Articole incidente: C. civ., art. 1349, art. 1373, art. 1456 alin. (2), art. 1558, art. 1560, art. 1561, art. 1562–1563 | C. proc. civ., art. 25, art. 397
În cazul în care prin hotărâre penală definitivă s-a soluţionat şi acţiunea civilă în cadrul procesului penal, stabilindu-se cuantumul prejudiciului şi obligaţia în solidar a comitentului şi a prepusului acestuia la plata acestuia, instanţa civilă nu poate să modifice în cadrul soluţionării acţiunii în regres nici natura răspunderii acestor părţi, nici cuantumul prejudiciului, fiind ţinută de soluţia pronunţată de către instanţa penală, ca urmare a efectului puterii lucrului judecat.
Ca atare, prin decizia instanței civile s-a reţinut în mod legal incidenţa dispoziţiilor art. 1456 alin. (2) C. civ., ceea ce a condus la admiterea acţiunii în regres şi obligarea prepusului la plata către comitentul – debitor solidar a părţii din datoria care îi revenea acestuia, ca urmare a executării integrale a obligaţiei de către debitorul solidar şi a subrogării acestuia în drepturile creditorului, respectiv în drepturile părţii civile. – I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 45 din 16 ianuarie 2020
A.Obiectul cererii introductive
Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/289/2015** din 31 iulie 2015 pe rolul Judecătoriei Reghin reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului de rând 1 la restituirea către reclamantă a sumei de 105.237,5 lei cu titlu de despăgubiri civile şi cheltuieli de judecată achitate creditorului D., revocarea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 21 din 8 ianuarie 2015 de BNP E., având ca obiect apartament cu 2 camere şi dependinţe, cu suprafaţa utilă de 55,94 m.p., situat în Reghin, str. X, nr. 5, Sc. 1, Et. 1, Ap. 3, înscris în CF nr. 50222 – C1-U12 Reghin sub nr. B2.1, B3.1, ca fiind încheiat în frauda intereselor creditoarei reclamante, repunerea părţilor în situaţia anterioară efectuării actului fraudulos de partaj voluntar, reducerea bunului în patrimoniul pârâtului de rând 1 şi partajarea bunului comun al pârâţilor de rând 1 şi 2 prin atribuirea acestuia în natură pârâtului de rând 1 cu obligarea acestuia la plata unei sulte corespunzătoare egalizatoare în favoarea pârâtei de rând 2, efectuarea menţiunilor corespunzătoare în cartea funciară şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 10 mai 2016 reclamanta a depus precizare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului de rând 1 la restituirea către reclamantă a sumei de 210.475 lei cu titlu de despăgubiri civile şi cheltuieli de judecată achitate creditorului D.
Prin încheierea nr. 31 din 27 iulie 2016 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/43/2016 s-a admis cererea de strămutare a cauzei formulată de pârâţii B. şi C. şi s-a dispus strămutarea dosarului la Judecătoria Târgu-Mureş.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept, potrivit precizării depuse de către reclamantă la data de 24 martie 2017, pe dispoziţiile art. 1373 raportat la art. 1456 C. civ. şi art. 678 C. civ. raportat la art. 33 teza a II-a C. proc. civ. cu privire la existenţa intenţiei de fraudare a pârâtului şi pretenţiile formulate de creditor preventiv.
Prin sentinţa civilă nr. 1600 din 24 martie 2017, Judecătoria Târgu-Mureş a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, pe rolul acestei instanţe cauza fiind înregistrată la data de 19 aprilie 2017.
Prin sentinţa civilă nr. 396 din 18 mai 2017, Tribunalul Mureş a admis excepţia necompetenţei sale materiale de soluţionare a cauzei şi a sesizat Curtea de Apel Târgu-Mureş cu soluţionarea conflictului de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 30/CF din 10 iulie 2017, Curtea de Apel Târgu-Mureş a stabilit în favoarea Tribunalului Mureş competenţa de soluţionare a cauzei, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la data de 13 iulie 2017.
