Faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Raport de prepuşenie. Acţiunea în regres a comitentului. Condiţii
Articole incidente: C.civ. din 1864, art. 1000 alin. (3) | Ordinul Ministrului sănătății nr.870/2004
Întrucât răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, comitentul are dreptul de regres împotriva prepusului, respectiv de a recupera de la acesta despăgubirile efectiv plătite. Însă, prepusul se poate apăra împotriva acțiunii în regres a comitentului dovedind fapta proprie a acestuia, faptă care ar fi determinat total sau parţial producerea prejudiciului.
Astfel, este necesar să se facă distincţia între culpa proprie a prepusului şi culpa de serviciu a acestuia, prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedeşte vinovăţia sau culpa sa proprie, atunci când a săvârşit fapta prejudiciabilă acţionând prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcţiile sale. În măsura în care fapta a fost săvârșită de prepus acţionând strict în limitele funcţiei sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispoziţiile şi instrucţiunile comitentului şi în interesul acestuia, vinovăţia se circumscrie noțiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului.
Prin urmare, câtă vreme prepusul a dovedit că activitatea ilicită, reținută în sarcina sa prin hotărâre a instanţei penale, a fost consecința ordinelor şi instrucţiunilor primite de la comitent, respectiv a modului în care acesta a organizat întreaga activitate legată de efectuarea gărzilor în perioada în care a desfăşurat activitatea de rezident în cadrul spitalului comitent, sunt întrunite condițiile privitoare la existența unei culpe proprii a comitentului în organizarea activității prepusului său.
Faptul că la nivelul unității spitalicești nu existau criterii conţinute în fişa de atribuţii, protocoale sau instrucțiuni, după care rezidentul să se ghideze sau care să-l determine pe acesta să ia decizia de a apela la medicul şef de gardă, în condiţiile în care obligaţia elaborării unor asemenea criterii care să reglementeze activitatea rezidenţilor trimiși în linia I la unitatea de primiri urgențe incumba comitentului, atrage culpa sa în producerea faptei prejudiciabile. – I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2142 din 21 octombrie 2020
I.Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 7.11.2017, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., admiterea acţiunii în regres împotriva pârâtei şi obligarea acesteia la plata sumei de 910.394 lei, reprezentând 896.604 lei, despăgubiri morale, 12.090 lei cheltuieli de executare şi 1.700 lei cheltuieli judiciare, precum şi la plata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr.152 din 21.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, devenită definitivă prin decizia penală nr.536 din 9.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală, până la momentul plăţii efective a sumelor datorate de pârâtă către spital; cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 194 şi următoarele Cod procedură civilă şi ale art. 1384 şi următoarele din Codul civil.
La data de 08.03.2018, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr.1212 din 26.10.2018, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a admis cererea de chemare în judecată, dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei totale de 910.394 lei (reprezentând: 894.604 lei daune morale, 12.090 lei cheltuieli de executare şi 1.700 lei cheltuieli judiciare), precum şi la plata dobânzii legale, începând cu data de 9.04.2015, dată la care sentința penală nr.152 din 21.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București a rămas definitivă, până la data achitării integrale a sumei de 910.394 lei. A respins capătul de cerere formulat de reclamantă privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, pârâta B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.4048 din 24.10.2019, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 1212/2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea-Secţia I civilă, şi a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr.4048/2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 7 şi 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, menţinerea sentinţei civile nr. 1212/2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă.
În motivarea cererii, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi este fundamentată pe considerente contradictorii. Astfel, spre deosebire de prima instanţă, care a admis acţiunea în regres formulată de reclamantul-comitent împotriva pârâtei-prepus şi a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, respectiv îndeplinirea condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a făcut analiza culpei de serviciu a prepusului, conform dispoziţiilor vechiului Cod civil, care nu sunt incidente în cauză.
A mai arătat recurentul că probatoriul administrat de instanţa de apel nu o poate exonera de răspundere pe intimata-pârâtă, întrucât decizia medicală i-a aparţinut în exclusivitate.
Recurentul a arătat că în sentinţa penală şi în decizia penală nu există nicio menţiune referitoare la culpa proprie a spitalului în săvârşirea infracţiunii care a generat atragerea răspunderii civile şi penale a pârâtei, dimpotrivă s-a reţinut culpa exclusivă a pârâtei, motiv pentru care pârâta trebuie să suporte singură repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa.
