Contract de transport fluvial de mărfuri. Acțiune în răspundere contractuală. Incidența dispozițiilor art. 1082 din Codul civil din 1864. Condiții și efecte
Articole incidente: C. civ. din 1864, art. 969, art. 970, art. 1073 – art. 1075, art. 1082, art. 1169 | C. proc. civ., art. 201 – art. 214, art. 292 alin. (1)-(2), art. 294 alin. (1), art. 29 | O.G. nr. 2/2000, art. 21 – art. 24
Dispozițiile art. 1169 C. civ. din 1864 consacră obligația părții care face o propunere în fața judecății de a o dovedi și reprezintă consacrarea în plan legislativ a principiului de drept actori incumbit probatio.
Acest principiu de drept are un regim diferit de aplicare în materia răspunderii civile contractuale, dat de dispozițiile art. 1082 C. civ., text legal care, în cazul obligației neexecutate sau executate cu întârziere, instituie prezumția de culpă a debitorului respectivei obligații, chemat să răstoarne prezumția, potrivit principiului in excipiendo reus fit actor.
Instanța de apel a dat în mod greșit prevalență dispozițiilor art. 1169 C. civ., în detrimentul dispozițiilor art. 1082 C. civ., atunci când, în loc să o oblige pe pârâta care a schimbat transportatorul (punând capăt contractului de transport fluvial de mărfuri care stă la baza demersului judiciar) să facă dovada culpei reclamantei, așa cum impun dispozițiile art. 1082 C. civ., pentru a răsturna prezumția de culpă care opera față de sine, i-a impus în mod nelegal o atare obligație reclamantei, pentru a-i imputa apoi acesteia din urmă nu că nu și-a dovedit lipsa propriei culpe, ci că nu a dovedit culpa pârâtei, culpă prezumată.
Această nesocotire a regimului probator și a regulilor referitoare la sarcina probei, sancționabilă din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se repercutează în mod direct și fundamental asupra modului în care instanța de apel a apreciat asupra îndeplinirii condiției referitoare la culpa în săvârșirea ilicitului contractual și a incidenței art. 969-970, cu raportare la art. 1073-1075 și la art. 1082 și urm. C. civ., caz care se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text care face ca hotărârea instanței de apel să fie nelegală. – I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 294 din 5 februarie 2020
Prin cererea înregistrată la 24 august 2010 sub nr. x/233/2010 pe rolul Judecătoriei Galaţi, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi – în insolvenţă, prin administrator judiciar C.I.I. B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Bucureşti, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta la plata sumei de 90.000 lei, reprezentând o parte din prejudiciul total de 1.190.000 lei, produs reclamantei prin neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea depusă la 7 decembrie 2010, reclamanta şi-a majorat câtimea pretenţiilor la suma de 1.190.000 de lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, în baza căruia reclamanta trebuia să presteze în folosul pârâtei servicii de transport pe apă a agregatelor de carieră pe relaţia Iglicioara – Olteniţa şi Iglicioara-Călărași, că, potrivit art. 1.1 din contract, pârâta avea obligaţia de a emite comenzi privind transportul pe apă a agregatelor de carieră pe relaţiile arătate, iar potrivit art. 1.2 din contract cantitatea de marfă ce urma să fie transportată în anul 2008 era de 180.000 tone, adică aproximativ 20.000 tone/lună. Cu toate acestea, a arătat reclamanta, în anul 2008 cantitatea transportată a fost de numai 104.821 tone, ceea ce a condus la un minus de 70.000 tone transportate, care, repartizate egal pe cele două destinaţii, au reprezentat un prejudiciu care s-a ridicat la 1.190.000 lei.
De asemenea, s-a arătat că prin art. 4.2.3 din convenție părţile au stabilit că, până la data încetării contractului, pârâta avea obligaţia de a asigura necesarul cantităţii ce urma a fi transportată, iar prin art. 4.2.2 din aceeași convenție au stabilit că pârâta avea obligaţia de a asigura încărcarea barjelor în portul Iglicioara într-un ritm de încărcare de 1.250 tone/zi.