B.Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 123 din 14 februarie 2018, Tribunalul Mureş, Secţia civilă, a respins excepţia prematurităţii petitului de partajare a bunului imobil comun invocată de pârâţii B. şi C.
A admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta A. SA şi a obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 105.237,5 lei cu titlu de despăgubiri civile şi cheltuieli de judecată achitate creditorului D.
A declarat inopozabil faţă de reclamanta A. SA actul de partaj voluntar încheiat între pârâţii B. şi C., autentificat sub nr. 21 din 8 ianuarie 2015 la BNP E.
A dispus ieşirea pârâţilor din indiviziune asupra imobilului apartament cu două camere şi dependinţe cu suprafaţa utilă de 55,94 m.p., situat în Reghin, str. X, nr. 5, sc. 1, et. 1, ap. 3, judeţul Mureş, înscris în CF 50222 – C1 – U12 Reghin, prin atribuirea bunului în deplină şi exclusivă proprietate pârâtului B. şi obligarea pârâtului la plata către pârâta C. a sultei compensatorii în sumă de 30.750 lei.
A obligat pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 11174,42 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa aferentă petitelor 2 şi 3 din acţiune, onorariu expert şi onorariu avocaţial parţial.
A respins cererea pârâţilor de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC A. SA şi pârâţii B. şi C.
Reclamanta apelantă A. SA a solicitat admiterea în parte a hotărârii atacate, cu directa consecinţă a admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată la data de 10 mai 2016 şi obligarea pârâtului de rând 1 la restituirea sumei de 210.475 lei cu titlu de despăgubiri şi de cheltuieli de judecată achitate creditorului D. şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în tot ocazionate de procesul pendinte în fond şi în apel.
Pârâţii apelanţi, B. şi C. au criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie şi au solicitat desfiinţarea hotărârii apelate, rejudecarea cauzei şi respingerea cererii de chemare în judecată.
În drept art. 466 şi urm. C. proc. civ.
D.Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 246/A din 27 iunie 2018, Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanta SC A. SA.
A admis apelul declarat de pârâţii B. şi C., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâţi a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile nr. 123 din 14 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Mureş.
Instanţa de apel a analizat motivele de apel prin prisma dispoziţiilor art. 476 – 478 C. proc. civ.
E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-pârâţi B. şi C., prin raportare la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecinţa casării în parte a deciziei civile nr. 246/A din 27 iunie 2018 şi, în urma rejudecării procesului în fond, respingerea acţiunii civile formulată de reclamanta A. SA, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa trebuia să respingă acţiunea în regres, nefiind îndeplinite condiţiile de admitere a acţiunii, şi nu să recurgă unilateral, fără a pune în discuţia părţilor, la admiterea în parte a acţiunii prin reţinerea culpei în cote egale, făcând o aplicare eronată a prezumţiei de egalitate – temei de drept cu care nu mai era învestită.
Recurenţii au susţinut că hotărârea este nu doar nelegală ci şi contradictorie în condiţiile în care instanţa de fond în mod corect înlătură teza exonerării comitentului acreditată de reclamantă şi noile temeiuri de drept cu care se investeşte instanţa, dar, în continuare, ambele instanţe, de fond şi de apel, dispun eronat asupra incidenţei prezumţiei de egalitate.
Au mai susţinut recurenţii-pârâţi că în mod absolut nelegal instanţa de fond şi apoi şi instanţa de apel au reţinut autoritatea de lucru judecat faţă de statuările probabile ale instanţei penale, de condamnare, sentinţa penală nedispunând asupra gradului de culpă.
