Jurisprudența ÎCCJ | Îmbogăţire fără just temei. Caracterul subsidiar al acțiunii

Caracterul subsidiar al acţiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză nu poate reţinut sub motivul neexercitării, din culpă, de către păgubit a unui drept la acţiune pentru a împiedica producerea îmbogățirii patrimoniului altei persoane întrucât, pe de o parte,  fiind vorba de un fapt licit, culpa în producerea sa nu este relevantă iar, pe de altă parte, analiza caracterului subsidiar al acţiunii se raportează la momentul la care se naște dreptul la restituire (şi nu anterior), respectiv momentul în care păgubitul a ştiut sau trebuia să știe că patrimoniul altei persoane s-a mărit în detrimentul patrimoniului său, în absența unui temei juridic.

Pentru exercitarea acţiunii în restituirea îmbogățirii fără just temei, dispoziţiile legale impun păgubitului dovedirea doar a îmbogățirii patrimoniului unei alte persoane şi a micșorării patrimoniului propriu fără temei juridic, precum şi a legăturii între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt.

Când partea reclamantă pretinde că îmbogăţirea fără justă cauză este consecința modalităţii de executare silită a unor obligaţii valabile, pentru a reţine inadmisibilitatea acţiunii în restituire întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 Cod civil nu este suficientă simpla trimitere la mijloacele procedurale specifice etapei executării silite, contestaţia la executare şi acţiunea în întoarcerea executării, sub motiv că dacă ar fi fost folosite s-ar fi putut evita producerea faptului licit al îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, reţinând caracterul subsidiar al acţiunii în restituire în temeiul dispoziţiilor art. 1348 Cod civil, instanţa avea a argumenta de ce acțiunile la care face trimitere în fundamentarea excepţiei reţinute reprezentau mijloace procedurale care permiteau părţii reclamante o examinare eficientă a pretenției de a îi fi restituit ceea ce i se datorează de partea pârâtă, prin raportare la momentul în care s-a produs îmbogăţirea fără just temei.

Recurentul a redat pe larg situaţia de fapt a cauzei, învederând că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1345 şi urm. Cod civil. A susţinut astfel că s-a produs îmbogăţirea pârâtei prin plata, de către reclamant, a datoriei pe care aceasta o avea de achitat către creditorii popritori, dar şi a creanţei pe care statul o avea de plătit către A., precum şi că în cauză a existat o însărăcire a reclamantului, în favoarea pârâtei, prin efectuarea unei duble plăţi.

Totodată, a precizat că între îmbogățirea pârâtei şi însărăcirea reclamantului există corelație directă şi că îmbogățirea pârâtei şi însărăcirea reclamantului sunt lipsite de temei juridic. O opinat că şi în situaţia în care îmbogăţitul nu a avut intenţia săvârşirii unei fapte ilicite, achitarea de către reclamant atât a datoriei ce îi incumba acesteia de plată, cât şi a creanţei datorate de stat către pârâtă conduce, în mod evident, la o îmbogăţire nejustificată a pârâtei.

Recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel s-a rezumat să reţină, în considerentele hotărârii, faptul că împotriva primei adrese de poprire emisă de BEJ X. în dosarul de executare nr. x/2010 nu a fost formulată contestaţie la executare. Potrivit recurentului, adresa de poprire emisă la solicitarea creditorilor popritori a fost primul act de executare, iar contestarea sau necontestarea acesteia nu susţine argumentaţia conform căreia, la acest moment, nu se mai poate reţine că a fost efectuată o dublă plată ca urmare a executărilor silite derulate în paralel împotriva statului, iar suma de bani încasată nu mai poate fi restituită.

A mai susţinut că instanţa s-a raportat la argumente contradictorii, întrucât nu se poate reţine, pe de o parte, că s-a avut la îndemână, în calitate de debitor şi terţ poprit, calea contestaţiei la executare, de care reclamantul a uzitat, iar pe de altă parte, să se reţină faptul că nu prezintă nicio relevanţă dacă anterior dublei executări au fost formulate contestaţii la executare.

