Hotărâre pronunțată în materia obligației de întreținere într-un stat membru al Uniunii Europene care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007. Eliminarea procedurii de exequatur. Recunoaştere de drept
Norme incidente: Constituția României, art. 20 | Regulamentul (CE) nr. 4/2009, art. 16 – 23 | Decizia Consiliului UE din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007
Potrivit art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, hotărârea pronunțată într-un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută de drept pe teritoriul oricărui stat membru al Uniunii, nefiind necesară parcurgerea procedurii judiciare de recunoaștere; mai mult decât atât, aceeași hotărâre este și executorie de drept, în temeiul alin. (2) din aceeași normă, fără a fi necesară încuviințarea executării silite, dacă ea este executorie potrivit legislației statului membru care a pronunțat-o.
În acest context, nu pot fi invocate motivele de refuz al recunoașterii reglementate de art. 24 din Regulament, deoarece textul este aplicabil numai în privința hotărârilor pronunțate într-un stat membru care nu are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 și nici nu poate fi contestată recunoașterea hotărârii, întrucât aceasta operează de drept, fără nicio altă formalitate. – I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 685 din 10 martie 2020
I. Circumstanţele cauzei.
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea – Secţia civilă de contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 iulie 2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoaşterea Decretului nr. 128 din data de 6 aprilie 2017, pronunţat de Judecătoria de primă instanţa nr. 24 din Valencia, Spania, în dosarul nr. x/2015.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal
Prin sentinţa civilă nr. 1527 din data de 9 noiembrie 2018, Tribunalul Tulcea – Secţia civilă de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea ca nefondată.
I.3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel
Prin decizia civilă nr. 41/C din data de 4 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1527 din data de 9 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Tulcea – Secţia civilă de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimatul-pârât B.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea şi a recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii Decret nr. 128/2017 pronunţate de Judecătoria de primă instanţă nr. 24 Valencia, Spania.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei date în apel, pârâtul B. a promovat recurs, însă acesta nu a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.
II.1 Motivele de recurs
Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a susținut, în esență, următoarele:
– prin hotărârea nr. 128 din data de 6 aprilie 2017, pronunţată de Judecătoria de primă instanţa nr. 24 din Valencia, Spania i-a fost încălcat dreptul la apărare, nefiind notificat pentru a-şi putea pregăti apărarea;
– la data procesului din Valencia era angajat al Penitenciarului X., aspect cunoscut de intimata-reclamantă, care cunoştea, de altfel, şi domiciliul său;
– cu rea credinţă partea adversă nu a comunicat instanţei spaniole aspectele vizând domiciliul său, iar după pronunţarea hotărârii definitive, 1-a notificat la adresele din România în vederea executării silite;
– în prezent, este instituită o poprire şi i se reţine o treime din salariul net, plătind şi o pensie de întreţinere lunară de 150 euro; cele două reţineri depăşesc 50% din venitul său salarial net, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 729 Cod procedură civilă.
II.2. Apărările formulate în cauză
În termen legal, intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a arătat că înţelege să îşi menţină cele arătate în calea de atac anterioară şi a subliniat că recurentul-pârât a avut cunoştinţă despre existenţa procesului desfăşurat în Valencia.
Totodată, a precizat că este de acord ca recursul, în situaţia în care este admisibil în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru prevăzut de art. 493 din Codul procedură civilă.
În termen legal, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat susţinerile potrivit cărora intimata-reclamantă nu a comunicat instanţei spaniole relaţii cu privire la domiciliul său real şi solicită respingerea cererii formulate de partea adversă, privind recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii Decret nr. 128/2017, pronunţate de Judecătoria de primă instanţă nr. 24 Valencia, Spania.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susținute, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
În aplicarea per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din Codul de procedură civilă, având în vedere că prin criticile formulate recurentul susține greșita aplicare a unor dispoziții de ordin procedural (ce se regăsesc în regulamentele europene), Înalta Curte apreciază că acestea sunt susceptibile de analiză pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a avut ca obiect recunoașterea, pe teritoriul României, a unei hotărâri judecătorești pronunțate în Spania, anume Decretul nr. 128 din data de 6 aprilie 2017 al Judecătoriei de primă instanță nr. 24 din Valencia, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus obligarea pârâtului la achitarea cotei de ½, respectiv a sumei de 1.031,27 euro, din cheltuielile de întreținere extraordinare efectuate de mamă (reclamanta), pentru copilul minor al părților, ce îi este încredințat acesteia.
Având în vedere dispozițiile art. 1094 din Codul de procedură civilă, prima instanță a procedat la identificarea regulamentului european aplicabil actului jurisdicțional a cărui recunoaștere s-a solicitat, sens în care a evaluat cererea în baza prevederilor art. 36, 37 și 45 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială și, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea sentinței nr. 128/2017, pronunțată de Judecătoria de primă instanță nr. 24 din Valencia, Spania, a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.