A arătat reclamanta că a asigurat toate capacităţile necesare de transport fluvial (împingătoare şi convoaie de barje) necesare pentru realizarea fluxului de transport, potrivit contractului și că, din cauza nerespectării contractului de către pârâtă şi a plăţilor făcute cu întârziere de aceasta pentru serviciile de transport deja efectuate, reclamanta a intrat în procedura insolvenţei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1069 şi urm., art. 1066, art. 1068, art. 1075 C. civ. de la 1864.
Pârâta S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Galaţi, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii. De asemenea, a invocat excepţia de neexecutare a contractului, în susținerea căreia a susținut că reclamanta nu a pus la dispoziţie barje pentru încărcare, deci se află în culpă pentru neexecutarea contractului.
A mai arătat că în contract nu se prevede ca modalitate de lucru între părţi emiterea de comenzi, ci că au existat discuţii telefonice între reprezentanţii părţilor, în baza cărora se efectua transportul, în funcţie de convoaiele disponibile ale reclamantei și că, întrucât reclamanta nu a pus la dispoziţia pârâtei de cele mai multe ori convoaiele de barje necesare, pârâta a apelat la alţi prestatori pentru efectuarea transportului.
Prin sentinţa civilă nr. 12601 din 15 decembrie 2010, Judecătoria Galaţi a admis propria necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.
Sentința de declinare a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia, prin decizia nr. 225 din 10 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Galați, Secția comercială, maritimă și fluvială și de contencios administrativ fiscal.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, Secția comercială, maritimă și fluvială și de contencios administrativ (devenită ulterior Secția a II-a civilă) la 4 mai 2011 sub nr. x/233/2010/a1*, instanță care, prin sentinţa comercială nr. 1115 din 15 mai 2012, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins acţiunea ca tardiv formulată.
Prin decizia nr. 113/A din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, maritimă și fluvială, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1115 din 15 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Galați, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, stabilind în esență că între părţi s-a încheiat un contract de prestări servicii (transport fluvial de mărfuri), supus prescripției de drept comun de trei ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei din apel a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1115 din 20 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția a II-a civilă, instanța supremă confirmând dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la natura contractului perfectat între părţi, de contract de prestări servicii.
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, Secția a II-a civilă la 16 iunie 2014.
La 03 martie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus precizări la acțiune, prin care a arătat că solicită suma de 1.190.000 lei cu titlu de daune compensatorii („acoperirea integrală a prejudiciului dacă debitorul şi-ar fi executat întocmai obligaţiile contractuale asumate”).
Pe parcursul procesului, pârâta şi-a schimbat denumirea în D. S.A. ca urmare a fuziunii
Prin sentinţa civilă nr. 23 din 20 februarie 2017, Tribunalul Galaţi, Secția a II-a civilă, a admis acţiunea, obligând-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.190.000 de lei cu titlu de daune compensatorii rezultate din neexecutarea totală a obligaţiei asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008 şi la plata sumei de 3.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expertiză achitate de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel pârâta D. S.A., apreciind-o ca nelegală şi netemeinică.
În susținerea apelului a invocat patru motive de apel: aplicarea greşită a legii, consecutivă stabilirii greşite a situaţiei de fapt; lipsa dovezii de punere în întârziere a pârâtei (una din condițiile declanșării răspunderii civile contractuale); inexistența unui prejudiciu, precum și imposibilitatea cuantificării acestuia; existența unor uzanțe între părți, care nu au fost analizate de prima instanță.
Prin decizia civilă nr. 398 din 8 noiembrie 2017, Curtea de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea civilă. A obligat-o pe intimata reclamantă A. S.R.L. Galați – prin administrator judiciar C.I.I. B. la plata sumei de 21.505 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă D. S.A.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.C. A. S.R.L. Galaţi, care a criticat decizia instanţei de apel, pe care a apreciat-o ca fiind nelegală.
