Jurisprudența ÎCCJ | Contrabandă. Infracţiunea prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006. Elemente constitutive

Fapta de a prelua şi de a transporta bunuri sau mărfuri care trebuie plasate sub un regim vamal, cunoscând că acestea provin din contrabandă, în sensul că au fost introduse în ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori au fost introduse în ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, indiferent de valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor.

În baza art. 66 alin. (1) şi (3) C. pen. şi art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 4 ani, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., constând în interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata prevăzută în art. 65 alin. (3) C. pen.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie formulate, inculpatul a indicat, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. – „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei nr. 406/P din 19 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, în principal, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. – hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită și configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Critica formulată de recurent, în sensul că fapta săvârșită este o contravenţie, este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

Analizând hotărârea din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, în esenţă, în ceea ce privește situația de fapt, că inculpatul A., la data de 7 octombrie 2017, împreună cu inculpatul B., în urma unei înţelegeri telefonice prealabile, a preluat cantitatea de 300 pachete ţigări marca C., fără timbru de accizare românesc, de provenienţă Elveţia, neunionale, despre care aveau cunoştinţă că provin din contrabandă sau sunt destinate contrabandei, de la inculpatul D., pe care le-a transportat cu autoturismul pe raza Municipiului Constanţa, în vederea vânzării, prejudiciul creat bugetului consolidat al statului fiind de 3.383 lei.    

Potrivit dispozițiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal: „(3) Sunt asimilate infracțiunii de contrabandă și se pedepsesc potrivit alin. (1) colectarea, deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea și vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârșirii acesteia.”

Prin Decizia nr. 32/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M. Of. nr. 62 din 28 ianuarie 2016), s-a statuat că noţiunea de „contrabandă” utilizată de legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, în sintagma „cunoscând că acestea provin din contrabandă”, priveşte contrabanda constând în introducerea în ţară a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în ţară a acestor bunuri sau mărfuri prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că „se consideră că infracţiunea asimilată prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 nu este condiţionată de existenţa infracţiunii de contrabandă incriminate în art. 270 alin. (1) şi de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, ci presupune, după caz, ca bunurile sau mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal:

– să provină din contrabandă, în sensul că au fost introduse în ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau au fost introduse în ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la control vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora;

– să fie destinate săvârşirii contrabandei, în sensul că sunt menite să fie scoase din ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau prin locurile stabilite pentru controlul vamal, dar prin sustragere de la control vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora. (…)

În ambele situaţii, făptuitorul cunoaşte provenienţa sau destinarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal.

Cunoaşterea provenienţei din contrabandă a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, ca şi cunoaşterea destinării acestora, respectiv pentru săvârşirea contrabandei, înseamnă cunoaşterea caracterului ilicit al provenienţei sau destinării lor, a faptului că a fost ocolit controlul vamal ori că bunurile sau mărfurile de acest tip sunt menite să eludeze controlul vamal, aspecte care pot rezulta din diferite împrejurări de fapt, instanţa urmând să ţină seama de aceste circumstanţe în procesul de stabilire a încadrării juridice a faptei în infracţiunea asimilată prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României.”

În speță, prin hotărârea recurată, s-a reținut, cu titlu definitiv, că bunurile provin din contrabandă, iar inculpatul A. cunoștea această împrejurare.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că inculpatul a beneficiat de dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în sensul că şi-a însuşit situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu, implicit şi faptul că avea cunoştinţă de provenienţa ţigărilor.

Prin urmare, critica recurentului, în sensul că fapta săvârşită nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 270 alin. (3) raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, ci se încadrează în dispoziţiile art. 449 alin. (2) lit. k) C. fiscal, este neîntemeiată, având în vedere că, astfel cum s-a menţionat anterior, infracțiunea de contrabandă prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal presupune ca bunurile sau mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal să provină din contrabandă, în sensul că au fost introduse în țară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau au fost introduse în țară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta reţinută în sarcina recurentului, astfel cum a fost descrisă în cuprinsul hotărârii recurate, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de contrabandă, prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal, şi nu ale contravenţiei prevăzută în art. 449 alin. (2) lit. k) C. fiscal.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 406/P din 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.