În ceea ce priveşte petitul pentru acţiunea revocatorie, recurenţii-pârâţi au susţinut că aprecierea făcută de către instanţa de apel în privinţa legalităţii acţiunii revocatorii nu este una corectă, aceasta încălcând, la rândul său, normele materiale incidente, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile necesare intentării acţiunii revocatorii (pauliene), potrivit art. 1562 – 1563 C. civ., aspectele de drept material fiind efectiv ignorate: actul să fi avut un prejudiciu; frauda debitorului; creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă, exigibilă şi anterioară actului atacat; complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat.
În ceea ce priveşte acţiunea oblică – având ca obiect partajul bunului comun, recurenţii-pârâţi au susţinut că în mod eronat a fost respinsă excepţia prematurităţii solicitării de partajare a bunului comun, ceea ce conduce la inadmisibilitatea petitului având ca obiect partajarea bunului comun, o atare acţiune cu caracter oblic neputând fi întemeiată decât pe prevederile art. 1560 alin. (1) C. civ.
Şi în această situaţie, ca şi în situaţia acţiunii revocatorii, o atare condiţie nu reclamă caracterul cert al prejudiciului, ci a creanţei creditorului. Or, în condiţiile în care nu s-a solicitat stabilirea gradului de culpă, au arătat recurenţii-pârâţi, este neechivoc faptul că nu există o creanţă certă a reclamantei.
F. Apărările intimatei-reclamante A. SA
Intimata-reclamantă a solicitat prin întâmpinarea formulată, pe cale de excepţie, respingerea recursului, ca inadmisibil şi, pe fondul cauzei, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, în raport de legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de apel.
G. Considerentele instanţei de recurs
Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte a constatat recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.
Acest motiv de recurs duce la casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În raport de acest motiv de nelegalitate recurenţii-pârâţi au susţinut că decizia recurată este contradictorie în condiţiile în care instanţa de fond a înlăturat în mod corect teza exonerării comitentului şi noile temeiuri de drept din cererea precizatoare depusă de reclamantă, aspect menţinut ca atare de către instanţa de apel prin respingerea apelului reclamantei care viza acest aspect, dar, în continuare, ambele instanţe au dispus eronat asupra incidenţei prezumţiei de egalitate.
Înalta Curte constată că, în totală contradicţie cu cele susţinute de către recurenţii-pârâţi, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar au reţinut în mod judicios că temeiul acţiunii în regres formulată de către reclamanta-intimată îl reprezintă sentinţa penală nr. 263 din 12 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. x/289/2013, prin care pârâtul-intimat B. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă şi în temeiul art. 25 şi art. 397 C. proc. civ. şi art. 1349 C. civ. a fost obligat inculpatul B., în solidar cu partea responsabilă civilmente, SC A. SA Reghin, să achite părţii civile D. suma de 6.775 lei – daune materiale, suma de 200.000 lei – daune morale şi 2500 lei – onorariu de avocat.
Sentinţa penală este definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin decizia penală nr. 265/A din 14 mai 2015, prin care s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că în mod temeinic a fost soluţionată latura civilă a cauzei prin admiterea cererii de constituire de parte civilă şi de obligare a inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor, reţinându-se fără putinţă de tăgadă că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei penale în modalitatea descrisă.
Instanţa penală de control judiciar a precizat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute de art. 1373 C. civ. privind răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor, răspunderea părţii responsabile civilmente pentru fapta inculpatului fiind una obiectivă, de plin drept, fundamentată pe ideea de garanţie care exprimă obligaţia acesteia de a garanta persoanei vătămate securitatea în legătură cu activitatea pe care o organizează şi desfăşoară prin angajarea inculpatului şi o conduce în interesul său în mod direct.
Aşadar, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond şi de către instanţa de apel că prin hotărârea penală definitivă s-a soluţionat şi acţiunea civilă în cadrul procesului penal, stabilindu-se cuantumul prejudiciului şi obligaţia în solidar a comitentului şi a prepusului acestuia la plata acestui prejudiciu, în acest context instanţa civilă neputând să modifice în cadrul soluţionării acţiunii în regres nici natura răspunderii acestor părţi, nici cuantumul prejudiciului, fiind ţinută de soluţia pronunţată de către instanţa penală, ca urmare a efectului puterii lucrului judecat.