În opinia recurentului, decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa nu a analizat cauza sub aspectul existenţei a două executări silite paralele, contestate, ci a ajuns la concluzia că terţului poprit îi sunt aplicabile exclusiv normele de executare silită.

Deşi instanţa de apel a precizat de mai multe ori că o contestaţie la executare este singurul mijloc de apărare, nu a observat că la data executărilor silite, a hotărârilor de respingere a contestaţiilor şi de admitere a acţiunii de validare poprire nu exista niciun prejudiciu, dreptul la acţiune nefiind încă născut prin virarea sumei şi către creditorii popritori (urmare a rămânerii definitive a hotărârii de validare).

A învederat că prin decizia recurată nu a fost reţinut argumentul conform căruia, urmare a plăţii efectuate în trei tranşe, ultima la 1.02.2016, s-a născut un nou raport juridic între Statul Român şi A., aceasta primind de două ori suma de 60.000 euro.

Ignorând efectul devolutiv al apelului, instanţa de judecată, fară să intre în cercetarea fondului, respectiv să verifice îndeplinirea condiţiilor juridice şi materiale ale acţiunii de îmbogăţire fără justă cauză, a apreciat în mod greşit că o contestaţie la executarea silită este calea principală de realizare a dreptului şi astfel este inadmisibilă prezenta acţiune, ce are caracter subsidiar.

Potrivit recurentului, nemotivarea constituie un temei de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de obiectul sau natura cauzei, aceste aspecte fiind considerate în doctrină drept o veritabilă nemotivare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de partea reclamanta Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, Înalta Curte constată că este fondat, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă.

În drept, îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absența unui temei juridic.

Statuarea asupra caracterului subsidiar al acţiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză s-a impus în scopul de a împiedica persoana al cărei patrimoniu a fost diminuat (însărăcitul) să folosească această acţiune pentru a obţine ceea ce i se cuvine de la îmbogăţit în detrimentul altor mijloace procedurale care pot pune în discuţie existenţa unui temei juridic atât pentru îmbogăţire, cât şi pentru însărăcire.

Caracterul subsidiar al acţiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză nu poate reţinut sub motivul neexercitării, din culpă, de către păgubit a unui drept la acţiune pentru a împiedica producerea îmbogățirii patrimoniului altei persoane întrucât, pe de o parte,  fiind vorba de un fapt licit, culpa părţilor în producerea sa nu este relevantă iar, pe de altă parte, analiza caracterului subsidiar al acţiunii se raportează la momentul la care se naște dreptul la restituire (şi nu anterior) care este momentul în care păgubitul a ştiut sau trebuia să știe că patrimoniul altei persoane s-a mărit în detrimentul patrimoniului său, în absența unui temei juridic.

Pentru exercitarea acţiunii în restituirea îmbogățirii fără just temei, dispoziţiile legale menţionate impun păgubitului dovedirea doar a îmbogățirii patrimoniului unei alte persoane şi a micșorării patrimoniului propriu fără temei juridic, precum şi a legăturii între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt.

 Când partea reclamantă pretinde că îmbogăţirea fără justă cauză este consecința modalităţii de executare silită a unor obligaţii valabile, pentru a reţine inadmisibilitatea acţiunii în restituire întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 Cod civil nu este suficientă simpla trimitere la mijloacele procedurale specifice etapei executării silite, contestaţia la executare şi acţiunea în întoarcerea executării, sub motiv că dacă ar fi fost folosite de partea reclamantă s-ar fi putut evita producerea faptului licit al îmbogățirii fără justă cauză.

Reţinând caracterul subsidiar al acţiunii în restituire în temeiul dispoziţiilor art. 1348 Cod civil, instanţele aveau a argumenta de ce acțiunile la care fac trimitere în fundamentarea excepţiei reţinute reprezentau mijloace procedurale care permiteau părţii reclamante o examinare eficientă a pretenției de a îi fi restituit ceea ce i se datorează de partea pârâtă, prin raportare la momentul în care s-a produs îmbogăţirea fără just temei.