Prin decizia nr. 659 din 06 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 398 din 08 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivare, instanța supremă a reţinut că prima critică nu poate fi primită, deoarece art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţiile plus petita şi ultra petita, fiind expresia principiului disponibilităţii şi a obligaţiei instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii.
În acest context, a apreciat că recurenta a încadrat greşit acest text față de nemulţumirile sale legate de constatarea instanţei că pârâta nu a fost pusă în întârziere, considerând astfel că s-a pronunţat pe o apărare tardivă și a statuat că aceste critici pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A reţinut instanţa de recurs că între părţi s-a încheiat un contract de prestări de servicii de transport fluvial de marfă cu periodicitate regulată (20.000 tone/lună), în care neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi la termenul stabilit face ca acea obligaţie să nu mai poată fi îndeplinită ulterior, în condiţiile stabilite de părţi.
Raportat la aceste obligaţii, Înalta Curte a stabilit că termenul a fost stipulat ca o condiţie esenţială avută în vedere de părţi la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părţi determină neîndeplinirea obiectului contractului, caz în care a reținut că în cauză este aplicabil art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., debitorul fiind de drept în întârziere.
A mai reţinut că, pentru atragerea răspunderii contractuale, se cer a fi îndeplinite şi celelalte condiţii referitoare la existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită, că în privinţa prejudiciului, dar şi a invocării uzanţelor dintre părţi, instanţa de apel nu s-a mai pronunţat pe criticile formulate de către pârâtă, ca o consecinţă a celor reţinute în legătură cu punerea în întârziere, drept pentru care a apreciat că se impune admiterea recursului potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ. şi casarea deciziei pronunţate în apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 383/A din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat sentinţa civilă nr. 23 din 20 februarie 2017 a Tribunalului Galaţi, Secția a II-a civilă, în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 561 din 20 martie 2019, a analizat cu prioritate motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv nelegala alcătuire a instanţei, constatând că acest motiv este fondat, întrucât acelaşi complet a soluţionat cauza atât la 8 noiembrie 2017, prin decizia civilă nr. 398/A, cât şi ulterior, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 383/A din 28 noiembrie 2018, cu nerespectarea prevederilor art. 24 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
În consecinţă, instanța supremă a casat decizia recurată şi a trimis cauza Curţii de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă în vederea rejudecării.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă.
În rejudecare, analizând cauza în limitele devolutive stabilite de art. 295 C. proc. civ., curtea de apel, apreciind că apelul este fondat, l-a admis prin decizia nr. 307/2019 din 14 octombrie 2019, prin care a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii civile în pretenții, obligând-o pe intimata-reclamantă să îi plătească apelantei-pârâte cheltuieli de judecată în sumă de 21.505 lei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată la 6 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.
Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se întemeiază pe susținerea că instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut.
În dezvoltarea acestei critici s-a arătat că instanța de apel a reținut că în cauză nu s-a probat culpa pârâtei în neexecutarea contractului, respectiv că reclamanta nu a dovedit că pârâta nu a pus la dispoziție marfa ce urma a fi transportată, în condițiile în care cele patru motive de apel vizau alte aspecte, astfel: instanța de fond a aplicat greșit legea, reținând o serie de texte legale aplicabile, deși în cauză nu s-a formulat o cerere modificatoare în condițiile art. 132 C. proc. civ.; în mod greșit instanța de fond a atras răspunderea contractuală, deși nu era îndeplinită condiția punerii în întârziere a pârâtei; în mod greșit instanța de fond a reținut existența unui prejudiciu contractual, deși acesta nu este datorat și este imposibil de cuantificat; instanța de fond a ignorat existența unor uzanțe între părți.
În acest fel, susține recurenta-reclamantă, s-a încălcat caracterul devolutiv al apelului, care nu este unul absolut, ci limitat la motivele invocate în cererea de apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Al doilea motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este întemeiat pe susținerea că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a răsturnat sarcina probei și a reținut că neexecutarea contractului nu se datorează culpei pârâtei.