Instanța de apel, la termenul din 20.02.2019, a procedat la recalificarea căii de atac declarate de reclamantă (din recurs, în apel), în aplicarea prevederilor art. 152 din Codul de procedură civilă.
Pornind de la aplicabilitatea directă a regulamentelor europene în ordinea juridică internă, în temeiul art. 20 din Constituția României și art. 249 din Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, curtea de apel, la rândul său, a apreciat că, pentru a se determina regulamentul comunitar incident, este necesar să se determine obiectul hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, în speță, fiind vorba despre obligații legale de întreținere.
Constatând că potrivit art. 1 alin. (3) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, obligația de întreținere este exclusă în mod expres din sfera de aplicare a acestui Regulament, instanța de apel, în verificarea aplicării corecte a legii de către tribunal, a apreciat că în mod greșit cererea a fost evaluată pe temeiul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, constatându-se că în speță este incident Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere.
Drept urmare, curtea de apel a procedat la rejudecarea cauzei pe temeiul condițiilor prevăzute de acest Regulament, reținând că în speță nu se verifică niciunul dintre motivele de refuz a recunoașterii hotărârii, prevăzute de art. 24 din Regulament, deoarece recunoașterea acestei hotărâri nu contravine ordinii publice din România, hotărârea nu este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată în România între aceleași părți și nici cu o altă hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți, într-un litigiu având același obiect și cauză.
Instanța de apel a mai apreciat că recunoașterea hotărârii care obligă pârâtul la plata unor cheltuieli de întreținere nu poate fi refuzată în cauza de față, chiar dacă pârâtul a invocat faptul că actul de sesizare al instanței sau un act echivalent nu i-a fost comunicat sau notificat, motiv pentru care nu s-a putut înfățișa la instanță și nu și-a putut prezenta apărarea, întrucât un astfel de motiv nu poate fi invocat în procedura de recunoaștere a hotărârii, ci, potrivit art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009, poate fi valorificat numai prin formularea unei căi de atac împotriva hotărârii judecătorești, în fața instanței competente din statul membru respectiv, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii, atunci când a avut posibilitatea să o facă.
Prin urmare, constatând că în speță pârâtul nu a formulat nicio cale de atac împotriva hotărârii pronunțate de Judecătoria de primă instanță nr. 24 din Valencia, Spania, în condițiile art. 19 din Regulament, precum și faptul că, în procedura recunoașterii nu este posibilă contestarea hotărârii pentru motivul soluționării cauzei în lipsa pârâtului și, cu atât mai puțin, pentru un motiv de fond (lipsa acordului pârâtului la efectuarea unor cheltuieli de întreținere extraordinare pentru minoră), curtea de apel a considerat că în mod greșit prima instanță a respins cererea; în consecință, a admis apelul și, schimbând în tot sentința, a admis cererea de recunoaștere.
Prin motivele de recurs, pârâtul reia susținerile referitoare la încălcarea regulilor de citare la instanța din Spania și încălcarea dreptului său la apărare, având în vedere că intimata-reclamantă, deși cunoștea domiciliul și locul său de muncă din România, nu le-a comunicat instanței, în vederea îndeplinirii procedurii de citare.
Înalta Curte constată că instanța de apel a identificat în mod corect regulamentul european aplicabil cauzei ca fiind Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, însă, cu ocazia devoluării fondului în apel, a luat în considerare norme care nu erau incidente speței.
Astfel, recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor judecătorești fac obiect de reglementare al Capitolului IV din acest Regulament, care, la art. 16 alin. (2) și (3) prevede astfel:
”(2) Secțiunea 1 se aplică hotărârilor pronunțate într-un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007.
(3) Secțiunea 2 se aplică hotărârilor pronunțate într-un stat membru care (nu) are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007.”
Se constată că în alineatul 3 anterior citat, textul conține o eroare – omisiunea vocabulei ”nu” -, însă, având în vedere succesiunea ulterioară a normelor și titlul Secțiunii I (art. 17-22) și, respectiv al Secțiunii 2 (art. 23-38), Înalta Curte va reține că art. 16 alin. (3) vizează hotărârile pronunțate într-un stat membru care nu are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere.
Ca atare, pentru stabilirea secțiunii aplicabile, era necesar a se stabili dacă Spania are sau nu obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, aplicabil între statele membre cel mai târziu la 18 iunie 2011, care este și data aplicării Regulamentului (CE) nr. 4/2009.
Se reține că instanța de apel în mod corect a observat că Spania are obligații în baza acestui Protocol, având în vedere că singurele țări din Uniune care nu au obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, sunt Regatul Unit (încă în Uniunea Europeană, la data pronunțării sentinței din Valencia, Spania) și Danemarca, astfel cum reiese din considerentele (11) și (12) ale Deciziei Consiliului din 30.11.2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere.
Așa fiind, rezultă că în speța dedusă judecății sunt incidente dispozițiile Secțiunii 1, respectiv prevederile art. 17 – 23 din Regulament.