Aceasta, deoarece, în baza noii reglementări a autorităţii de lucru judecat, nu este permisă existenţa unor contradicţii între considerentele a două hotărâri judecătoreşti succesive.
Ca atare, prin decizia recurată s-a reţinut în mod legal incidenţa dispoziţiilor art. 1456 alin. (2) C. civ., la care s-a adăugat şi recunoaşterea pretenţiilor efectuate de către intimatul-pârât B., prin întâmpinarea depusă la judecata cauzei în fond, ceea ce a condus la admiterea acţiunii în regres şi obligarea prepusului la plata către comitentul – debitor solidar a părţii din datoria care îi revenea acestuia, ca urmare a executării integrale a obligaţiei de către debitorul solidar A. SA şi a subrogării acestuia în drepturile creditorului, respectiv în drepturile părţii civile.
Faţă de cele constatate nu se poate reţine nicio contradicţie în raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, neexistând considerente contradictorii de natură a atrage nelegalitatea hotărârii atacate.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia.
Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).
Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.
Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.
În speţă, recurenţii au invocat aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1456 alin. (2) C. civ. de către instanţa de apel, reiterând, aproape ad litteram motivele din apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 123 din 14 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Mureş.
Ori aceste motive au primit dezlegare prin decizia recurată, nr. 246/A din 27 iunie 2018, soluţia instanţei de apel fiind legală pentru considerentele dezvoltate anterior, în analizarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel demonstrând că solidaritatea comitentului şi a prepusului la plata prejudiciului cauzat părţii civile (părţii vătămate), precum şi cuantumul acestuia au fost statuate cu putere de lucru judecat de către instanţele penale care au soluţionat şi latura civilă în cadrul procesului penal.
Cât priveşte un alt argument care se constituie în critică a hotărârii recurate sub imperiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anume acela că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare intentării acţiunii revocatorii, potrivit art. 1562 – 1563 C. civ., respectiv: – reclamanta-intimată nu a făcut dovada stării de insolvabilitate a recurentului B., deşi sarcina probei îi incumbă acesteia; – instanţa de fond nu a avut în vedere documentele depuse de către recurenţii-pârâţi şi nu le-a coroborat cu răspunsul la interogatoriu dat de către recurenta C.; – reclamanta nu a probat, deşi avea această sarcină a probei, faptul că pârâtul B. se afla în stare de insolvabilitate şi nici complicitatea la fraudă a pârâtei C., Înalta Curte reţine că şi această critică este nefondată.
Se reţine că şi această critică se regăseşte ad litteram în cadrul motivelor de apel declarate de către pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 123 din 14 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Mureş şi vizează exclusiv aspecte de administrare şi interpretare a probelor administrate în cadrul celor două faze procesuale devolutive, fond şi apel, ceea ce se constituie în critici de netemeinicie a hotărârii recurate, şi nu de nelegalitate a acesteia, întrucât instanţa de apel este suverană a stabili situaţia de fapt, ca urmare a cercetării judecătoreşti desfăşurate în cauză şi a aplica normele de drept incidente la situaţia de fapt astfel stabilită.
Înalta Curte judecă în casaţie şi doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu şi pentru motive de netemeinicie.
În acest sens, raportat la stabilirea situaţiei de fapt în mod identic de către două instanţe devolutive, de fond şi apel, Înalta Curte constată că aplicarea dispoziţiilor art. 1562 – 1563 C. civ. referitoare la întrunirea condiţiilor necesare intentării acţiunii revocatorii s-a făcut în mod corect, neregăsindu-ne în ipoteza unei încălcări sau aplicări greşite a legii, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Ultima critică adusă deciziei recurate vizează greşita admitere a acţiunii oblice, nefiind îndeplinite prevederile art. 1560 alin. (1) C. civ., cum ar fi: debitorul este inactiv, deoarece nu intentează el însuşi acţiunea pe care o poate intenta, creditorul să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea, iar creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă.
