Convenție de contragarantare a garanțiilor semnată între două fonduri de garantare credite. Acțiune în pretenții. Competență funcțională. Instanța competentă să soluționeze cauza în raport cu natura juridică a litigiului
Articole incidente: Legea nr. 346/2006, art. 29 | O.U.G. nr. 23/2009, art. 6 | C. civ., art. 3 alin. (2) | Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. b) – c)
În cazul în care atât reclamantul, cât și pârâtul sunt persoane juridice de drept privat, ce desfășoară activități de garantare a unor credite, activități ce au natură comercială, iar pretențiile deduse judecății au drept cauză juridică neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenția de contragarantare semnată de cele două părți în scopul realizării obiectului lor de activitate, litigiul nu poate intra în sfera de competență a instanței de contencios administrativ.
Aceasta întrucât cele două părți contractante sunt persoane juridice de drept privat, și nu autorități publice asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenția nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca aceasta să intre în categoria contractelor administrative, litigiul fiind unul între profesioniști. – I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1741 din 29 septembrie 2020
1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 28 noiembrie 2016, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA – IFN a chemat în judecată pârâtul Fondul Român de Contragarantare SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea deciziei Fondului Român de Contragarantare exprimată prin adresa nr. 3032/10.12.2014, prin care acesta a anulat contragaranţia acordată în favoarea A. SRL, în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, a respins cererea de executare și a solicitat reclamantei să achite daune în valoare de 5.450,79 lei, reprezentând valoarea ajutorului de minimis efectiv acordat, sumă ce se va actualiza cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999, calculată de la data acordării contragaranției și până la data recuperării daunelor, să oblige pârâta să plătească reclamantei suma de 509.368,56 lei, reprezentând contragaranţia acordată Fondului pentru garanţia asumată în favoarea B. SA, în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, beneficiar fiind A. SRL, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 15.12.2014, data expirării termenului de 90 de zile în care Fondul Român de Contragarantare avea obligaţia să efectueze plata contragaranției, până la data plăţii efective, să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului, conform dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., precum şi prevederile Codului civil.
2. Prin încheierea din 25 mai 2017, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins excepția necompetenței sale funcționale.
În motivarea acestei încheieri, prima instanţă a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile de drept comun, solicitând analiza modului de aplicare a dispoziţiilor convenţiei semnate de părţi şi respectarea obligaţiilor asumate de pârâtă, cu plata unei sume de bani ce atrage competenţa de primă instanţă a Tribunalului, în temeiul art. 95 coroborat cu art. 94 C. proc. civ., şi nu pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
Prima instanță a constatat că decizia emisă de pârâtă nu conţine nici un element care să facă trimitere la contestarea ei pe calea contenciosului administrativ, iar actele depuse judecăţii indică o competenţă determinată de calitatea părţilor.
Pe cale de consecinţă, apreciind neîntemeiată excepţia invocată, prin prisma fundamentului juridic al acţiunii, indicat în cererea introductivă de reclamant, dar şi conţinutului deciziei de anulare a contragaranţiei şi dispoziţiilor din convenţia de contragarantare, instanţa a repus cauza pe rol şi a acordat un nou termen de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 4830 din 14 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 509.368 lei, reprezentând contragaranţia acordată reclamantului pentru garanţia asumată de acesta în favoarea B. SA în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data de 15.04.2014 și până la data plăţii efective, fiind obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10983,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Împotriva acestei sentințe, precum și a soluției de respingere a excepției necompetenței funcționale, a declarat apel pârâtul, care a solicitat, în principal, anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente – Tribunalul București, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal și, în subsidiar, schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii ca tardivă sau ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 702A din 19 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare SA împotriva încheierii din 25 mai 2017 și a sentinţei civile nr. 4830 din 14 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2016, în contradictoriu cu intimatul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA IFN.
S-a dispus anularea încheierii din 25 mai 2017 și a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente, respectiv Tribunalului București, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a arătat, în esență, că pârâtul Fondul Român de Contragarantare îndeplinește condițiile pentru a fi considerat o autoritate publică asimilată în sensul art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004, întrucât, pe de o parte, Fondul este autorizat de legiuitor prin actul normativ de înființare să presteze un serviciu public și, pe de altă parte, în exercitarea acestei prerogative, Fondul se manifestă în regim de putere publică, cum este și cazul emiterii Normei nr. 1/2010, care a stat la baza încheierii convenției nr. 1/2010, a cărei interpretare și aplicare reprezintă chestiunea litigioasă în cauza de față.
Totodată, din examinarea prevederilor convenției nr. 1/2010, instanța de apel a reținut că aceasta a fost încheiată în vederea implementării schemelor de ajutor de minimis, elaborate de Fondul Român de Contragarantare în conformitate cu condițiile de acordare a contragaranțiilor, aprobate prin Ordinul ministrului întreprinderilor mici și mijlocii, comerțului și mediului de afaceri nr. 1364/23.12.2009, precum și că din prevederile art. 2.1 lit. a) ale convenției rezultă că aceasta a fost încheiată în aplicarea Normei nr. 1/2010, iar din art. 2.3 rezultă că Norma constituie parte integrantă a convenției.
Așadar, având în vedere obiectul de activitate și scopul Fondului Român de Contragarantare, instanța de apel a conchis că actul juridic dedus judecății, respectiv convenția nr. 1/2010, reprezintă un contract încheiat de o autoritate publică asimilată și care are ca obiect prestarea unui serviciu public, respectiv implementarea schemelor de ajutor de minimis.
Instanța de prim control judiciar a concluzionat că litigiul dintre părți este unul de contencios administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre interpretarea și aplicarea unui contract încheiat de o autoritate publică asimilată și care are ca obiect prestarea unui serviciu public.
4. La data de 21 iunie 2019, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA – IFN a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 702A din 19 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de prima instanţă.
Recurentul a susţinut că, raportat la obiectul principal al cauzei deduse judecăţii, respectiv obligarea Fondului Român de Contragarantare SA la plata unei sume de bani pe care intimatul i-o datorează în temeiul prevederilor convenţionale, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o acţiune în pretenţii, fapt care determină natura civilă a litigiului.
Totodată, s-a învederat că litigiul se desfăşoară între profesionişti, având în vedere că în raporturile cu reclamantul, Fondul Român de Contragarantare SA nu acţionează în regim de putere publică, natura juridică a relaţiilor dintre cele două societăţi fiind de natura civilă şi contractuală. Astfel, s-a arătat că atât reclamantul, cât şi pârâtul sunt profesionişti, astfel că se impune ca litigiile dintre cele două entităţi să fie soluţionate de către Judecătoria Sectorului 1 sau de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în funcţie de cuantumul pretenţiilor.
Recurentul-reclamant a învederat că Fondul Român de Contragarantare a fost constituită ca societate pe acţiuni, mai exact ca instituţie financiară, persoană juridică de drept privat, ce acţionează pe piaţa garanţiilor acordate în vederea sprijinirii accesului IMM-urilor la produsele şi serviciile de finanţare oferite de diverşi finanţatori.
S-a susţinut că este eronată concluzia instanţei de apel potrivit căreia înfiinţarea Fondului Român de Contragaranteare prin O.U.G. nr. 23/2009 şi prevederile referitoare la repartizarea profitului sunt de natură să dea naştere unui statut juridic specific care o diferenţiază de societăţile pe acţiuni obişnuite care acţionează în condiţii de piaţă şi au un scop lucrativ.
Referitor la calificarea juridică a Convenţiei de contragarantare nr. l/2010 ca act administrativ asimilat, opinia recurentului-reclamant este în sensul că aceasta are natura unui mandat guvernat de normele de drept comun.
În plus, Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 nu reprezintă act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru că nu este emisă de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, ci dimpotrivă Convenţia de contragarantare reprezintă rezultatul a două voinţe juridice distincte.
În sprijinul tezei potrivit căreia Convenţia de contragarantare reprezintă în sens larg un contract potrivit dispoziţiilor art. 1166 C. civ., mai precis, un contract cu o natură mixtă de fidejusiune şi mandat, recurentul a subliniat că toate clauzele Convenţiei de contragarantare referitoare la conţinutul, data exigibilităţii şi modul de plată a contragaranţiei privesc natura de contract de fidejusiune a convenţiei, pe când clauzele privind modul de acordare a contraganţiei şi de verificare a îndeplinirii condiţiilor de contragarantare sunt specifice contractului de mandat, intimata mandatând în mod expres societatea reclamantă să procedeze la această analiză şi la acordarea contragaranţiei în numele său. În acest sens sunt prevederile art. 4.1 din Convenţia nr. 1/2010.
S-a mai învederat că între părţi au existat mai multe litigii izvorâte din aplicarea Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, dar şi a Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, iar problema competenţei materiale a instanţei a fost stabilită prin soluţionarea conflictului negativ de competentă de către Curtea de Apel Bucureşti, existând astfel o practică majoritară a acestei instanţe, în sensul stabilirii competenţei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Prin soluţionarea conflictului negativ de competenţă de către Curtea de Apel Bucureşti s-a stabilit pe de o parte că Fondul Român de Contragarantare SA nu este o autoritate publică, ci o societate comercială care nu a obţinut potrivit Legii nr. 26/2000 statut de utilitate publică şi nu a fost autorizată să presteze un serviciu public iar, pe de altă parte, că litigiile dintre reclamant şi Fondul Român de Contragarantare izvorâte din aplicarea Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010 sunt de competenţa instanţei civile.
Cât priveşte trimiterile la dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2006, recurentul-reclamant a apreciat că nu sunt aplicabile în speţă având în vedere că se referă la ajutorul de stat.
Recurentul a susţinut că, în cauză, contragaranţiile sunt emise din resursele societăţii, şi nu pe seama unor eventuale fonduri publice.
Totodată, s-a mai arătat că Fondul Român de Contragarantare nu şi-a asumat în cuprinsul Convenţiei nr. 1/2010 că va acorda garanţia contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci şi-a asumat doar mandatul prevăzut la art. 4.1 alin. (1) din Convenţia nr. 1/2010.
Prin urmare, recurentul a apreciat că ajutorul de minimis invocat de către intimată ca fiind ajutor de stat nu prezintă caracterele unui ajutor de stat ce intră sub incidenţa art. 107 din TFUE, respectiv a controlului Comisiei Europene.
5. La data de 1 august 2019, intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la faptul că recurentul nu a indicat normele de drept material care să fi fost încălcate de către instanţa de apel, pentru ca hotărârea recurată să fie supusă examenului legalităţii. Criticile indicate de recurentă cu privire la calificarea naturii juridice a litigiului presupun o nouă analiză a aspectelor de fapt de către instanţa de recurs, aspect care nu este permis, în opinia intimatului, în această fază procesuală.
Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanţa de apel a aplicat în mod corect normele de drept material în concordanţă cu natura cauzei.
Cu privire la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât, recurentul-reclamant a transmis, la 26 august 2019, un punct de vedere prin care a solicitat, în esenţă, să se constate că excepţiile şi apărările formulate de partea adversă sunt neîntemeiate, precum şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
6. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat și a fost admis în considerarea următoarelor argumente:
Înalta Curte constată că prin cererea de recurs au fost formulate, în esență, critici vizând natura juridică a litigiului pendinte și calificarea juridică a Convenţiei de contragarantare nr. l/2010, astfel că modul de soluționare a recursului depinde de stabilirea naturii litigiului dedus judecăţii, ținând seama de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte constată că reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN a învestit tribunalul cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea deciziei pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A., exprimată prin adresa nr. 3032/10.12.2014, prin care acesta a anulat contragaranţia acordată în favoarea A. SRL, în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, a respins cererea de executare și a solicitat reclamantei să achite daune în valoare de 5.450,79 lei, reprezentând valoarea ajutorului de minimis efectiv acordat, sumă ce se va actualiza cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999, calculată de la data acordării contragaranției și până la data recuperării daunelor; precum și obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 509.368,56 lei, cu titlu de contragaranție și la plata dobânzii legale începând cu data de 15.12.2014.
Înalta Curte reţine că pretențiile ce fac obiectul litigiului își au izvorul în Convenția de contragarantare nr. 1/2010 încheiată între reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN și pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile prevăzute de schemele de ajutor de minimis reglementate de Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici si mijlocii de la bănci si instituții financiare nebancare, precum şi faptul că ajutoarele de minimis nu fac parte din categoria ajutoarelor de stat.
Înalta Curte constată că acțiunea pendinte este o acțiune civilă, lato sensu, de drept comun, o acțiune care se desfășoară între profesioniști.
Astfel, potrivit art. 29 din Legea nr. 346/2004 „Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii funcționează sub forma societăților comerciale pe acțiuni, în condițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”
Prin urmare, forma juridică a reclamantului este de societate comercială pe acțiuni, care își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 346/2004.
Pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. este înființat în temeiul O.U.G. nr. 23/2009, act normativ potrivit căruia acesta are natura unei instituții financiare specializate, constituit sub forma unei societăți pe acțiuni emitente de acțiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, având ca obiect unic de activitate contragarantarea garanțiilor acordate de fondurile de garantare legal înființate, persoane juridice române, pentru creditele și alte instrumente de finanțare contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la instituțiile de credit și alte instituții financiare nebancare, autorizate potrivit legii.
Art. 6 din O.U.G. nr. 23/2009 precizează că Fondul Român de Contragarantare S.A. își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile legislației privind societățile comerciale pe acțiuni, având inclusiv posibilitatea de a realiza profit, art. 10 din ordonanță prevăzând expres acest lucru. Rezultă, astfel, că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt persoane juridice de drept privat, desfășurând activități de garantare a unor credite încheiate de persoane juridice de drept privat, respectiv o activitate de drept comun în materie contractuală, în care acționează însă ca profesioniști, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ., care prevede că: „(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
Esențială în economia litigiului este împrejurarea că pretențiile deduse judecății au drept cauză juridică neîndeplinirea obligațiilor asumate de părți prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010, care reprezintă un contract civil, și nu unul administrativ în sensul art. 2 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de autoritate publică are următoarea semnificație:,,orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.
Așadar, având în vedere obiectul și cauza litigiului, precum și dispozițiile legale menționate, se reține că cele două părți contractante sunt persoane juridice de drept privat, și nu autorități publice asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenția nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca aceasta să intre în categoria contractelor administrative, prezentul litigiu fiind unul între profesioniști.
Activitatea desfășurată de cele două fonduri are natură comercială, convenția de contragarantare în baza căreia sunt solicitate pretențiile din prezenta cauză fiind semnată de cele două părți în scopul realizării obiectului lor de activitate, astfel că litigiul nu poate intra în sfera de competență a instanței de contencios administrativ.
Pentru aceste motive, se constată că, în mod greșit, instanța de apel a admis apelul declarat de pârât, dispunând anularea încheierii din 25 mai 2017 și a sentinței apelate, cu consecința trimiterii cauzei spre judecare Tribunalului București, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sens în care se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea soluționării cauzei.
Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. 2 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
