Jurisprudența ÎCCJ | Excluderea dreptului organismului de gestiune colectivă de a colecta remunerațiile cuvenite pentru utilizarea operelor în cadrul unui spectacol de teatru

Din cuprinsul dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 8/1996 rezultă că cesionarul, în cazul cesiunii exclusive a drepturilor patrimoniale, devine chiar titularul dreptului de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei, în timp ce, în cazul cesiunii neexclusive, deţine doar dreptul de utilizare a operei, cu autorizarea cedentului.

Faţă de efectele juridice produse, doar cesiunea neexclusivă corespunde gestiunii individuale a drepturilor patrimoniale, atunci când titularul exercită el însuşi prerogativele patrimoniale asupra operei, având nu numai dreptul de a utiliza el însuşi opera, dar şi dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei.

Într-o asemenea situaţie, chiar atunci când gestiunea colectivă este obligatorie potrivit legii, organismul de gestiune colectivă, care îl reprezintă pe titular – autor sau alte persoane fizice sau juridice –, nu este îndreptățit să colecteze vreo remuneraţie de la titular, chiar dacă acesta întruneşte şi calitatea de utilizator.

• 1. la plata sumei de 797.043,70 lei (inclusiv TVA aferent), estimată provizoriu, cu titlu de remuneraţii restante (inclusiv TVA) datorate de pârâtă pentru comunicarea publica a operelor muzicale în perioada 01.05.2012-31.05.2015 în cadrul spectacolelor de teatru;
• 2. la plata penalităţilor de întârziere de 418.414.42 lei, aferente remuneraţiilor în suma de 797.043,70 lei, calculate de la scadenţă şi până la data de 10.06.2015;
• 3. la plata penalităţilor reprezentând 0,1% pe zi de întârziere a remuneraţiilor în sumă de 797.043,70 lei, începând cu data de 11.06.2015 şi până la plata efectivă a acestor remuneraţii restante;
• 4. obligarea pârâtului să comunice UCMR-ADA un raport, semnat şi ştampilat de reprezentantul legal al acestuia, cuprinzând denumirea şi datele de desfășurare ale fiecărui spectacol de teatru susţinut în perioada 01.05.2012-31.05.2015, cu menţionarea pentru fiecare spectacol de teatru în parte, a denumirii spectacolului, a datei de desfăşurare, a denumirii fiecărei opere muzicale, a autorilor (compozitori/textieri/editori) şi a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale comunicate public în cadrul acestor spectacole.

1. Hotărârea recurată este nemotivată, fiind data cu încălcarea art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, având în vedere că instanţa de apel nu a arătat cum a ajuns la concluzia, pe baza căror probe, că remuneraţiile aferente spectacolelor în limba maghiară au fost achitate integral pe parcursul judecării cauzei în prima instanţă, mai ales că pentru aceste spectacole nu au fost calculate remuneraţii prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecăţii de primă instanţă.

Soluţia instanţei de apel conduce la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei pârâte, în condiţiile în care aceasta din urmă şi-a diminuat propriile obligaţii faţă de bugetul de stat cu suma achitată cu titlu de TVA, potrivit facturilor emise de UCMR-ADA, înregistrate ca atare în contabilitatea pârâtei (operaţiune reglementata de Codul fiscal), dar pârâta vrea să primească înapoi de la UCMR-ADA aceeaşi sumă, pe lângă faptul că a recuperat-o de la bugetul de stat prin deducere şi, mai mult, fără a formula o cerere de restituire, în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 1342 Cod civil, pentru sumele primite cu bună – credinţă de către UCMR-ADA cu titlu de TVA.

4. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 123¹, art.123⁴ şi art. 134 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu şi cu interpretarea greşită a contractelor prin care pârâta susţine că a dobândit drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale.

Astfel, în ceea ce priveşte contractul nr. 324 din 21.03.2012, încheiat de intimata pârâtă cu Asociaţia Culturală Y., este nelegală interpretarea potrivit căreia acesta ar proba că pârâta a dobândit drepturile patrimoniale de autor asupra operelor muzicale utilizate în spectacolul Fontana di Trevi direct de la titularul lor.

Potrivit art. 3 şi art. 13 din Legea nr. 8/1996, autorul este persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera, deţinând drepturile patrimoniale de autor pentru opera pe care a creat-o.

Pentru interpretarea efectelor juridice ale gestiunii colective obligatorii, pentru distincţia dintre efectele acesteia şi cele ale gestiunii extinse, ale celei facultative şi ale celei pe baza de mandat special este obligatorie raportarea la prevederile directivelor UE care fac distincţie între efectele juridice ale diferitelor forme de gestiune colectivă, relevante sub acest aspect fiind dispoziţiile paragrafului 25 şi cele ale art. 4 alin. 1 din Directiva 2019/789.