În speţă, potrivit constatărilor de fapt ale instanţelor de fond, patrimoniul părţii reclamante s-a diminuat şi, corelativ, patrimoniului părţii pârâte s-a îmbogăţit, în mod necontestat, în urma derulării procedurii de executare silită a obligaţiei valabile stabilite în sarcina părţii reclamante prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.7530 din 2.05.2012 a Judecătoriei Constanţa.

Potrivit titlului executoriu menţionat, partea reclamantă datora părţii pârâte suma de 60.000 euro şi 6364 lei, cheltuieli de judecată.

La rândul ei, partea pârâtă datora creditorilor ei B. şi C. suma de 60.000 euro (echivalentul a 215.400 lei calculat la cursul din noiembrie 2007) şi suma de 6364 lei, cheltuieli de judecată, în baza unui titlu executoriu, sentinţa civilă nr.2372/C din 17.11.2008 a Judecătoriei Mangalia.

În aceste condiţii, părţii reclamante, în calitate de terţ poprit, i s-a solicitat la data de 3.12.2012 înființarea popririi pe sumele datorate părţii pârâte, în dosarul execuţional nr.246/2010 al BEJ X., la cererea creditorilor  părţii pârâte, B. şi C., în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.2372/C/2008 a Judecătoriei Mangalia.

Partea reclamantă a fost, de asemenea, somată de partea pârâtă, la data de 20.06.2013, în calitate de debitoare, în dosarul execuţional nr. x/2013 al BEJ Y., să plătească sumele de bani datorate în baza sentinţei civile nr.7530 din 2.05.2012 a Judecătoriei Constanţa. Partea reclamantă a formulat contestaţie împotriva somației din data de 07.08.2013 şi a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare din aceeaşi dată, contestaţie care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentinţa civila nr. 436 din 17.01.2014 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 909 din 25.11.2014 a Tribunalului Constanţa.

În atare condiţii, partea reclamantă, în calitate de debitoare, a plătit părţii pârâte sumele datorate prin ordinul de plata nr. 5 din 27.05.2014 (în dosarul execuţional nr. x/2013).

În procedura de poprire, solicitarea de validare a popririi respinsă iniţial prin sentinţa civilă nr. 2486 din 10.10.2013 a Judecătoriei Moinești, a fost admisă, ulterior, prin decizia nr.286 din 3.12.2014 a Tribunalului Bacău, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.280 din 29.04.2015 a Curţii de Apel Bacău.

În această procedură, partea reclamantă (terţ poprit) a formulat apărări în condiţiile impuse de dispoziţiile art. 787 alin. (5) Cod procedură civilă, învederând instanţei de judecată că a plătit sumele datorate debitoarei sale (parte pârâtă în prezenta cauză), apărare care nu a fost primită în considerarea faptului că poprirea fusese înființată anterior declanșării procedurii execuţionale de către partea pârâtă, în calitate de creditoare, în dosarul execuţional nr.x/2013.

În atare condiţii, partea reclamantă, în calitate de terţ poprit, a achitat şi creditorilor părţii pârâte sumele de bani pe care pârâta le datora acestora, conform ordinului de plată nr. 10561 din 12.11.2015 şi extraselor de cont din 22.01.2016  şi 1.02.2016 (în dosarul execuţional nr. x/2010).

Rezultă că partea reclamantă a avut cunoştinţă de îmbogățirea patrimoniului părţii pârâte şi de diminuarea patrimoniului său cu sumele de bani plătite în plus, fără temei juridic, la momentul validării popririi înfiinţate la cererea creditorilor părţii pârâte prin decizia nr.286 din 3.12.2014 a Tribunalului Bacău.

 La această dată, partea reclamantă efectuase deja plata în baza titlului executoriu în care era debitoare din data de 27.05.2014 iar părţii pârâte îi fusese eliberată suma de 54194,66 euro în data de 19.06.2014 (rămânând de recuperat, potrivit încheierii din aceeaşi dată, o diferență de 5805,34 euro, pentru care partea pârâtă a declanșat o nouă procedură de executare, la data de 15.07.2015, în temeiul aceluiaşi titlu executoriu, în dosarul execuţional nr. x/ANV/2015 al BEJ Z.).