În acest sens recurenţii-pârâţi au susţinut că atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei reclamantei, aceasta nu putea avea calitate de creditor într-o acţiune oblică, acţiunea de partajare a bunului comun fiind prematură şi, totodată, atâta timp cât reclamanta nu a făcut dovada insolvabilităţii debitorului său, este inadmisibil a se proceda la partajarea bunurilor comune.
Criticile aduse sub acest aspect hotărârilor recurate sunt, de asemenea, nefondate.
Acţiunea oblică reglementată de art. 1560 şi art. 1561 C. civ. reprezintă un mijloc procedural pus la dispoziţia creditorului pentru protecţia creanţei sale.
Nu este necesar ca titularul acţiunii să facă dovada insolvabilităţii debitorului, ci trebuie să probeze numai că această conduită a debitorului poate să prejudicieze interesele creditorului.
Pentru admiterea acţiunii oblice, caracterizată de art. 1558 C. civ. ca fiind o măsură conservatorie, nu se cere nici prealabila punere în întârziere, nici o prealabilă autorizare din partea instanţei, nici introducerea în proces a debitorului.
Intentarea acţiunii oblice nu produce modificări în situaţia juridică a debitorului şi nu are ca efect stingerea creanţei titularului acţiunii, ci numai pregăteşte terenul pentru valorificarea acesteia.
Nu este exclusă nici privarea creditorului reclamant de orice avantaj personal ca urmare a promovării acţiunii oblice, pentru că alţi creditori pot avea ranguri superioare de prioritate şi prin satisfacerea creanţelor acestora să fie epuizat activul reintegrat prin acţiunea oblică în patrimoniul debitorului.
Nu se poate susţine că, în speţă, reclamanta creditor nu deţine o creanţă certă, aceasta fiind constatată atât prin hotărârile penale, cât şi prin hotărârile civile pronunţate, însuşi recurentul-pârât consimţind prin întâmpinarea depusă la judecata în fond asupra plăţii către reclamantă a sumei de 105.237,5 lei, urmare a obligării sale în solidar cu reclamanta la plata sumei de 200.000 lei – daune morale, 6.755 lei – daune materiale, 2500 lei – onorariu avocaţial şi 1000 lei – cheltuieli judiciare, în condiţiile în care reclamanta-intimată a făcut dovada că a achitat integral prejudiciul la care părţile fuseseră obligate în solidar, către partea vătămată, D.
Potrivit dispoziţiilor art. 662 alin. (2) C. proc. civ., creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.
Instanţa de apel a arătat, de altfel, că admiterea acţiunii în regres intentate de către reclamanta-intimată şi admiterea acesteia de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel, certifică faptul că reclamanta are calitate de creditor al pârâtului-recurent B., deţinând o creanţă certă şi exigibilă, momentul în care se apreciază asupra creanţei fiind cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti, neexistând impedimente legale cu privire la soluţionarea, succesiv, prin aceeaşi hotărâre a celor trei capete de cerere: acţiunea în regres, acţiunea pauliană şi acţiunea oblică. Astfel, în condiţiile în care acţiunea în regres şi acţiunea pauliană au fost admise, nimic nu împiedică soluţionarea şi a capătului de cerere având ca obiect acţiunea oblică ce tinde la readucerea bunului în patrimoniul debitorului.
Prin criticile formulate recurenţii nu combat însă cu niciun argument pertinent aceste aprecieri ale instanţei de apel, limitându-se, ca şi în precedent, la a reitera argumentele din cererea de apel.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a respins apelul pârâţilor îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 123 din 14 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Mureş, hotărârea instanţei fiind legală, neregăsindu-se motive de nelegalitate de natură a atrage casarea deciziei recurate.
Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