În cazul în care gestiunea colectivă este obligatorie – precum în situaţia dreptului patrimonial de autor de comunicare publică a operelor muzicale -, titularii drepturilor patrimoniale de autor îşi pot exercita dreptul numai în mod colectiv, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, nu şi în mod individual.

Norma este una care reglementează interesul public general, atât al utilizatorilor, al publicului şi al titularilor de drepturi, vizează şi asigură tratamentul egal pentru toţi titularii de drepturi de autor de opere muzicale şi este o norma imperativă, de ordine publică, de la care nu se poate deroga prin convenţii particulare.

Pentru drepturile pentru care legea prevede gestiunea colectivă, autorii nu pot, spre exemplu, să restrângă posibilitatea accesului tuturor utilizatorilor şi al publicului la o operă prin încheierea unor convenţii particulare şi acordarea în exclusivitate a dreptului către un singur utilizator.

Orice altă interpretare ar înfrânge ordinea şi interesul public pentru care a fost limitată exercitarea individuală a dreptului de autor şi instituită gestiunea colectivă obligatorie ca formă de exercitare a unora dintre drepturile patrimoniale de autor.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 123⁴ din Legea nr. 8/1996, care reglementează posibilitatea titularului de drepturi de a fi reprezentat şi de a apela la un alt intermediar, atunci când este permisă de către lege negocierea individuală, ceea ce nu este cazul gestiunii colective obligatorii. Aşadar, acest text de lege nu exclude gestiunea colectivă obligatorie instituită prin norme de ordine publică.

Recurenta a criticat şi aprecierea instanţei de apel potrivit căreia în speţă nu ar fi incidente dispoziţiile privitoare la gestionarea colectivă obligatorie, deoarece dreptul s-ar fi transmis către un terţ prin cesiune exclusivă/neexclusivă, cesionarul devenind însuși titularul dreptului.

O astfel de interpretare ar înfrânge tocmai caracterul de ordine publică şi interesul general al normei care reglementează gestiunea colectivă, care rezidă în accesul neîngrădit al utilizatorilor şi al publicului la opera muzicală. Or, acceptarea posibilităţii cesiunii exclusive a dreptului către un singur utilizator ar înfrânge interesul public pentru care a fost instituită gestiunea colectivă obligatorie şi ar permite unui singur utilizator să controleze circulaţia operei, utilizarea acesteia, accesul publicului şi al utilizatorilor.

Aşadar, în cazul în care dreptul patrimonial de autor este transmis prin contract direct către utilizator, ne aflăm în situaţia clară a unui act care contravine normei de ordine publică.

Pe de alta parte, dreptul de autor nu este un bun material, iar transmiterea lui nu trebuie privită şi analizată în mod identic cu transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun corporal. Dreptul de autor comportă atât prerogative de ordin patrimonial, cât şi prerogative de ordin moral şi nu poate fi transmis. Se pot transmite numai prerogative ale dreptului patrimonial, cele de a dispune de folosinţa operei, de posibilitatea de utilizare a operei, potrivit art. 13 din Legea nr. 8/1996, dreptul patrimonial de autor vizând dreptul de a autoriza sau de a interzice utilizarea operei.

Cesiunea acestui drept constă tocmai în autorizarea cesionarului de a utiliza opera şi de a-i permite acestuia, la rândul lui, de a autoriza sau interzice alte utilizări.

Pe cale de consecinţă, cesiunea dreptului de autor, indiferent dacă este una exclusivă sau neexclusivă, reprezintă însăși exercitarea dreptului de autor de a autoriza sau interzice utilizarea operei într-una sau mai multe dintre modalităţile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996.

Autorizarea utilizării reprezintă ea însăși o modalitate de transmitere (cesiune) a dreptului de a utiliza opera, transmitere care poate fi exclusivă sau neexclusivă, inclusiv sub forma în care utilizatorul poate utiliza opera în modalităţile prevăzute în contract, dar nu poate autoriza pe altul să o folosească.

Recurenta a concluzionat în sensul că exercitarea individuală a dreptului patrimonial de comunicare publică a operelor muzicale nu este posibilă dacă legea instituie gestiunea colectivă a acestui drept, contrar celor reţinute de către instanţa de apel.

Recurenta a susţinut că interpretarea corectă trebuie să aibă în vedere art. 131¹ alin. 2 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, potrivit căruia „Organismele de gestiune colectivă pot solicita de la aceeaşi categorie de utilizatori remuneraţii forfetare sau procentuale raportate la veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul, iar în lipsa acestor venituri, la cheltuielile ocazionate de utilizare.”

Prin interpretarea strict literală a acestei dispoziţii legale, nu există niciun impediment în a încadra alocaţiile şi finanţările bugetare în categoria veniturilor obţinute din comunicarea publică a operelor muzicale.

Principiul de bază ce trebuie să prevaleze în materia dreptului de autor este acela în sensul că titularii drepturilor de autor trebuie să beneficieze de remuneraţie stabilită după criterii unitare şi egale, indiferent de utilizatorul operelor. În acelaşi timp, trebuie să existe un tratament juridic unitar aplicabil utilizatorilor, pentru a nu se crea o discriminare între aceştia.

Cu alte cuvinte, în cazul utilizării identice a operelor lor de către utilizatori care obţin surse financiare în cuantum egal, autorii operelor trebuie să primească remuneraţii egale. O interpretare contrară ar duce la situaţii inegale atât între autori, cât şi între utilizatori.

Astfel, excluderea din baza de calcul pentru stabilirea remuneraţiilor a sumelor de bani primite cu titlu de alocaţii sau finanţări bugetare ar afecta drepturile cuvenite titularilor de opere muzicale.

În acelaşi timp, trebuie să fie avute în vedere dispoziţiile legale care reglementau finanţarea publică a organizatorilor de spectacole, la data adoptării metodologiilor, dispoziţiile legale care definesc subvenţiile şi reglementează înregistrarea lor ca venituri.

Nu în ultimul rând, trebuie identificat sensul normei juridice de natură a asigura aplicabilitatea ei, deoarece nicio normă juridică, cu atât mai puţin una de aplicare a unei legi, nu poate fi interpretată în singurul sens în care nu produce efecte, în singurul sens în care ar reglementa o situaţie legislativă şi practică inexistentă.

Or, interpretarea dată de instanţa de apel este singura care lipseşte norma juridică de efecte.

În acest sens, recurenta a arătat că instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte sunt reglementate de OG nr. 21/2007, iar finanţarea instituţiilor de concerte şi spectacole este reglementată de norme specifice – OG nr. 9/1996, OG nr. 21/2007 şi OUG nr. 189/2008 şi de norme generale – Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice (art. 62 şi art. 64) şi Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale (art. 67 şi art. 68).

În executarea OG nr. 9/1996 şi OG nr. 21/2007 au fost adoptate alte acte normative de către Guvernul României precum şi de către Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, respectiv HG nr. 1301/2009 şi Norma metodologică nr. 3977/1996.

Din coroborarea acestor acte normative rezultă că, ulterior încheierii unui exerciţiu financiar contabil, se realizează un calcul al valorii medii anuale a cheltuielilor/beneficiar(spectator).

Cheltuielile/beneficiar (spectator) sunt defalcate pe cele două surse de finanţare (din venituri proprii şi respectiv din subvenţii).

În acest sens sunt dispoziţiile Ordinului nr. 2799/2015 al Ministrului Culturii – Anexa 3 dar şi ale HG nr. 1301/2009 – Anexa 3 (pct. A subpunctul III.4, punctul 13 din nota explicativă finală şi punctul VI subpunctul d.8), Anexa 4 (Partea I subpunctul d.8) şi Anexa 5 (art. 7 alin. 2 lit. c şi d din contractul de management).

Recurenta a citat prevederile art. 2 lit. d, art. 3 lit. f, art. 4 alin. 1, art.20, 21 şi 22 din OG nr. 21/2007, pe cele ale punctelor 3.1, 3.2, 4 şi 5 din Normele metodologice nr. 3977/1996 emise de Ministrul Culturii, precum şi art. 11 din OUG nr. 189/2008, susţinând că toate aceste prevederi legale conduc la concluzia că sintagma „subvenţionarea preţului biletelor” prevăzută de art. 5 lit. e din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, modificată prin Decizia ORDA nr. 203/2011, trebuie interpretată în acord cu actele normative care reglementează subvenţionarea instituţiilor de spectacole, în sensul de sumă atribuită din subvenţie per fiecare beneficiar – spectator.

Aceasta este singura interpretare care face ca textul interpretat să producă efecte juridice şi singura care este întemeiată şi se coroborează cu actele normative speciale care reglementează subvenționarea instituţiilor de spectacole, dat fiind că HG nr. 1301/2009 şi celelalte norme invocate stabilesc modul de calcul al subvenţiei/beneficiar (spectator).

Recurenta a mai susţinut că o interpretare corectă a prevederilor art. 5 lit. e din Metodologie trebuie să se raporteze şi la normele generale care reglementează subvenţiile şi înregistrarea lor ca venituri.

Subvenţia reprezintă un transfer nerambursabil de resurse din bugetul de stat sau din bugetele locale către un anumit domeniu sau anumite entităţi, în schimbul respectării anumitor condiţii.