Argumentând această critică, recurenta-reclamantă a evocat prevederile art. 4 din contractul încheiat cu intimata-pârâtă și a arătat că din economia contractului rezultă că nu era suficient ca intimata să facă dovada că a deținut cantități de marfă pentru transport, ci era necesar să facă dovada că a solicitat efectuarea transportului, adică să probeze în condițiile art. 1169 C. civ. îndeplinirea propriei obligații contractuale. În acest context, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a greșit atunci când i-a stabilit responsabilitatea în administrarea probei sub aspectul menționat.
Al treilea motiv de recurs, neîntemeiat în drept, vizează greșita apreciere a motivului 4 de apel ca fiind întemeiat, în condițiile în care apărarea din acest motiv de apel, legată de existența unor uzanțe între părți, nu a fost formulată în mod legal în fața instanței de fond, prin întâmpinare.
În esență, afirmând că apelanta-pârâtă nu se putea folosi de un mijloc de apărare nou, invocat direct în apel, recurenta-reclamantă a reclamat incidența și încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Al patrulea motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează admiterea greșită, în viziunea autoarei căii de atac, a apelului în raport de o apărare neinvocată de către apelanta-pârâtă, anume certitudinea și existența prejudiciului.
Dezvoltând această critică, recurenta-reclamantă a făcut o trecere în revistă a apărărilor făcute de partea adversă în întâmpinarea depusă la fond, a evocat dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. privitoare la limitele rejudecării și a susținut că instanța de fond nu putea să se raporteze decât la apărările formulate în întâmpinarea inițială, fără a lua în calcul apărările formulate în noua întâmpinare, cu atât mai puțin cu cât în niciuna din cele două întâmpinări nu se face vreo referire la neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale și nici la imposibilitatea cuantificării prejudiciului.
În contextul dat, formularea în motivele de apel a unor critici legate de inexistența și imposibilitatea cuantificării prejudiciului încalcă prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar soluția pronunțată este în contradicție cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ., care prevăd că instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, autoarea căii extraordinare de atac susținând că și din această perspectivă instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut.
Al cincilea motiv de recurs, neîntemeiat în drept, vizează faptul că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la ceea ce nu s-a cerut și nici nu s-a pus în discuția contradictorie a părților, anume faptul că raportul de expertiză contabilă nu are anexate documentele doveditoare privitoare la cele constatate.
În cadrul aceleiași critici s-a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., întrucât, în loc să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii de fond prin prisma și strict raportat la motivele de apel formulate, a găsit întemeiat un motiv nou, nepus în discuția părților, încălcând dreptul la apărare al recurentei-reclamante.
La 3 februarie 2020 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de recursul declarat, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată.
Preliminar, intimata-pârâtă a arătat că instanța de apel a găsit întemeiate două motive care conduc la soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, anume inexistența culpei pârâtei pentru încetarea relațiilor contractuale, precum și lipsa dovezii cuantumului cert al prejudiciului, iar aceste două motive reținute în decizia recurată sunt diferite de cele indicate de către recurenta-reclamantă în cererea de recurs.
În ce privește primul motiv de recurs, intimata-pârâtă a susținut că este nefondat, întrucât atât în apărările de la fond, cât și în motivele de apel s-a invocat lipsa culpei pârâtei, că instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) și art. 292 C. proc. civ. și, potrivit art. 969 și art. 984 C. civ., a fost chemată să descopere voința reală a părților.
În plus, a arătat și că dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu își găsesc aplicare în speță, ele putând fi invocate doar în ipoteza în care instanța de apel se pronunță ea însăși pe fondul cererii.
În ce privește al doilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a susținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, în condițiile în care acest motiv de recurs vizează interpretarea probelor.
Cu referire la al treilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a arătat că acesta reprezintă reluarea primului motiv de recurs, astfel încât își menține apărările deja formulate.
Al patrulea motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat, întrucât apărarea arătată a fost invocată încă din fața instanței de fond și, în plus, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi incident pentru argumentele deja prezentate.
