Edificarea unei construcții cu acordul proprietarului terenului. Îmbogățire fără just temei. Acțiune în restituire. Condiții
Articole incidente: C.civ., art. 1345 – 1348
Din conţinutul dispozițiilor art. 1345 Cod civil se desprind următoarele condiţii materiale ale acţiunii în restituire: să existe o îmbogăţire a pârâtului; să existe o pierdere patrimonială suferită de reclamant; între îmbogăţirea pârâtului şi pierderea patrimonială suferită de reclamant să existe o legătură directă. Totodată, având în vedere prevederile art. 1346, art. 1347, precum şi cele ale art. 1348 Cod civil, rezultă că, în plus faţă de cerințele enunţate, se mai desprind şi următoarele condiţii juridice ale acţiunii în restituire: îmbogăţirea şi pierderea patrimonială corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice; îmbogăţitul să fie de bună-credinţă; reclamantul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului.
Prevederile legale enunţate nu fac deosebire între îmbogăţirea din punct de vedere faptic şi îmbogăţirea din punct de vedere juridic, fiind însă suficient, pentru aplicarea lor, a se dovedi că patrimoniul pârâtului s-a majorat, în detrimentul patrimoniului reclamantului, prin realizarea construcţiei, aşadar, prin încorporarea materialelor de construcţie în terenul proprietatea pârâtului.
În atare situație, reclamantul poate invoca dispoziţiile legale ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză prin raportare la faptul că a suportat costurile aferente realizării construcţiei pe terenul proprietatea pârâtului, cu acordul acestuia, neputându-se susține că până la momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul are deschisă numai calea unei acţiuni în constatare fie a calităţii sale de constructor de bună sau rea-credinţă, fără a se putea stabili şi întinderea drepturilor ce decurg din această calitate, fie a dreptului său de proprietate rezolubilă asupra lucrării. – I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr.159 din 23 ianuarie 2020
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, la data de 13.02.2017, reclamantul A. A solicitat obligarea pârâţilor B. Şi C. La plata sumei de 205.471 lei, reprezentând contravaloarea construcţiei edificate în Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamantul a invocat art. 1345 şi urm. din Codul civil.
Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţiile netimbrării, lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii şi excepţia inadmisibilităţii acesteia.
Prin încheierea din 18 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile netimbrării cererii de chemare în judecată, lipsei de interes a reclamantului în promovarea acesteia şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată la termenul de judecată din 18 ianuarie 2018. Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, a dispus unirea acesteia cu fondul cauzei. Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Tribunalul a constatat că examinarea acesteia se suprapune peste însăşi examinarea fondului pretenţiei deduse judecăţii, motiv pentru care a conchis că nu are configuraţia unei excepţii în sens procesual.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 766 din 29.03.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâţi prin întâmpinare şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel
Împotriva acestei sentinţe, la data de 29.11.2018, a formulat apel reclamantul, solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
În drept, apelantul a invocat art. 466 şi urm. Din Codul de procedură civilă.
Prin decizia nr. 865A din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 766/2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. Şi C., ca nefondat.
Cererea de recurs
Împotriva acestei ultime decizii reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 485 alin.(1) Cod procedură civilă.
În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art.581 Cod civil, în sensul că a respins pretenţiile recurentului, reţinând că dreptul de creanţă al acestuia se naşte în momentul în care intimaţii îşi exercită dreptul de opţiune cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului edificat.
Ceea ce este relevant este că intimaţii au recunoscut explicit faptul că această construcţie a fost realizată cu acordul lor, iar instanţa de apel, a aplicat greşit dispoziţiile art.581 Cod civil la prezenta speţă.
S-a arătat că instituţia accesiunii imobiliare artificiale cunoaşte mai multe forme de manifestare cum ar fi realizarea lucrărilor de către însuși proprietarul terenului cu materialele sale; realizarea lucrărilor de către însuși proprietarul terenului cu materialele altuia; realizarea lucrărilor de către un terţ de bună credință (art. 581 Cod civil); realizarea lucrărilor de către un terţ de rea-credință (art. 582 Cod civil), dar deşi instanţa de apel a aplicat la prezenta speţa dispoziţiile art. 581 C.civ, considerând că se află în cazul realizării lucrărilor de către un terţ de bună-credinţă, a dat o încadrare juridică greşită.
Aceasta întrucât ceea ce este caracteristic pentru aplicarea art. 581 Cod civil este ca autorul lucrării să fie de bună-credinţă, în sensul că autorul lucrării s-a întemeiat pe cuprinsul cărții funciare în care apare calitatea sa de proprietar – situaţie în care nu se află şi să lipsească acordul adevăratului proprietar pentru efectuarea lucrărilor, aceste condiţii nefiind îndeplinite în speţă.
De asemenea s-a susţinut că dovada că hotărârea supusă controlului judiciar a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezidă şi din faptul că instanţa de apel a considerat că, în speţă, se pune problema realizării lucrărilor de un terţ de bună-credinţă; or, recurentul a susţinut că nu este incidentă ipoteza reglementată de art.586 Cod civil, întrucât ar fi edificat construcţia crezând eronat că este proprietarul terenului, ci în baza acordului cu adevăratul proprietar.
De asemenea, recurentul a arătat că nu poate fi considerat nici constructor de rea-credinţă, întrucât o astfel de calitate o are exclusiv cel care ştiind că nu este proprietarul terenului, edifică o construcţie pe acesta, înfrângând obligaţia de a nu aduce atingere dreptului de proprietate aparţinând altei persoane, iar acordul proprietarului terenului îl scoate deci din sfera noţiunii de „rea credinţă”.
De altfel, fundamentul teoretic al unui astfel de drept de opţiune prevăzut de art. 581 Cod civil este tocmai ideea justă că proprietarul terenului, care nu şi-a dat acordul să se construiască pe terenul lui, nu poate fi obligat să devină proprietar.
În lipsa unui astfel de drept de opţiune, ar deveni incident principiul fundamental prevăzut de art. 567 şi 577 Cod civil şi anume că proprietarul terenului este şi proprietarul a tot ceea ce este alipit de teren. Or, nimeni nu poate fi obligat să devină proprietar dacă nu vrea şi tocmai de aceea s-a instituit acest drept de opţiune pentru cazul în care adevăratul proprietar al terenului nu şi-a dat acordul pentru realizarea construcţiei, pentru a se evita astfel ca el să devină proprietar de jure (în baza Codului civil) fără să-şi dorească acest lucru. În speţă însă, așa cum s-a dovedit, proprietarul terenului şi-a dat acordul pentru realizarea construcţiei, deci nu mai are un drept de opţiune în temeiul art. 581 Cod civil.
În realitate, acţiunea promovată în cauză presupune acordarea despăgubirilor pentru îmbogăţirea fără justă cauză, intimaţii beneficiind de o mărire a patrimoniului.
De aceea se solicită admiterea recursului în temeiul art. 488 pct. 8 C.pr.civ deoarece instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 581 Cod civil, şi în temeiul art. 497 C.pr.civ, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de apel cu indicaţia de a fi desluşite care au fost raporturile juridice dintre părți din care s-a desprins acordul proprietarului terenului pentru edificarea acestei construcţii şi dacă i se datorează despăgubiri în temeiul instituţiei îmbogățirii fără justă cauză, şi dacă da, care este valoarea acestora.
S-a arătat că dreptul de creanţă nu izvorăşte din dispoziţiile art. 581 Cod civil, adică din calitatea de autor de bună credinţă a lucrărilor ci din îmbogăţirea fără justă cauză, fapt juridic licit izvor de obligaţii.
În acest context se susţine că acţiunea promovată este o acţiune în despăgubiri pentru îmbogăţirea fără justă cauză, că intimaţii beneficiază în mod cert de o mărire a patrimoniului, conform art. 567 C.civ., în conformitate cu care proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiilor alipite de acesta deoarece așa cum s-a arătat mai sus în speţă nu există niciun drept de opţiune.
Momentul la care intimaţii au devenit proprietari ai lucrărilor este relevat de dispoziţiile art. 577 alin. (2) C.civ. şi anume „dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel”.
Se apreciază că a avut loc o mărire a patrimoniului intimaţilor deoarece aceştia au dobândit proprietatea în temeiul art. 567 şi 577 Cod civil, fără a fi necesară exercitarea opţiunii la care se referă art. 581 C.civ.
De altfel, în acest context al dobândirii calităţii de proprietar, este important de analizat inclusiv minuta încheiata între părți la data de 14.02.2013. Conform acestei minute „în urma discuţiilor, părţile şi-au stabilit disponibilitatea de a rezolva litigiul printr-o tranzacţie. În vederea stabilirii valorii imobilului ridicat de A., părţile au decis să continue procedura de asigurare de dovezi ce face obiectul dosarului nr. x/4/2013 urmând ca după finalizarea acestei proceduri să se întâlnească în vederea discutării elementelor unei tranzacţii”. Rezulta deci că în concepţia părților, singurul element incert era valoarea imobilului, iar nu calitatea intimaţilor de proprietari asupra lucrărilor, urmând ca după stabilirea acestei valori părţile să se întâlnească pentru a încheia o tranzacţie. Mai rezultă de asemenea faptul că imobilul a fost „ridicat” de A., precum şi disponibilitatea părților (inclusiv a intimaţilor) de a se întâlni pentru soluţionarea amiabilă a litigiului. Or, în contextul în care intimaţii şi-au manifestat repetat şi explicit indisponibilitatea de a-i transfera dreptul de proprietate asupra lucrărilor efectuate, singurul element asupra căruia se putea realiza o tranzacţie este valoarea despăgubirii care i se cuvine.
De aceea, acţiunea de in rem verso promovată trebuie apreciată în acest context, analizând toate elementele (existenţa acordului proprietarului pentru realizarea lucrărilor, inaplicabilitatea art. 581 C.civ şi deci inexistenţa unui drept de opţiune al pârâţilor, refuzul explicit al pârâţilor de a-i transfera dreptul de proprietate asupra lucrărilor, minuta încheiată între părți), urmând ca după constatarea îndeplinirii condiţiilor unei astfel de acțiuni (inclusiv caracterul subsidiar al acesteia) să se stabilească valoarea despăgubirilor datorate adică echivalentul măririi patrimoniului pârâţilor pe seama patrimoniului său.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă şi pentru toate aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.
Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. Este fondat, astfel că urmează a fi admis, a se casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru considerentele ce succed:
În cauză, instanţele de fond au reţinut că pe fondul unor relaţii cordiale între părţi, pârâţii au permis reclamantului edificarea unei construcţii în curtea imobilului pe care îl au în proprietate, situat în Bucureşti, … că reclamantul a fost mandatat de proprietarii terenului pentru a angaja persoane calificate pentru proiectarea construcţiei şi pentru a obţine autorizaţiile şi avizele necesare, reclamantul fiind cel care a avansat costurile obţinerii acestora. Materialele de construire şi contravaloarea manoperei au fost suportate tot de reclamant, pârâţii necontribuind cu vreo sumă. (…).
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat să se dispună obligarea pârâţilor la plata către acesta a sumei de 205.471 lei, reprezentând contravaloarea construcţiei ridicate în București, edificată cu acordul pârâţilor pe terenul proprietatea acestora, fiind invocate în drept dispoziţiile art. 1345 şi urm. Cod civil.
Cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât s-a apreciat că „până în momentul în care proprietarii terenului (intimaţii-pârâţi) nu invocă dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei în temeiul accesiunii, din punct de vedere juridic (iar nu faptic) patrimoniul intimaţilor-pârâţi nu s-a mărit, nefiind astfel îndeplinită în cauză prima dintre condiţiile materiale ale acţiunii în restituire”.
Aşadar, instanţele anterioare au considerat că nu este întrunită condiţia de a exista o îmbogăţire a pârâţilor întrucât aceştia nu şi-au mărit, din punct de vedere juridic, patrimoniul cu dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate de reclamant.
Înalta Curte reţine că, în speţă, condiţiile materiale ale intentării acţiunii în restituire prezintă o importanţă majoră deoarece prin intermediul acestora se poate determina o mai bună identificare a raportului juridic obligațional, iar prima cerinţă apreciată ca neîndeplinită de către instanţele anterioare se referă la inexistenţa unei îmbogăţiri a unei persoane (pârâţii acţiunii), prin mărirea patrimoniului sau prin dobândirea unui bun, a unei sume de bani sau a unei creanţe sau chiar prin diminuarea pasivului patrimonial.
Potrivit art. 1345 Cod civil, „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”.
Din conţinutul acestei dispoziţii legale se desprind următoarele condiţii materiale ale acţiunii în restituire: să existe o îmbogăţire a pârâtului; să existe o pierdere patrimonială suferită de reclamant; între îmbogăţirea pârâtului şi pierderea patrimonială suferită de reclamant să existe o legătură directă.
Dispoziţiile art. 1346 Cod civil prevăd că îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă din executarea unei obligaţii valabile; din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit sau dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica; conform art. 1347 Cod civil, restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei.
Având în vedere aceste dispoziţii, precum şi cele ale art. 1348 Cod civil, potrivit cărora cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat, rezultă că, în plus faţă de condiţiile enunţate anterior, se mai desprind şi următoarele condiţii juridice ale acţiunii în restituire: îmbogăţirea şi pierderea patrimonială corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice; îmbogăţitul să fie de bună-credinţă; reclamantul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului.
Prevederile legale anterior enunţate nu fac însă deosebire între îmbogăţirea din punct de vedere faptic şi îmbogăţirea din punct de vedere juridic, fiind însă suficient, pentru aplicarea lor, a se dovedi că patrimoniul pârâţilor s-a majorat, în detrimentul patrimoniului reclamantului, prin realizarea construcţiei în cauză, aşadar prin încorporarea materialelor de construcţie în terenul proprietatea pârâţilor.
În speţa de faţă, în mod greşit s-a apreciat că până la momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul are deschisă numai calea unei acţiuni în constatare fie a calităţii sale de constructor de bună sau rea-credinţă, fără a se putea stabili şi întinderea drepturilor ce decurg din această calitate, fie a dreptului său de proprietate rezolubilă asupra lucrării.
Sub acest aspect se constată că, raportat la situaţia de fapt pe care a reţinut-o, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art.581 Cod civil, referitoare la lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credinţă, conform căruia, în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are drept de a opta să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Art. 586 Cod civil stabileşte că autorul lucrării este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.
Or, în speţa de faţă, ca situaţie de fapt, nu s-a reţinut de către instanţele anterioare că reclamantul ar fi edificat construcţia crezând eronat că este proprietarul terenului, ci în baza acordului cu adevăratul proprietar.
De asemenea, recurentul nu poate fi considerat nici constructor de rea-credinţă, întrucât o astfel de calitate o are exclusiv cel care, ştiind că nu este proprietarul terenului, edifică o construcţie pe acesta, înfrângând obligaţia de a nu aduce atingere dreptului de proprietate aparţinând altei persoane, iar acordul proprietarului terenului îl scoate deci din sfera noţiunii de „rea credinţă”.
Trebuie observat că art. 577 Cod civil reglementează cadrul general al accesiunii, iar, potrivit lui, construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
O dispoziţie esenţială este şi cea conținută în alin. (2) al aceluiaşi articol, care statuează că dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
În speţă, reclamantul a invocat dispoziţiile legale ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză prin raportare la faptul că acesta a suportat costurile aferente realizării unei construcţii pe terenul proprietatea pârâţilor, cu acordul acestora, astfel că instanţa de judecată astfel învestită cu soluţionarea cererii trebuia să analizeze acţiunea în limitele învestirii, potrivit art.1345 Cod civil, cu verificarea semnificaţiei şi valorii juridice a poziţiei pârâţilor corelativă perioadei în care s-a procedat la încorporarea efectivă a materialelor în clădire.
În condiţiile în care îmbogăţirea pârâţilor s-a creat în temeiul accesiunii imobiliare asupra construcţiei proprietatea lor, pe terenul acestora, pe seama patrimoniului reclamantului care a avansat costurile necesare edificării ei, trebuie observat că legea atribuie în patrimoniul proprietarului terenului dreptul de proprietate asupra construcţiei chiar din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei şi nu de abia din momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, aşa cum susţine instanţa de apel.
În realitate, aşa cum susţine recurentul, acţiunea promovată în cauză presupune acordarea despăgubirilor pentru îmbogăţirea fără justă cauză, intimaţii beneficiind de o mărire a patrimoniului, în defavoarea recurentului, care şi-a micşorat patrimoniul, prin suportarea costurilor unor materiale şi ale manoperei unor lucrări care nu au intrat în proprietatea lui.
Faţă de considerentele mai sus arătate, observând că sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, deoarece instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile privind îmbogăţirea fără justă cauză, în temeiul art. 497 Cod procedură civilă, Înalta Curte a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, instanţei de apel .
Cu această ocazie, va fi verificată şi întrunirea celorlalte condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea unei acţiuni în restituire ce are ca temei îmbogăţirea fără justă cauză, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, inclusiv se va cuantifica, în măsura în care sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 1345 Cod civil, contravaloarea pierderii patrimoniale suferite de reclamant, fără ca pârâţii să fie ţinuţi dincolo de limita propriei lor îmbogăţiri.
Această speță a fost cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