În atare condiţii de fapt, contestaţia la executare nu se constituia pentru partea reclamantă într-un remediu procedural eficient pentru valorificarea dreptului la recuperarea sumelor de bani cu care patrimoniul părţii pârâte s-a majorat fără temei legal, în detrimentul patrimoniului său, anume a sumelor pentru care a fost executată silit, prin poprire, la cererea creditorilor părţii pârâte, B. şi C., în baza obligaţiei valabile stabilite în sarcina părţii pârâte prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.2372/C din 17.11.2008 a Judecătoriei Mangalia

Concluzia se impune în considerarea dispoziţiilor art. 712 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit cărora, pe calea contestaţiei la executare, partea interesată poate cere desfiinţarea încheierilor date de executorul judecătoresc şi a actelor de executare doar dacă acestea au fost întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale, ceea ce nu s-a demonstrat în legătură cu actele întocmite în dosarele execuţionale nr. x/2013, x/2010 şi nr. x/ANV/2015.

Ca atare, prin intermediul acestui mijloc procedural, debitorul nu poate cere obligarea creditorului său la restituirea unor sume de bani pe care acesta, debitorul, ulterior plăţii făcute creditorului în baza unui titlu valabil, le-a plătit unor terţe persoane, întru-un alt dosar execuţional, în baza unui alt titlu executoriu, în calitate de terţ poprit, întrucât o astfel de solicitare excedează obiectului contestaţiei la executare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţiile legale menţionate.

De altminteri, în dosarul execuţional nr. x/2010 partea reclamantă a avut calitatea de terţ poprit, calitate în care nu putea formula contestaţie la poprire, întrucât acest lucru îi era interzis prin dispoziţiile art. 787 alin. (5) Cod procedură civilă.

Cu atât mai puţin acţiune în întoarcerea executării silite putea fi reţinută a reprezenta un mijloc procedural prin care partea reclamantă şi-ar fi putut valorifica dreptul la restituirea sumelor de bani cu care patrimoniul său a fost micșorat fără temei legal, cât timp nici titlurile executorii şi nici actele de executare întocmite în baza acestor titluri în dosarele execuţionale menţionate nu au fost desfiinţate, cerinţă impusă pentru exercitarea unei astfel de acţiuni prin dispoziţiile aer. 723 alin. (1) Cod procedură civilă.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în mod greşit în cauză a fost reţinută excepţia inadmisibilității acţiunii în restituirea îmbogățirii fără just temei, în considerarea nerespectării regulii relative la caracterul subsidiar al aceste acţiuni, prevăzute de dispoziţiile art. 1348 Cod civil.

Cât priveşte criticile subsumate de partea reclamantă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Considerentele hotărârii recurate evidențiază motivul pentru care instanţa de apel a reţinut inadmisibilitatea acţiunii deduse judecăţii, anume împrejurarea că, în raport de temeiurile de fapt şi de drept invocate, pretenţia de restituire dedusă judecăţii putea fi valorificată pe calea contestaţiei la executare, întemeiate pe dispoziţiile art. 712 Cod procedură civilă şi, respectiv, a acţiunii în întoarcerea executării, prevăzute de dispoziţiile art. 723 alin. (1) Cod procedură civilă, considerente eronate, astfel cum s-a statuat în cuprinsul prezentei decizii, şi care, fiind rezultatul aplicării greșite a normelor de drept analizate, atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Aşa fiind, Înalta Curte, în baza dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă şi ale art.496 alin.(2) Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de partea reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza aceleași instanţe pentru judecarea pe fond a  pretenției deduse judecăţii.

În rejudecare, instanţa de trimitere va proceda la individualizarea sumelor de bani plătite de partea reclamantă în cadrul procedurilor ce au făcut obiectul dosarelor execuţionale nr. x/2013 al BEJ Y., nr. x/2010  al BEJ  X. şi nr. x/ANV/2015 al BEJ Z., va statua asupra titlului cu care aceste sume au fost plătite şi va dispune, motivat în fapt şi în drept, asupra pretenției de restituire deduse judecăţii de partea reclamantă cu luarea în considerare a condiţiilor şi limitelor restituirii statuate prin dispoziţiile art. 1347 Cod civil.