În continuare, recurentul a învederat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin decizia nr. 290 din 20.01.2012, că dispoziţiile art. 1000 alin. (3) Cod civil (art. 1373 din noul Cod civil) referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia şi o solidaritate specifică între comitent şi prepus, stabilite exclusiv în beneficiul victimei; plătind despăgubirile, comitentul avansează în locul prepusului despăgubirile pe care acesta le datorează victimelor, însă, la final, prevalează răspunderea pentru fapta proprie, astfel că făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să se îndrepte cu acţiune în regres împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite. În cadrul acţiunii în regres a comitentului, prepuşii nu se pot apăra invocând prezumţia de răspundere reglementată de art. 1000 alin. (3) Cod civil, ci, eventual, pot invoca şi dovedi fapta proprie a comitentului, în condiţiile art. 998 Cod civil (art. 1357 din noul Cod civil).
Conchizând cu privire la acest motiv de casare, recurentul a susţinut că în speţă a existat o hotărâre penală de condamnare în care s-a reţinut, în mod expres, lipsa oricărei culpe a comitentului în producerea prejudiciului, iar acest aspect nu poate fi repus în discuţie în cadrul acţiunii în regres, pentru că se încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive, prin care s-au stabilit faptele, persoanele care le-au săvârşit şi vinovăţia acestora.
În ceea ce priveşte motivul de casare circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că legea aplicabilă este reprezentată de normele cuprinse în Codul civil din 1864, în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite – 23.06.2006; în opinia recurentului, legea aplicabilă este cea de la data introducerii acţiunii – 7.11.2017, respectiv noul Cod civil.
Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
A susţinut intimata-pârâtă că instanţa care a pronunţat hotărârea penală a tranşat răspunderea părții responsabile civilmente, în ideea de garantare a executării despăgubirii civile, în baza răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Analiza efectuată de instanţă civilă, care este specifică acţiunii în regres, nu a format obiectul analizei instanţei penale, cu privire la existenţa şi proporționalitatea culpei proprii a comitentului.
Culpa proprie a recurentului-reclamant în organizarea activităţii personalului medical nu a fost analizată în procesul penal; prin urmare, nu s-a tranşat un asemenea aspect, el făcând obiectul analizei acţiunii în regres. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 al.(1) pct. 8 Cod procedură civilă, intimata-pârâtă a arătat că în virtutea dispoziţiilor tranzitorii, prin raportare la momentul săvârşirii faptei ilicite, este aplicabil Codul civil de la 1864.
II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce vor succede:
Cu referire la primul motiv de recurs, prin care recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi este fundamentată pe considerente contradictorii, Înalta Curte reține că a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 7 Cod procedură civilă.
Cu toate acestea, recurentul-reclamant a formulat în dezvoltarea acestui motiv de recurs și critici care pot fi circumscrise dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă, cu referire la existența în decizia supusă controlului judiciar a unor considerente contradictorii.
Criticile nu sunt fondate.
În acest sens, Înalta Curte reține că, prin sentința penală nr.152/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 București, recurentul-reclamantul a fost obligat, în solidar cu intimata-pârâtă, la plata către partea civilă C. a sumei de 100.000 euro, precum şi la plata către partea civilă D. a sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, la cursul BNR din data plăţii; de asemenea, au fost obligați la plata sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Prin decizia penală nr.536/2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, au fost respinse apelurile declarate împotriva sentinței penale nr.152/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
Prin cererea de chemare în judecată promovată în prezenta cauză, recurentul-reclamant a exercitat acţiunea în regres împotriva intimatei-pârâte, învederând că a achitat sumele datorate prin hotărârea penală sus-menţionată la care părţile au fost obligate, în solidar, către părţile civile C. şi D., în virtutea raportului de prepuşenie existent la data săvârşirii faptei cauzatoare de prejudiciu.
Cu referire la respectarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a hotărârii penale sus-menționate, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, hotărârea penală este supusă normelor de procedură în vigoare la data pronunţării ei; prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 28 din noul Cod de procedură penală, care dispun în sensul că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o; instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.
Criticile formulate de recurentul-reclamant în dezvoltarea primului motiv de recurs pun în discuție limitele judecății în fața instanței civile, din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, cu precădere a culpei părților în săvârșirea faptei cauzatoare de prejudiciu, susținându-se că în hotărârile penale sus-menționate s-a statuat în sensul că decesul minorei E. a fost consecinţa culpei intimatei-pârâte, dar și cu referire la lipsa oricărei culpe a comitentului în producerea prejudiciului.
În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel a făcut în mod greşit analiza „culpei de serviciu a prepusului” în temeiul dispoziţiilor vechiului Cod civil, a căror incidenţă în speţă o contestă. Înalta Curte reţine că prin sentinţa penală nr.152 din 21.01.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, s-a reţinut în sarcina intimatei-pârâte faptul că, pe fondul lipsei de experienţă, aceasta fiind medic rezident la data de 23.06.2006, cu prilejul consultării minorei E. (decedată la data de 7.07.2006), nu a dat dovadă de prudenţă şi nu a luat toate măsurile pentru a evita stabilirea unui diagnostic şi a unui tratament eronat, aceasta fiind obligată să solicite sprijinul medicilor specialişti şi să efectueze, în circumstanţele particulare ale cauzei, o radiografie pulmonară.