În acest context, Înalta Curte constată că deși curtea de apel a citat în mod corect normele direct aplicabile – art. 17 și 19, a luat în considerare și dispozițiile art. 24 din Regulament, care reglementează motivele de refuz al recunoașterii, normă neincidentă în speță, având în vedere că aceasta este plasată în Secțiunea 2, aplicabilă hotărârilor pronunțate în statele membre care nu au obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, ceea ce nu era cazul Spaniei, astfel cum s-a arătat.
Or, art. 17 alin. (1) și art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 stabilesc următoarele:
”Art. 17. Eliminarea procedurii de exequatur (1) O hotărâre pronunțată într-un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută într-un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale.”
(2) O hotărâre pronunțată într-un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 și care este executorie în statul membru respectiv, este executorie în alt stat membru fără a fi necesară încuviințarea executării.” (…)
”Art. 19. Dreptul de a formula o cale de atac
(1) Un pârât care nu s-a înfățișat în instanța din statul membru de origine are dreptul de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești în fața instanței judecătorești competente din statul membru în cazul în care:
(a) nu i-a fost comunicat actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util sau astfel încât să se fi putut apăra; sau
(b) a fost împiedicat să conteste creanța de întreținere din motive de forță majoră sau din cauza unor circumstanțe extraordinare, fără ca pârâtul să fi avut vreo vină în acest sens, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă.
(2) Termenul pentru formularea unei căi de atac începe din ziua în care pârâtul a luat efectiv cunoștință de conținutul hotărârii judecătorești și în care a fost în măsură să acționeze, cel târziu începând din ziua primei măsuri de executare care a avut drept efect ca bunurile acestuia să devină indisponibile total sau parțial. Pârâtul acționează cu promptitudine, în orice caz în termen de 45 de zile. Prezentul termen nu poate fi prelungit pe motiv de distanță.
(3) În cazul în care instanța respinge formularea căii de atac menționate la alineatul (1) pe motiv că niciuna dintre condițiile privind calea de atac menționate la respectivul alineat nu este îndeplinită, hotărârea rămâne valabilă.
În cazul în care instanța hotărăște că respectiva cale de atac este justificată pe motiv că una dintre condițiile prevăzute la alineatul (1) este îndeplinită, hotărârea judecătorească este nulă și neavenită. Cu toate acestea, creditorul nu pierde prestațiile pentru perioada de întrerupere a termenelor de prescripție sau decădere și nici dreptul de a solicita retroactiv întreținerea dobândită prin acțiunea inițială.”
Prin urmare, potrivit art. 17 alin. (1) din Regulament, sentința (Decret) nr. 128/2017, pronunțată de Judecătoria de primă instanță nr. 24 din Valencia, Spania, este recunoscută de drept pe teritoriul oricărui stat membru al Uniunii (cu cele două excepții), deci, și pe teritoriul României, nefiind necesară parcurgerea procedurii judiciare de recunoaștere; mai mult decât atât, aceeași hotărâre este și executorie de drept, în temeiul alin. (2) din aceeași normă, fără a fi necesară încuviințarea executării silite, dacă ea este executorie potrivit legislației statului membru care a pronunțat-o.
În acest context, Înalta Curte apreciază că recurentul nu poate invoca în mod eficient motive de refuz al recunoașterii hotărârii și nici nu poate contesta recunoașterea (care operează de drept, fără nicio altă formalitate), întrucât, în speța de față, nu sunt incidente motivele de refuz al recunoașterii reglementate de art. 24 din Regulament la care instanța de apel a făcut referire, deoarece textul menționat este aplicabil numai în privința hotărârilor pronunțate într-un stat membru care nu are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 (Regatul Unit și Danemarca).
Ca atare, doar în contextul art. 24 din Regulament ar fi putut fi luate în considerare sau evaluate motivele de natura celor susținute de către recurent prin memoriul de recurs, aspecte invocate, de altfel, în apărare, și în fața instanțelor anterioare.
Totodată, trebuie precizat că în domeniul de aplicare a Secțiunii 1, în care se încadrează situația din cauză, recurentul-pârât ar fi putut să uzeze de remediul prevăzut la art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009, anterior reprodus, respectiv să formuleze o cale de atac la instanța competentă, potrivit legislației spaniole.
Cum pentru hotărârea a cărei recunoaștere a solicitat-o intimata-reclamantă este eliminată procedura de exequatur prin art. 17 alin. (1) din Regulament, dat fiind beneficiul recunoașterii de drept, astfel încât nu era necesară parcurgerea prezentei proceduri judiciare, Înalta Curte constată că prezentul recurs nu poate fi admis, având în vedere că recurentul-pârât, prin promovarea acestei căi de atac, tindea la respingerea pe fond a cererii de recunoaștere, iar nu pe temeiul unui motiv de inadmisibilitate, soluție care nu i-ar fi produs niciun folos practic de natură judiciară.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