Ultimul motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat, întrucât problema lipsei documentelor pe care s-a întemeiat raportul de expertiză a fost sesizată încă de la fond, recurenta-reclamantă a preferat să o ignore, astfel încât nu o poate arăta direct în recurs decât cu invocarea propriei turpitudini.
Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca întemeiat și l-a admis în limitele și pentru considerentele ce urmează:
Prealabil, trebuie subliniat faptul că, deși recurenta-reclamantă a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest lucru s-a făcut doar formal, critica nefiind argumentată.
Cu același titlu, instanța supremă găsește întemeiată apărarea formulată de intimata-pârâtă cu privire la motivele de recurs încadrate de către recurenta-reclamantă în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât acestea ar fi putut fi invocate doar în situația în care instanța de apel ar fi soluționat ea însăși fondul cererii de chemare în judecată și ar fi admis-o, pentru că doar atunci ar fi fost învestită cu soluționarea unor capete de cerere și s-ar fi putut aprecia dacă s-a pronunțat în limitele învestirii.
În acest context, fiecare motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. va fi evaluat individual, în funcție de argumentarea dată de parte, pentru a se putea aprecia compatibilitatea cu alte motive de recurs din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
De asemenea, instanța supremă constată că în primul ciclu procesual, infirmându-se soluția de primă instanță de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, s-a dezlegat în calea de atac a apelului și a recursului problema naturii juridice a contractului dintre părți, aspect care nu se mai află în discuție în recursul de față.
Totodată, prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, în al doilea ciclu procesual s-a tranșat în mod obligatoriu faptul că, raportat la specificul contractului, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., că debitorul este de drept în întârziere și că, pentru atragerea răspunderii contractuale, se cer îndeplinite și celelalte condiții, referitoare la existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției autorului faptei ilicite.
Aceste dezlegări au fost reținute și în decizia atacată prin recursul de față.
În acest cadru urmează a fi analizate criticile din recurs și apărările care li se opun.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că analiza motivelor de recurs nu trebuie să urmeze ordinea în care acestea au fost prezentate de parte în memoriul de recurs, ci, pentru logica argumentării și pentru coerență în sublinierea soluției pe care o va pronunța, va lua în analiză motivele care pot fi examinate din perspectiva respectării normelor de procedură și care prezintă elemente comune de argumentație, iar ulterior pe cele care au aptitudinea de a se referi la respectarea normelor de drept material.
Primul motiv de recurs, vizând încălcarea limitelor devoluțiunii prin raportare la art. 292 alin. (2) C. proc. civ., făcând trimitere la nesocotirea unei norme de procedură civilă, va fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ., text legal apreciat ca lipsit de incidență în considerentele preliminare deja expuse.
Critica nu este întemeiată. Prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit cu caracter obligatoriu ca instanța de rejudecare să analizeze și celelalte condiții de antrenare a răspunderii civile contractuale, printre acestea numărându-se și culpa pârâtei în neexecutarea contractului.
În acest context, este evident că instanța de rejudecare a respectat întocmai dispozițiile art. 315 C. proc. civ. atunci când a analizat modul în care pârâta și-a adus la îndeplinire obligația asumată prin convenție, anume aceea de a pune la dispoziție reclamantei marfa de transportat, aspect invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, iar aceasta în condițiile în care în decizia de casare nu a fost limitată analiza strict la criticile din cererea de apel, judecătorii fiind ținuți de obligația prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aceea de a stărui pentru aflarea adevărului.
Pe cale de consecință, în raport de limitele rejudecării, stabilite de instanța de recurs prin decizia de casare, de caracterul lor obligatoriu și de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se poate vorbi despre încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și a limitelor devoluțiunii, ca urmare nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Al treilea și al patrulea motiv de recurs vor fi tratate grupat și li se va răspunde prin considerente comune, având în vedere că ele au fost fundamentate de parte pe rațiuni similare, anume luarea în analiză de către instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1), ale art. 294 alin. (1) și ale art. 295 C. proc. civ., a unor apărări neinvocate în fața instanței de fond, ori invocate în rejudecare în fond pe calea unei noi întâmpinări, depuse cu nerespectarea termenului legal.