Respingând apelurile declarate în cauză, Curtea de Apel București – Secţia I penală a reţinut că, deşi obligaţia în discuţie este una de diligenţă, nu de rezultat, decizia de amânare a internării apare a avea legătură cu decesul victimei, element care ar fi putut fi înlăturat prin consultarea medicilor specialişti.
Întrucât intimata-pârâtă a avut calitatea de medic rezident la spitalul reclamant, specialitatea pediatrie, în perioada 1.05.2006 – 31.07.2006 (această unitate spitalicească exercitând în mod efectiv direcţia, supravegherea şi controlul asupra activităţii intimatei-pârâte) și văzând dispoziţiile art. 1 alin.(3) din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1214/1993, instanța penală l-a obligat pe recurentul-reclamant, în solidar cu intimata-pârâtă, la plata despăgubirilor acordate în soluționarea laturii civile, în calitate de comitent.
Înalta Curte menționează că este real că în niciuna din cele două hotărâri penale nu s-a reţinut culpa proprie a spitalului, însă acesta a participat la proces în calitate de parte responsabilă civilmente.
Instanța penală a analizat răspunderea penală a inculpatei și a dispus angajarea răspunderii comitentului, care reprezintă un caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane, pentru a spori garanțiile de achitare a despăgubirilor în favoarea părților civile.
Nu se poate, însă, susține că instanța penală ar fi statuat cu privire la lipsa oricărei culpe a spitalului în producerea faptului prejudiciabil, în condițiile în care limitele învestirii în procesul penal nu a ocazionat o analiză a răspunderii spitalului pentru fapta proprie.
În realitate, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, în procesul penal au fost analizate răspunderea intimatei-pârâte și raportul de prepușenie existent între părțile din prezentul proces, iar în prezentul demers judiciar trebuie analizate efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul.
Cum răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, comitentul are dreptul de regres împotriva prepusului, respectiv de a recupera de la acesta despăgubirile efectiv plătite. Însă, prepusul pe poate apăra împotriva acțiunii în regres a comitentului dovedind fapta proprie a acestuia, faptă care ar fi determinat total sau parţial producerea prejudiciului.
Din perspectiva legii civile aplicabile, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: “Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.
Prin urmare, în raport de data săvârșirii faptei reținute în sarcina intimatei-pârâte (23.06.2006), sunt aplicabile, sub aspectul dreptului material, dispozițiile Codului civil de la 1864, data sesizării instanței civile cu prezenta acțiune în regres atrăgând incidența legii noi numai sub aspect procesual.
Examinând în continuare criteriile în raport de care curtea de apel a conchis că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii în regres, Înalta Curte reține că, potrivit principiilor care s-au cristalizat în doctrină și în jurisprudența aferentă vechii reglementări, prepusul are posibilitatea de a se apăra în privința regresului exercitat de comitent numai dacă dovedește fapta proprie a comitentului, care a determinat, în tot sau în parte, producerea prejudiciului.
Or, admițând apelul, cu consecința schimbării sentinței și respingerii cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat că sunt întrunite condițiile privitoare la existența unei culpe proprii a comitentului în organizarea activității prepusului său.
Astfel, a reținut curtea de apel că este necesar să se facă distincţia între culpa proprie a prepusului şi culpa de serviciu a acestuia, respectiv că prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedeşte vinovăţia sau culpa sa proprie, atunci când acesta a săvârşit fapta prejudiciabilă acţionând prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcţiile sale. În măsura în care fapta a fost săvârșită de prepus acţionând strict în limitele funcţiei sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispoziţiile şi instrucţiunile comitentului şi în interesul acestuia, vinovăţia se circumscrie noțiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului.
Curtea de apel a apreciat că, în speţă, apelanta – pârâtă a dovedit că activitatea ilicită reținută în sarcina sa a fost consecința ordinelor şi instrucţiunilor primite de la comitent, respectiv a modului în care acesta a organizat şi desfăşurat întreaga activitate legată de efectuarea gărzilor în perioada în care a desfăşurat activitatea de rezident în cadrul spitalului comitent.
Înalta Curte constată că din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate în dezvoltarea primului motiv de recurs, care așa cum s-a arătat deja, pot fi încadrate în dispozițiile art.488 alin. (1) pct. 6 și 7 Cod procedură civilă, instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale și nu a expus considerente contradictorii în motivare; în realitate, pornind de la statuările din hotărârile penale, referitoare la culpa intimatei-pârâte și văzând dispozițiile art. 28 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, instanța civilă a analizat apărările prepusului, privitoare la existența culpei proprii a comitentului.
Astfel, instanța de apel a reținut că în cadrul procesului penal nu au fost analizate aspectele legate de organizarea activităţii spitalului în repartizarea rezidenţilor în unitatea de primiri urgențe și în planificarea activităţii în gărzi, aspecte care relevă culpa proprie exclusivă a comitentului în săvârşirea faptei prejudiciabile.
Pornind de la aprecierea pe care instanţa penală a făcut-o asupra culpei de serviciu a intimatei-pârâte, reținând lipsa de prudenţă a medicului rezident, care, pe fondul lipsei de experienţă, nu a solicitat sprijinul medicilor specialişti, respectiv nu a luat toate măsurile pentru evitarea stabilirii diagnosticului ori tratamentului eronat, pe baza probatoriului administrat, curtea de apel a reținut că la nivelul unității spitalicești nu existau criterii conţinute în fişa de atribuţii, protocoale sau instrucțiuni, după care să se ghideze rezidentul sau care să-l determine pe acesta să ia decizia de a apela la medicul şef de gardă.
S-a apreciat că obligaţia elaborării unor asemenea criterii care să reglementeze activitatea rezidenţilor trimiși în linia I la unitatea de primiri urgențe, incumbă comitentului, iar neexecutarea acestei obligaţii, faţă de modul în care era organizată activitatea, atrage culpa exclusivă a comitentului.
În concret, instanța de apel a reținut că desfăşurarea activităţii pe bază de cutume şi uzanţe pe o perioadă îndelungată a creat o aparenţă de legalitate şi a indus ideea legalităţii ordinelor şi instrucţiunilor comitentului în acest sens, din probatoriul administrat rezultând că în cadrul spitalului nici medicii cu experienţă (şef secţie spital) nu şi-au pus problema cu privire la legalitatea organizării activităţii rezidenţilor, uzanţele în spital fiind ca aceştia să lucreze nesupravegheaţi.
În plus, nu existau criterii în funcţie de care rezidentul să poată aprecia când este vorba despre un caz simplu sau unul mai complicat, lăsând rezidentului posibilitatea să acţioneze „cum credea de cuviinţă”; apelanta-pârâtă a fost desemnată să lucreze în noaptea de 23.06.2006 în linia I de gardă la unitatea de primiri urgențe UPU, deşi era rezident în anul II, fără a fi supravegheată de medicul titular de gardă şi fără să i se indice criteriile în raport de care să solicite sprijinul acestuia.
Or, potrivit art.33 alin.(1) din Ordinul nr.870/2004, pentru aprobarea Regulamentului privind timpul de muncă, organizarea şi efectuarea gărzilor în unităţile publice din sectorul sanitar: „Medicii rezidenţi în perioada de pregătire în specialitate vor fi incluşi obligatoriu în linia de gardă, în unitatea sanitară în care efectuează stagiul de pregătire, dublând medicul de gardă şi efectuând o gardă cu o durată de 18/19 ore pentru completarea duratei normale a timpului de muncă.
(2) Medicii rezidenţi, începând cu anul III de rezidenţiat, pot fi incluşi în linia de gardă, pe specialităţi, la aprecierea şi pe răspunderea medicului şef de secţie, numai în situaţia în care în spital sunt organizate două linii de gardă în aceeaşi specialitate, efectuând atât garda pentru completarea duratei normale a timpului de muncă, cât şi gărzi în afara programului normal de lucru.
(3) Medicii rezidenţi, începând cu anul III de rezidenţiat, vor putea fi incluşi în linia de gardă numai în specialitatea în care sunt confirmaţi ca medici rezidenţi, pe răspunderea şi sub supravegherea medicului titular de gardă.
(4) Începând cu anul IV de pregătire în specialitate, medicii rezidenţi pot fi incluşi în linia I de gardă efectuată în specialitatea în care au fost confirmaţi, în afara programului normal de lucru, cu respectarea limitelor de competenţă, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii, sub supravegherea unui medic specialist sau primar care efectuează gardă la domiciliu şi care a fost desemnat în acest sens de către şeful de secţie.”
Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut că intimatul-reclamant are o culpă în producerea faptei prejudiciabile în sensul că prin modalitatea în care în care a exercitat în mod efectiv direcţia, supravegherea şi controlul asupra activităţii medicului rezident prepus, a determinat producerea faptei ilicite.
Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă, care au vizat legea de drept material aplicabilă, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora prin raportare la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conform cărora “actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”, și la data săvârșirii faptei ilicite – 23 iunie 2006.
Pentru motivele expuse, reținând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate formulate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin.(1) Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă A. împotriva deciziei nr. 4048/2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, ca nefondat.
Această speță a fost cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