Potrivit dispoziţiilor publicate de către Ministerul Finanţelor Publice privitoare la Reglementările contabile (Monitorul Oficial, Partea I nr. 963 din 30 decembrie 2014), subvenţiile nu se acordă per bilet, ele se acordă întotdeauna pentru susţinerea unei activităţi, având drept scop susţinerea unui preţ accesibil publicului pentru un bun sau un serviciu.

Întrucât instanţa de apel a considerat că subvenţiile nu intră în baza de calcul a remuneraţiilor, nu a mai analizat şi nu s-a mai pronunţat nici cu privire la diferenţa semnificativă dintre valoarea subvenţiilor identificate în documentele contabile ale intimatei pârâte, prin expertiza administrată la prima instanţă şi valoarea (mult mai mică) a subvenţiilor indicată în raportul de expertiză întocmit în apel, s-a mai arătat în motivarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. Prin primul motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, recurenta UCMR – ADA a susţinut că instanţa de apel nu a motivat, cu referire la probele administrate concluzia referitoare la remuneraţiile aferente spectacolelor în limba maghiară desfășurate în perioada de referință a litigiului, respectiv că aceste remunerații ar fi fost achitate integral pe parcursul judecării cauzei în prima instanţă, mai ales că pentru aceste spectacole nu ar fi fost calculate remuneraţii prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecăţii de primă instanţă.

Conform jurisprudenţei constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din CEDO instanţelor naţionale în ceea ce privește motivarea hotărârilor judecătoreşti – care relevă și exigențele prescrise de art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă în privinţa considerentelor oricărei hotărârii judecătoreşti – nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (de exemplu, hotărârea din data de 19 aprilie 1994 pronunțată în cauza Van der Hurk împotriva Olandei, hotărârea din data de 12 februarie 2004 pronunțată în cauza Perez împotriva Franței).

Cu toate acestea, noţiunea consacrată de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse (hotărârea din 19 decembrie 1997 în cauza Helle împotriva Finlandei).

Aceste exigențe sunt întrunite în ceea ce privește aspectul învederat prin motivele de recurs, în condițiile în care instanța de apel a constatat că remunerațiile aferente spectacolelor în limba maghiară au fost achitate integral pe parcursul judecării cauzei în prima instanţă.

Astfel, chiar dacă nu s-a făcut referire în mod expres la probele administrate pe acest aspect, constatarea instanței de apel evocă apărarea pârâtului Teatrul X. din întâmpinarea la apelul principal și înscrisurile doveditoare atașate, din care ar rezulta reglarea amiabilă a datoriei constând în remunerațiile aferente spectacolelor în limba maghiară desfășurate în perioada de referință a litigiului (în special factura emisă de UCMR – ADA nr. ADA404804/16.10.2016).

Drept urmare, instanța de apel nu ar fi examinat chestiunea în discuție și probele administrate, în pofida redării succinte a considerentului esențial pentru care motivul de apel a fost respins.

Cât privește susținerea din recurs conform căreia pentru spectacolele în limba maghiară nu ar fi fost calculate remuneraţii prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecăţii de primă instanţă, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, întrucât tinde la reevaluarea situației de fapt reținute de instanțele de fond din cauză pe baza probatoriului administrat, iar această finalitate este incompatibilă cu calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv legalitatea, iar nu temeinicia deciziei recurate.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte a respins motivul de recurs referitor la nemotivarea deciziei de apel.

2. În ceea ce priveşte critica referitoare la plata taxei pe valoarea adăugată aferente remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi gestionate colectiv de către recurenta – reclamantă, recurenta a susţinut, pe de o parte, că prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 1507 şi 1509 Cod civil, iar, pe de altă parte, că soluţia este nelegală şi prin raportare la hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-501/19.

Critica astfel formulată are în vedere dispoziţia instanţei de apel de respingere a capătului de cerere referitor la penalităţi, ca rămas fără obiect, ca urmare a admiterii apelului incident declarat de pârâtul Teatrul X. împotriva hotărârii primei instanţe şi a schimbării în parte a acesteia, însă exclusiv din perspectiva taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferente remuneraţiilor datorate de către pârât titularilor drepturilor gestionate colectiv de către reclamanta UCMR – ADA.

În acest cadru, Înalta Curte reţine că prima instanţă a respins capetele de cerere referitoare la plata remuneraţiilor datorate de pârât pentru perioada 1.05.2012 – 31.05.2015, respectiv plata penalităţilor de întârziere aferente acestor remuneraţii, cu începere de la data de 11.06.2015 şi până la plata efectivă (capetele 1 şi 3 din cererea introductivă), însă a admis cel de-al doilea capăt de cerere şi a obligat pe pârât la plata sumei de 6.945,30 lei.

Pentru a pronunţa aceste soluţii, tribunalul a reţinut, pe baza raportului de expertiză contabilă, că la data efectuării expertizei pârâtul nu înregistra sume restante la plată cu titlu de remuneraţie, în condiţiile în care valoarea remuneraţiei datorate în perioada de referinţă a litigiului este de 17.650 lei, la care se adaugă TVA aferent de 4.236 lei, iar plăţile efectuate de către pârât în cursul procesului sunt în valoare de 31.120 lei.

În acelaşi timp, însă, tribunalul a constatat că pârâtul datorează penalităţi pentru plata cu întârziere a sumei de 31.120 lei, sens în care a dispus prin hotărârea pronunţată.

Învestită cu cercetarea existenţei obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere, prin apelul incident al pârâtului, instanţa de apel, raportându-se la suma datorată cu titlu de remuneraţie de 17.650 lei şi la cea efectiv achitată în cursul procesului de 31.120 lei, a constatat că aceasta din urmă acoperă şi penalităţile de 6.945,30 lei, la care pârâtul a fost obligat prin hotărârea primei instanţe, astfel încât a respins cererea referitoare la penalităţile de întârziere ca rămasă fără obiect.

Faţă de calculul matematic pe care s-a bazat soluţia instanţei de apel, ce a avut în vedere conţinutul raportului de expertiză, Înalta Curte apreciază că împrejurarea înlăturării TVA din acest calcul de către instanţa de apel este lipsită de relevanţă pentru soluţia pronunţată.

Astfel, suma de 31.120 lei achitată de pârât în cursul procesului, constatată ca atare de ambele instanţe de fond, este suficientă pentru a acoperi nu numai remuneraţia datorată în cuantum de 17.650 lei şi penalităţile de întârziere de 6.945,30 lei, dar şi suma de bani reprezentând TVA aferent remuneraţiei, de 4.236 lei, sumele datorate totalizând doar 28.831,30 lei, faţă de suma achitată de 31.120 lei.

Drept urmare, o eventuală constatare în recurs a nelegalităţii aprecierii instanţei de apel în sensul că pârâtul nu datorează TVA şi a înlăturării acestei taxe din calculul efectuat nu ar conduce la concluzia nelegalităţii soluţiei de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere, ca rămas fără obiect, respectiv la casarea deciziei, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs.

În acelaşi timp, Înalta Curte constată că nu au temei susţinerile recurentei referitoare la încălcarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor Codului civil privind imputaţia plăţii, întrucât nu se pune problema incidenţei în cauză a acestei categorii juridice de drept substanţial.

Prevederile art. 1506 – 1509 Cod civil sunt aplicabile doar în situaţia în care un debitor are faţă de acelaşi creditor mai multe datorii cu acelaşi obiect, iar plata efectuată în considerarea acestor datorii este insuficientă pentru a le stinge pe toate acestea.

Or, după cum s-a arătat anterior, plăţile efectuate de către pârâtul din cauză în cursul procesului sunt suficiente pentru stingerea întregului debit, fiind superfluă chestiunea de a şti care dintre datorii sunt stinse prin plată, în ordinea stabilită prin dispoziţiile Codului civil.

Aşadar, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1469 Cod civil, conform cărora plata, prin remiterea de bunăvoie a obiectului prestaţiei datorate, are ca efect stingerea obligaţiei, şi nu se pune problema în cauză a imputaţiei plăţii.

Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că în cuprinsul deciziei recurate au fost inserate considerente referitoare la inexistenţa obligaţiei pârâtului de plată a TVA aferent remuneraţiilor datorate în calitate de utilizator, în cadrul apelului incident declarat de pârâtul Teatrul X., apel ce viza capătul de cerere având ca obiect plata penalităţilor de întârziere, iar prin motivele de recurs s-au formulat critici şi pe acest aspect, prin raportare la decizia CJUE pronunţată în cauza C-501/19.

Considerentele deciziei de apel nu au influenţat însăşi soluţia dată capătului de cerere în discuţie, în sensul că nu au fost de natură să conducă la o altă soluţie decât aceea de respingere a pretenţiilor privind penalităţile de întârziere ca rămase fără obiect, din moment ce pârâtul a făcut o plată suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor vizate de prezentul litigiu, inclusiv a contravalorii TVA, în măsura în care aceasta ar fi datorată, astfel cum a constatat prima instanţă.

Aceste considerente ar putea fi, însă, invocate de către pârât într-o desocotire a părţilor ulterioară litigiului de faţă, în sensul că pârâtul ar putea pretinde restituirea de la reclamant a sumei achitate în plus (diferenţa de la 28.831,30 lei la 31.120 lei), ce ar include TVA, din moment ce instanţa de apel a constatat că pârâtul nu datorează TVA, iar această apreciere nu este legală, după cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.

În aceste condiţii, este justificat interesul recurentei – reclamante de a obţine în recurs înlăturarea considerentelor în discuţie, urmând ca Înalta Curte să procedeze la verificarea modului de aplicare a legii pe acest aspect.

Trebuie subliniat, însă, că această analiză nu are loc în procedura prevăzută de art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, deoarece critica din recurs nu vizează numai considerentele respective, ci a fost îndreptată chiar împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul deciziei, recurenta urmărind, ca urmare a casării deciziei şi a rejudecării apelului incident, respingerea acestuia şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

Or, pentru argumentul arătat anterior, soluţia adoptată de instanţa de apel este corectă, astfel încât constatarea nelegalităţii aprecierii instanţei de apel în sensul că pârâtul nu datorează TVA şi a înlăturării acestei taxe din calculul efectuat nu poate conduce la admiterea recursului şi la casarea deciziei. Drept urmare şi în condiţiile în care nu poate fi pronunţată nici soluţia prevăzută de art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, se va proceda la înlocuirea considerentelor din decizia recurată cu cele ce succed, cu aceleaşi efecte pentru desocotirea ulterioară a părţilor ca cele preconizate de instanţa de apel prin inserarea în decizie a considerentelor în discuţie.

În acest context, Înalta Curte reţine că prin hotărârea pronunţată în cauza C–501/19 UCMR – ADA/Asociaţia Culturală „Suflet de Român” la data de 21 ianuarie 2021 – aşadar, ulterior pronunţării deciziei de apel din prezenta cauză -, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat chiar în privinţa obligaţiei utilizatorului de opere muzicale în spectacole de a plăti TVA aferent remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi.

Astfel, cât priveşte caracterul impozabil în scop de TVA al colectării remuneraţiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale, CJUE a statuat în sensul că „Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr‑o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.”

Întrucât dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, sunt transpuse în dreptul intern și corespund prevederilor art. 126 alin. 1 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezultă că titularii drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în favoarea organizatorilor de spectacole, în circumstanțele anterior citate din decizia preliminară.

Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeași Directivă – transpus în art.129 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acționează în calitate de „persoană impozabilă” și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza consumatorului final.

Faţă de dezlegarea dată de CJUE în cauza C-501/19, se constată că, în prezenta cauză, pârâtul Teatrul X. datorează TVA aferent remuneraţiilor, care, de altfel, a fost achitat în cursul procesului, după cum s-a arătat anterior.

Pentru toate considerentele expuse, urmează ca soluţia de respingere a cererii referitoare la penalităţile de întârziere să fie menţinută, cu precizările arătate ce interesează desocotirea părţilor în considerarea plăţii efectuate de către pârât în cursul procesului.

3. Pentru aceleaşi argumente, urmează a fi respinsă şi critica referitoare la formularea de către pârât a unei solicitări direct în apel de restituire a TVA, susţinerea recurentei– reclamante neavând finalitate, faţă de constatarea anterioară privind existenţa obligaţiei pârâtului de plată a TVA aferent remuneraţiilor.

4. În ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare la îndreptățirea organismului de gestiune colectivă de colectare a remuneraţiilor în cazul utilizării operelor muzicale chiar de către titularii de drepturi, Înalta Curte constată următoarele:

Susţinerile ce vizează contractul nr. 324/2012, încheiat de intimatul – pârât cu Asociaţia Culturală Y., sunt formulate omisso medio, în condiţiile în care prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe recurenta – reclamantă nu a invocat nedovedirea de către pârât a dobândirii anterioare a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor muzicale utilizate în spectacolul respectiv, ci a criticat doar necalcularea remuneraţiilor pentru acel spectacol, din perspectiva gestiunii colective obligatorii.

Potrivit art. 488 alin. 2 Cod procedură civilă, motivele de casare prevăzute de alin. 1 al aceleiaşi norme nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Or, recurenta nu a invocat niciuna dintre situaţiile de excepţie în care motivele de casare ar putea fi primite chiar dacă nu au fost invocate în apel, astfel încât susţinerile formulate direct în recurs vor fi înlăturate ca inadmisibile.

În ceea ce priveşte efectele contractului nr. 51/2015, încheiat de intimatul pârât cu persoane fizice, Înalta Curte reţine că veniturile aferente spectacolelor vizate de acest contract nu au fost incluse în baza de calcul a remuneraţiei stabilite de prima instanţă în sarcina pârâtului, iar instanţa de apel a confirmat acest mod de calcul, în considerarea acordării dreptului de comunicare publică a operelor muzicale utilizate în spectacole chiar de către autorii operelor.

