Jurisprudența ÎCCJ | Hotărâri pronunţate în regulator de competenţă. Pretenții derivate din acelaşi raport juridic

Reglementând autoritatea de lucru judecat, art. 430 alin. (1) şi alin. (2) Cod procedură civilă stipulează în sensul că aceasta se ataşează automat hotărârii prin care se soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului, precum şi atunci când se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, cât şi asupra unei chestiuni litigioase dezlegate în cuprinsul considerentelor.

Noul Cod de procedură civilă a recunoscut, în mod explicit, autoritate de lucru judecat, alături de dispozitiv, considerentelor pe care se sprijină soluţia din dispozitiv, aceasta putând a fi înţeleasă numai prin prisma raţiunilor de drept şi de fapt care au condus la adoptarea respectivei soluţii. Ca atare, considerentele pe care se sprijină în mod necesar hotărârea trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat, putând fi astfel ulterior opuse, cu efectele lucrului judecat, într-un alt litigiu.

A susţinut că este incident cazul de revizuire reglementat de dispoziţiile art. 509 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., care trebuie coroborate cu cele ale art. 430 alin. 1  şi 2 şi art. 431 din cod.

Revizuenta a susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru admiterea cererii de revizuire, exprimate în literatura juridică de specialitate, respectiv să fie vorba de hotărâri definitive potrivnice, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul cauzei, hotărârile să fie pronunţate între aceleaşi părţi şi în dosare diferite, în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri.

Cu privire la obiectul cauzei, făcând referire la jurisprudenţă, revizuenta a arătat că, atât acţiunea în pretenţii izvorâtă din contractul de concesiune, cât şi cererea de emitere a unei somaţii de plată urmăresc aceeaşi finalitate, respectiv obţinerea presupusului debit datorat de către A. în baza contractului de concesiune.

Cum prin decizia nr. 1973/2021 s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, revizuenta a susţinut că prin decizia nr. 2798/2021, ce face obiectul revizuirii, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, stabilindu-se că instanţa competentă să soluţioneze litigiul izvorât între părţi cu privire la aceleaşi redevenţe şi penalităţi ar fi Tribunalul Arad.

A apreciat că în aceste condiţii, singura modalitate de restabilire a securităţii circuitului civil este aceea de anulare a acestei din urmă hotărâri.

A solicitat a se observa, ca un argument suplimentar, că în situaţia neanulării celei de-a doua hotărâri, dezideratul urmărit de legiuitor prin intermediul art. 1016 C.proc.civ. nu ar mai fi posibil. 

A susţinut că revizuirea nu îndeplineşte condiţiile limitativ prevăzute de art. 509 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., fiind necesar ca hotărârile potrivnice să soluţioneze, cu autoritate de lucru judecat, dar în mod diferit, fie fondul procesului, fie aceeaşi excepţie procesuală, acelaşi incident procesual sau aceeaşi chestiune litigioasă, situaţii care nu sunt identificate în speţă.

A arătat că în cauză hotărârile pretins potrivnice poartă asupra unor pricini diferite ca obiect şi cauză, lipsind condiţia identităţii acestora, astfel încât nu se poate constata existenţa autorităţii de lucru judecat.

Aceasta, întrucât prin decizia nr. 2789/2021 a fost pronunţat regulatorul de competenţă privind conflictul negativ intervenit între Tribunalul Arad, Secţia contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Arad, Secţia a II-a civilă, Judecătoria Arad şi Judecătoria Buftea în legătură cu soluţionarea acţiunii în pretenţii rezultate din executarea contractului de concesiune nr. 43/7.03.2002, iar prin decizia nr. 1973/2021 a fost soluţionat conflictul negativ de competenţă intervenit între Judecătoria Arad şi Judecătoria Buftea în legătură cu soluţionarea cererii de emitere a ordonanţei de plată.

Prin reglementarea actuală, legiuitorul a renunţat la cea prevăzută de art. 322 C.proc.civ. de la 1865, care instituia condiţia antamării fondului, introducând anumite excepţii în cazul revizuirii întemeiate pe anumite motive, respectiv şi pentru cea formulată în baza pct. 8 al art. 509 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă.

Se observă că revizuenta pretinde că aceasta este şi situaţia regăsită în cauza dedusă judecăţii, afirmând că prin soluţia pronunţată prin decizia atacată s-au nesocotit cele statuate prin decizia nr. 1973/2021 a Înaltei Curţi.

Prin decizia nr. 1973/2021, Înalta Curte, prin regulatorul de competenţă, a stabilit în favoarea Judecătoriei Buftea soluţionarea cererii formulată de Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad, formulată în contradictoriu cu SC A. SRL, de emitere a unei ordonanţe de obligare a debitoarei la plata sumelor reprezentând contravaloarea redevenţei neachitate în baza contractului de concesiune nr. 43/7.03.2002, precum şi a penalităţilor de întârziere.