În esență, recurenta-reclamantă susține că intimata-pârâtă nu s-a apărat în fond (sau a făcut-o pe calea unei întâmpinări neregulat formulate în rejudecare) cu privire la existența între părți a unor uzanțe referitoare la modul de efectuare a transportului și nici cu privire la caracterul incert și nedeterminabil al prejudiciului, context în care instanța de apel nu putea să ia în analiză aceste apărări decât încălcând regulile specifice care guvernează judecata în apel.
Și în cazul acestor două motive de apel trebuie reiterat faptul că analiza lor nu poate fi făcută, așa cum deja s-a statuat, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci, fiind vorba despre nesocotirea unor norme imperative de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii [art. 292 alin. (1), art. 294 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ.], din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Criticile sunt neîntemeiate. Este necontestat faptul că în cererea de apel s-a făcut referire la uzanțele dintre părți și la caracterul incert și necuantificabil al prejudiciului (aspectele fiind relevate chiar de către recurenta-reclamantă în memoriul de recurs).
Potrivit dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
În acest context, apărările fiind arătate în motivarea apelului, în mod legal instanța de apel, ca instanță devolutivă, le-a luat în analiză, respectând întocmai dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., prin urmare nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Al doilea motiv de recurs este întemeiat. Înalta Curte apreciază că nu se impune analiza acestei critici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât argumentarea propusă de parte nu conduce la concluzia că se impută instanței de apel greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, ci din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5, cu raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
În motivarea criticii, recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel a procedat greșit atunci când a reținut că recurenta-reclamantă nu a dovedit culpa intimatei-pârâte în executarea obligației de a pune la dispoziție marfa pentru transport, sens în care susține că în cauză au fost nesocotite dispozițiile art. 1169 C. civ. cu privire la sarcina probei.
Reține Înalta Curte că, deși se invocă nesocotirea unei norme de drept substanțial, plasate în Codul civil, în realitate norma este una de procedură, întrucât consacră obligația părții care face o propunere în fața judecății de a o dovedi și reprezintă consacrarea în plan legislativ a principiului de drept actori incumbit probatio, a cărui încălcare atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Critica este întemeiată. Înalta Curte constată că acest principiu de drept, cu aplicabilitate incontestabilă, are un regim diferit de aplicare în materia răspunderii civile contractuale, dat de dispozițiile art. 1082 C. civ., text legal care, în cazul obligației neexecutate sau executate cu întârziere, instituie prezumția de culpă a debitorului respectivei obligații, chemat să răstoarne prezumția, potrivit principiului in excipiendo reus fit actor.
În cauză, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dat în mod greșit prevalență dispozițiilor art. 1169 C. civ., în detrimentul dispozițiilor art. 1082 C. civ., în contextul în care s-a stabilit în mod necontestat că relațiile dintre părți s-au derulat până la un punct, după care au încetat, instanța de apel afirmând expres și nepermis în același timp că nu s-a putut stabili cauza acestui fapt, deși era unul din motivele rejudecării.
Este, de asemenea, necontestat că recurenta-reclamantă avea la dispoziție barjele și angajații pentru efectuarea transportului, că intimata-pârâtă avea stocurile necesare pentru transport și că, de la un moment dat, transportul s-a realizat cu alt transportator decât recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă susținând că această schimbare s-a datorat părții adverse, care nu i-a mai pus la dispoziție barjele.
În contextul dat, instanța de apel, în loc să o oblige pe intimata-pârâtă care a schimbat transportatorul (punând capăt contractului care stă la baza prezentului demers judiciar) să facă dovada culpei recurentei-reclamante, așa cum impun dispozițiile art. 1082 C. civ. precitate, pentru a răsturna prezumția de culpă care opera față de sine, i-a impus în mod nelegal o atare obligație recurentei-reclamante, pentru a-i imputa apoi acesteia din urmă nu că nu și-a dovedit lipsa propriei culpe, ci că nu a dovedit culpa intimatei-pârâte, culpă prezumată, așa cum s-a arătat. 308
Această nesocotire a regimului probator și a regulilor referitoare la sarcina probei, sancționabilă din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se repercutează în mod direct și fundamental asupra modului în care instanța de apel a apreciat asupra îndeplinirii condiției referitoare la culpa în săvârșirea ilicitului contractual și a incidenței art. 969-970, cu raportare la art. 1073-1075 și la art. 1082 și urm. C. civ., caz care se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text expres indicat în cererea de recurs și care face ca hotărârea instanței de apel să fie nelegală.
Al cincilea motiv de recurs este întemeiat.
Este reală susținerea recurentei-reclamante despre împrejurarea că necesitatea atașării documentelor pe baza cărora s-a întocmit expertiza judiciară nu a format obiectul discuției contradictorii a părților în fața instanței de apel care a pronunțat decizia ce formează obiectul prezentului recurs.
Mai mult decât atât, examinând încheierea de ședință în care s-au consemnat dezbaterile de la termenul din 25 septembrie 2019, instanța supremă constată că instanța de apel a respins proba cu o nouă expertiză, solicitată de intimata-reclamantă, cu motivarea că aceasta nu este utilă pentru dovedirea pretențiilor deduse judecății și nici pentru combaterea excepției de neexecutare a contractului, reținând în egală măsură că în cauză a fost efectuată deja o expertiză, fără a formula motive de contestație la adresa acesteia din urmă din perspectiva lipsei documentelor justificative.
Se constată și că instanța de apel, ascultând concluziile de la același termen ale apelantei-pârâte referitoare la lipsa documentelor justificative, nu a socotit necesar a supune acest aspect dezbaterii contradictorii a părților, pentru ca ulterior să rețină ca întemeiată această apărare.
În contextul dat, în condițiile în care a apreciat necesar ca expertiza să fie însoțită de documentele avute în vedere de expertul desemnat, fără ca textul art. 201-214 C. proc. civ. sau dispozițiile art. 21-24 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară (aplicabile și expertizelor contabile judiciare) să impună o asemenea cerință, instanța avea obligația de a-și motiva opțiunea, arătând în ce fel lipsa documentelor justificative invalidează concluziile la care expertul a ajuns, obligația fiind cu atât mai necesară cu cât expertiza analizată nu a fost anulată de instanță, iar o nouă expertiză a fost respinsă, mesajul transmis de instanța de apel putând fi înțeles în sensul că expertiza deja efectuată a fost lămuritoare.
Procedând astfel, instanța de apel a nesocotit principiul contradictorialității și pe cel al asigurării dreptului la apărare, după cum a încălcat dispozițiile legale referitoare la regimul probei cu expertiză, pronunțând o hotărâre care vatămă interesele recurentei-pârâte prin concluzia trasă cu privire la lipsa dovezii unui prejudiciu cert și cuantificabil, caz în care devin incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În condițiile în care prin expertiza efectuată s-a determinat doar o parte a prejudiciului pretins – anume beneficiul nerealizat, iar prin anexa la cererea de chemare în judecată s-a determinat prejudiciul sub aspectul pierderii suferite urmare a neexecutării integrale a contractului, în raport de prețurile stabilite contractual, fără ca acest calcul să fie contestat, în condițiile în care, pentru argumentele ce preced, s-a apreciat ca nelegală eliminarea probei cu expertiză, instanța supremă apreciază ca dovedită și condiția referitoare la existența și întinderea prejudiciului care își are originea în fapta ilicită constând în neexecutarea întocmai a convenției părților, cu consecința pronunțării soluției cu încălcarea dispozițiilor art. 969-970, ale art. 1073-1075 și ale art. 1081 și urm. C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 309
În concluzie, găsind întemeiate motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. 1-3 C. proc. civ., instanța supremă a admis recursul, a modificat decizia atacată și, în consecință, a respins apelul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de prima instanță.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