Se constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect în sensul că cesionarea către pârât de către titularii drepturilor asupra operelor muzicale a dreptului de comunicare publică a acestora exclude îndreptățirea organismului de gestiune colectivă, reclamanta din cauză, de a colecta de la pârât remuneraţiile cuvenite pentru utilizarea operelor, chiar dacă gestiunea colectivă a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale este una obligatorie, conform art. 123¹ alin. 1 lit. e din Legea nr. 8/1996.

Art. 39 din Legea nr. 8/1996, în forma de la data încheierii contractului în discuţie, prevede următoarele: „(3) Drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului de autor se pot transmite prin cesiune exclusivă ori neexclusivă. (4) În cazul cesiunii exclusive, însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul convenite cu cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte persoane. Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie să fi expres prevăzut în contract. (5) În cazul cesiunii neexclusive, titularul dreptului de autor poate utiliza el însuşi opera şi poate transmite dreptul neexclusiv şi altor persoane.”

Din textul de lege citat rezultă că cesionarul, în cazul cesiunii exclusive a drepturilor patrimoniale, devine chiar titularul dreptului de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei, în timp ce, în cazul cesiunii neexclusive, deţine doar dreptul de utilizare a operei, cu autorizarea cedentului.

Faţă de efectele juridice produse, doar cesiunea neexclusivă corespunde gestiunii individuale a drepturilor patrimoniale, atunci când titularul exercită el însuşi prerogativele patrimoniale asupra operei, având nu numai dreptul de a utiliza el însuşi opera, dar şi dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei.

Cesiunea exclusivă nu poate fi asimilată unei gestiuni individuale, fiind echivalentă unei vânzări a drepturilor, în condiţiile convenite.

În consecinţă, atunci când cesionarul ce a devenit titular în urma unei cesiuni exclusive foloseşte el însuşi opera, nu este vorba despre o utilizare de către un terţ care are nevoie de o autorizare în acest sens, ci despre utilizarea de către titularul însuşi.

Autorizarea actelor de utilizare, ce reprezintă esenţa gestiunii, respectiv a exercitării drepturilor patrimoniale, poate privi doar acte ale terţilor, întrucât titularul nu are nevoie de autorizare şi nici nu poate fi obligat la plata vreunei remuneraţii atunci când utilizează el însuşi opera.

Într-o asemenea situaţie, organismul de gestiune colectivă, care îl reprezintă chiar pe titular – autor sau alte persoane fizice sau juridice –, nu este îndreptățit să colecteze vreo remuneraţie chiar de la titular, chiar dacă acesta întruneşte şi calitatea de utilizator şi chiar atunci când gestiunea colectivă este obligatorie, potrivit legii.

În condiţiile în care pârâtul Teatrul X. a devenit titular al dreptului de comunicare publică a operelor muzicale prevăzute în contractul nr. 51/2015 şi a utilizat operele în această calitate, nu poate fi obligat la plata vreunei remuneraţii către organismul de gestiune colectivă, după cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel.

Se observă că susţinerile recurentei tind la infirmarea chiar a posibilităţii încheierii unei cesiuni exclusive de către titular în situaţiile în care gestiunea colectivă a drepturilor este obligatorie, din moment ce recurenta pretinde că acceptarea posibilităţii cesiunii exclusive către un singur utilizator ar înfrânge interesul public pentru care a fost instituită gestiunea colectivă obligatorie şi ar permite unui singur utilizator să controleze circulaţia operei, utilizarea acesteia, accesul publicului şi al utilizatorilor.

Asemenea susţineri nu pot fi primite, întrucât interzicerea unei cesiuni exclusive a drepturilor patrimoniale de autor ar trebui să fie prevăzută de legiuitor în mod expres, fiind vorba despre o îngrădire adusă unui drept subiectiv recunoscut prin lege, art. 12 din Codul civil reglementând libertatea titularului de a dispune de bunurile proprii, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Or, nu există vreo interdicţie expresă a încheierii unui act de cesiune exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor în situaţiile în care legea prevede că gestiunea colectivă a acestor drepturi este obligatorie.

În acelaşi timp, se observă că susţinerile recurentei sunt contradictorii: pe de o parte, se neagă posibilitatea unei cesiuni exclusive în situaţia dată, ceea ce ar însemna că numai autorii, respectiv creatorii operelor muzicale pot fi titulari ai drepturilor patrimoniale, de vreme ce aceştia nu le-ar putea transmite pe temeiul art. 39 alin. 4 din Legea nr. 8/1996, dar pe de altă parte, se pretinde că recurenta – reclamantă îi reprezintă, în virtutea unui mandat legal sau convenţional, nu numai pe autori, ci şi pe editori, precum şi pe alţi titulari ai drepturilor patrimoniale de autor.