Prin decizia nr. 2798/2021, obiect al revizuirii, Înalta Curte a stabilit în favoarea Tribunalului Arad, Secţia a II-a civilă competenţa de soluţionare a cererii prin care reclamanta Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad a solicitat obligarea SC A. SRL la plata sumelor reprezentând contravaloarea revedenţei neachitate şi penalităţile de întâziere aferente în baza aceluiaşi contract de concesiune.

Se observă aşadar că prin cele două decizii pronunţate în regulator de competenţă a fost stabilită diferit competenţa de soluţionare a unor cereri, respectiv ordonanţă de plată şi acţiune în pretenţii purtând între acelaşi părţi, având acelaşi obiect şi care îşi au izvorul în acelaşi raport juridic, şi anume contractul de concesiune nr. 43/2002.

Or, raţiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 509 C.proc.civ. rezidă din necesitatea asigurării respectării autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare, astfel încât să nu existe posibilitatea ca cea de-a doua instanţă, învestită cu soluţionarea aceluiaşi litigiu, să ignore faptul că acesta şi-a găsit deja dezlegare jurisdicţională şi să statueze în sens contrar primei judecăţi.

În speţă, cele două hotărâri sunt definitive, potrivit art. 135 alin. 4 C.proc.civ., iar în soluţionarea conflictului de competentă prin decizia atacată, nr. 2798/2021, nu a fost pusă în discuţie autoritatea de lucru judecat a primei decizii, nr. 1973/2021.

Reglementând autoritatea de lucru judecat, art. 430 alin. 1 şi 2 C.proc.civ. stipulează în sensul că aceasta se ataşează automat hotărârii prin care se soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului, precum şi atunci când se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, cât şi asupra unei chestiuni litigioase dezlegate în cuprinsul considerentelor.

Se constată, prin urmare, că noul Cod de procedură civilă a recunoscut, în mod explicit, autoritate de lucru judecat, alături de dispozitiv, considerentelor pe care se sprijină soluţia din dispozitiv, aceasta putând a fi înţeleasă numai prin prisma raţiunilor de drept şi de fapt care au condus la adoptarea respectivei soluţii.

Ca atare, considerentele pe care se sprijină în mod necesar hotărârea trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat, putând fi astfel ulterior opuse, cu efectele lucrului judecat, într-un alt litigiu.

În acest context, se observă că prin decizia nr. 1973 din 6.10.2021, în raport de care se invocă contrarietatea deciziei atacate, s-a reţinut, prin considerentele acesteia, că prevederile legale care reglementează competenţa teritorială a ordonanţei de plată,  respectiv cele cuprinse la art. 1016 C.proc.civ., fac trimitere la instanţa competentă pentru judecarea fondului în primă instanţă.

Aşadar, în stabilirea instanţei competente a soluţiona ordonanţa de plată, prin decizia nr. 1973/2021 s-a analizat şi temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei în fond pentru a se putea determina, în sensul dispoziţiilor art. 1016 C.proc.civ., competenţa instanţei în procedura ordonanţei de plată, prin stabilirea, în mod necesar şi prioritar, a competenţei instanţei în judecarea fondului cauzei.

Mai mult, se reţine că ambele hotărâri, deşi pronunţate în conflicte de competenţă care privesc soluţionarea unor cereri în proceduri diferite (ordonanţă de plată, respectiv acţiune în pretenţii pe calea dreptului comun) vizează o singură problemă de drept, astfel încât prin soluţia dată în cel de-al doilea regulator de competenţă s-ar ajunge la negarea dezlegării jurisdicţionale care a fundamentat soluţia în prima cauză.

Este de semnalat şi faptul că deşi ambele hotărâri date în regulator de competenţă au fost pronunţate în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, în  raport de dispoziţiile art. 135 alin. 4 C.proc.civ., se observă că stabilirea competenţei în favoarea uneia dintre instanţele aflate în conflict priveşte soluţionarea unor acţiuni care se judecă în procedură contencioasă, cu citarea părţilor, iar chestiunea competenţei a fost dezbătută de părţi în faţa respectivelor instanţe.

Se reţine totodată şi reglementarea cuprinsă la art. 135 alin. 2 teza finală C.proc.civ. potrivit căreia hotărârea de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

Pentru toate aceste considerente, constatându-se întemeiată cererea de revizuire, aceasta a fost încuviinţată, iar decizia atacată a fost anulată, cu trimiterea regulatorului de competenţă spre rejudecare, în conformitate cu dispoziţiile art. 513 alin. 4 C.proc.civ.

La rejudecare se va ţine seama de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziei nr. 1973/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce priveşte dezlegarea dată aspectului referitor la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei.