunea de domiciliu, în sensul dispoziţiilor art. 651 alin. (1) Cod procedură civilă.

Învestită prin declinare, Judecătoria Călărași, prin sentința civilă nr. 2048 din 22.09.2021, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Ploiești, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat soluționarea cauzei și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, competentă să soluționeze conflictul.

În motivare, această instanță a reținut  că instanța de excutare a fost învestită cu o contestaţie la executare fiscală, formulată de contestatoarea debitoare A. care se află în prezent încarcerată în Penitenciarul X., iar la data formulării contestaţiei, respectiv la 9.12.2020, contestatoarea se afla încarcerată la locul deţinere aflat în circumscripția Judecătoriei Ploieşti. 

Totodată, această instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 260 alin. (1) şi alin. (4) Cod procedură fiscală, a art. 714 alin. (1) și  art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, arătând că potrivit art. 155 alin. (1) pct. 11 din același cod, locul citării în cazul deţinuţilor este la administraţia locului de deţinere, iar ceea ce contează în speță este domiciliul în fapt al debitoarei, și nu neapărat domiciliul cu care figurează în evidențele autorității competente și înscris în cartea de identitate.

S-a mai arătat că, în prezenta cauză, se cunoaşte cu certitudine domiciliul real al contestatoarei, care se află în prezent încarcerată în Penitenciarul X, unde aceasta locuieşte în fapt, în sensul legii procesual civile şi unde se află şi locul de citare obligatoriu conform art. 155 alin. (1) pct. 11 Cod procedură civilă, contestatoarea aparţinând unei categorii de persoane cu statut special privind locuinţa efectivă.

Pentru aceste motive, această instanţă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale și a declinat competența, în favoarea Judecătoriei Ploieşti. 

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul cererii deduse judecăţii îl constituie acţiunea prin care contestatoarea A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata ANAF- Direcţia Generală Executări Silite Cazuri Speciale, anularea adresei de înfiinţare a popririi nr. 562/12.11.2020, eliberată de Serviciul Executări Silite Cazuri Speciale Regional Ploieşti.

Înalta Curte constată că instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în raport de prevederile art. 651 Cod procedură civilă, având în vedere situaţia particulară a speţei, respectiv în funcţie de domiciliul debitoarei sau locul de detenţie al acesteia.

Art. 651 Cod procedură civilă, la alin. (1), stipulează în sensul că instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul debitorului sau, după caz, sediul debitorului.

Se reţine că domiciliul  este un atribut al persoanei fizice, noțiunea de „domiciliu”, astfel cum este definită de art.87 Cod civil, reprezentând locul unde persoana declară că își are locuința principală, în același sens fiind definită noțiunea de „domiciliu” şi în O.U.G. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, iar, potrivit art.88 Cod civil, reședința persoanei fizice este locul unde își are locuința secundară.

În condițiile în care reglementările legale fac distincție între domiciliu, ca locuință principală și statornică, si reședință, ca locuință secundară și temporară, se impune concluzia că locul de detenție nu poate fi asimilat unei locuințe principale și statornice, respectiv domiciliului debitoarei, cu atât mai mult cu cât există oricând posibilitatea mutării acesteia într-un alt loc de detenție decât cel în care s-a găsit la momentul formulării acțiunii.

De altfel, în litigiile de executare silită, instituirea regulilor de competenţă are în vedere necesitatea asigurării unei stabilităţi a instanţei de executare, ca fiind cea de la domiciliul debitorului (având în vedere şi prezumția că în respectivul loc se găsesc cele mai multe bunuri ale debitorului), şi desfăşurării cât mai eficiente a activităţii de executare silită.

Prin urmare, în speţă, nu se poate considera că noțiunea de domiciliu, în sensul art.651 Cod procedură civilă, are ca sferă de cuprindere locul de deținere în care debitoarea execută temporar o pedeapsă privativă de libertate.

Ca atare, împrejurarea potrivit căreia debitoarea contestatoare este încarcerată în Penitenciarul X nu poate constitui un reper legal în stabilirea instanţei competente teritorial a soluţiona cauza, în raport de prevederile art. 651 Cod procedură civilă, care fac referire la domiciliul debitorului.

De asemenea, se reţine că în cuprinsul contestaţiei la executare, contestatoarea debitoare a precizat că locuieşte în Călăraşi, iar din verificările efectuate în DEPABD reiese că din anul 2015, contestatoarea debitoare figurează cu domiciliul în Călăraşi, la adresa indicată anterior.

În acest context, având în vedere că instanța de executare este cea care, în sensul art. 651 alin. (3) Cod procedură civilă, soluționează toate contestaţiile şi incidentele privitoare la executare, ceea ce accentuează necesitatea stabilităţii şi predictibilităţii determinării acestei instanţe, care nu poate fi în mod aleatoriu schimbată în funcţie de locul unde locuieşte în fapt debitorul, şi reţinând că, în cauză, debitoarea are domiciliul în Călăraşi, Înalta Curte reţine că Judecătoria Călăraşi este instanţa competentă să judece prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) Cod procedură civilă, a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Călăraşi.