Interdicţia încheierii unui act juridic nu poate fi dedusă din eventuale restricţii sau limitări ale exercitării dreptului respectiv, cu atât mai mult cu cât instituirea prin lege a gestiunii colective obligatorii nu poate fi privită drept o veritabilă limitare legală a exercitării drepturilor patrimoniale chiar de către titular, echivalând doar cu o prezumţie legală de imposibilitate a exercitării drepturilor de către titular şi permiţând organismului de gestiune colectivă să acţioneze chiar în absenţa unui mandat dat de către titular.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte urmează a fi înlăturate criticile recurentei – reclamante referitoare la obligaţia pârâtului din cauză de a achita remuneraţia pentru utilizarea operelor muzicale vizate de actele de cesiune încheiate cu autorii persoane fizice.

5. În ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor legale din care ar rezulta, în mod coroborat, că este posibilă, contrar aprecierii instanţei de apel, includerea alocaţiilor sau a altor finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolelor în baza de calcul a remuneraţiilor, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Potrivit art. 5 lit. e din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr.189/2010, modificată prin Decizia ORDA nr. 203/2011, „alocaţiile sau alte finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice” intră în mod expres în baza de calcul a remuneraţiei.

Expertizele contabile efectuate succesiv în cursul judecăţii au avut ca obiectiv identificarea sursei de finanţare a preţului biletelor spectacolelor în care s-au utilizat opere muzicale, organizate de pârâtul Teatrul X. în perioada 1.05.2012 – 31.05.2015.

Se observă, astfel, că obiectivul suplimentului la expertiza judiciară contabilă încuviinţat în etapa procesuală a apelului la termenul de judecată din 21.03.2018 la solicitarea reclamantei UCMR – ADA a inclus şi varianta identificării cheltuielilor/spectator pe surse de finanţare, respectiv din subvenţii ori din venituri proprii sau alte surse atrase.

Prin concluziile completării la raport, expertul contabil a arătat în mod explicit că în perioada de referinţă a litigiului nu s-au acordat şi nici evidenţiat ca atare în documentele contabile ale pârâtului subvenţii/spectacole şi, mai mult decât atât, nici nu este posibilă o atare identificare potrivit înscrisurilor înfăţişate expertului.

Faţă de probele deja administrate şi de concluziile expertizei, Înalta Curte constată ca fiind lipsite de finalitate susţinerile recurentei – reclamante referitoare la dispoziţiile legale din care ar rezulta obligaţia şi, implicit, posibilitatea evidenţierii contabile, ulterior încheierii unui exerciţiu financiar contabil, a valorii medii anuale a cheltuielilor/beneficiar (în sensul de spectator, conform definiţiei legale), pe surse de finanţare.

Astfel, chiar dacă s-ar confirma argumentarea reclamantei din motivele de recurs, care ar presupune existenţa unui cadru legal pentru identificarea, în evidenţele contabile ale pârâtului, a eventualelor finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor, în sensul art. 5 lit. e din Metodologie, un asemenea raţionament juridic nu ar conduce, în prezenta cauză, la soluţia casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, din moment ce a fost deja administrată proba cu expertiză, ce ar fi permis, pe baza dispoziţiilor legale invocate de recurentă, identificarea în concret a subvenţiilor alocate preţului biletelor spectacolelor şi includerea valorii lor în baza de calcul a remuneraţiei, precum şi faţă de concluziile raportului de expertiză.

Din moment ce în cursul judecării fondului cauzei nu a fost posibilă identificarea efectivă a acestor surse de finanţare, cu toate că proba a fost administrată, la solicitarea reclamantei, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentei vizând cheltuielile/beneficiar (spectator), dar şi cele vizând nepronunţarea instanţei de apel asupra clauzelor autorizaţiei licenţă neexclusivă emise de reclamantă în favoarea pârâtului în anul 2011, întrucât acestea stabilesc un mod de calcul ce a fost deja verificat prin expertiza contabilă efectuată în cauză, expertul arătând, în esenţă, că evidenţele contabile nu relevă subvenţiilor alocate preţului biletelor spectacolelor.

În acest context şi ţinând cont, în acelaşi timp, de finalitatea interpretării coroborate a tuturor textelor de lege invocate în motivele de recurs, care face inutilă referirea separată la celelalte norme, altele decât cele reglementează, potrivit susţinerilor recurentei, cheltuielile/beneficiar (spectator), Înalta Curte constată că, în raport de probele administrate şi de criticile formulate în recurs, nu există nicio raţiune pentru a considera că alocările bugetare primite de pârât ar reprezenta alocări destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolelor, infirmându-se, în acest fel, aprecierile instanţei de apel.

Drept urmare, Înalta Curte a respins criticile recurentei pe acest aspect şi, faţă de toate considerentele expuse, a respins recursul reclamantei ca nefondat, în aplicarea art. 496 Cod procedură civilă.

Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotate.