Jurisprudență ÎCCJ | Încheiere prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune măsuri de supraveghere tehnică. Persoană care nu a avut calitatea de inculpat. Contestaţie. Competenţă

Articol incident: C. proc. pen., art. 145

În cazul în care urmărirea penală a început in rem şi s-a dispus clasarea, contestaţia formulată de persoana care nu a avut calitatea de inculpat împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus măsuri de supraveghere tehnică în cursul urmăririi penale se soluţionează de către judecătorii de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, iar nu de către judecătorul de cameră preliminară, chiar dacă procurorul a dispus clasarea, întrucât contestaţia formulată are natura unei căi de atac împotriva soluţiei dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi. – I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 107 din 27 februarie 2020

Prin încheierea penală nr. 9/CP-G din 20 ianuarie 2020, Tribunalul Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi privind soluţionarea contestaţiei formulate de contestatorul A. împotriva măsurii de supraveghere tehnică dispusă prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi nr. 289/IAV din 14 septembrie 2016, în dosarul Tribunalului Iaşi şi, în consecinţă:

A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară – completul de contestaţii, respectiv Curtea de Apel Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a constatat că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, iniţial stabilindu-se competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară, contestatorul A. a formulat contestaţie împotriva măsurii de supraveghere tehnică dispusă prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi nr. 289/IAV din 14 septembrie 2016, în dosarul Tribunalului Iaşi, solicitând efectuarea unui control al legalităţii şi temeiniciei măsurii de supraveghere tehnică, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 244/2017, publicată în M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017. Pe cale de consecinţă, a solicitat excluderea mijloacelor de probă (interceptărilor) care au fost administrate cu implicarea altor organe ale statului decât organele de urmărire penală, precum şi eliminarea de la dosarul cauzei a înregistrărilor efectuate şi a proceselor-verbale de redare realizate pe baza acestora.

La primul termen de judecată, s-a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, după ce, în prealabil, s-a stabilit că aparţine competenţa funcţională de soluţionare a prezentei contestaţii judecătorului de drepturi şi libertăţi.

Analizând contestaţia prin prisma motivelor formulate şi a normelor de competenţă funcţională şi după materie incidente, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi a reţinut că, în susţinere, contestatorul petent A. a arătat că pe baza plângerii formulate de numita B., în conţinutul căreia nu exista un minim de informaţii, cel puţin cu privire la persoana sa, în faza de urmărire penală in rem s-au încuviinţat şi administrat procedee probatorii care sunt extrem de intruzive în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanelor vizate, fără să se poată face dovada unei suspiciuni rezonabile, în sensul legii procesual penale. Prin urmare, în mod nelegal şi netemeinic au procedat procurorul de caz şi judecătorul de drepturi şi libertăţi, solicitând, respectiv autorizând măsuri de supraveghere tehnică, fără să existe o situaţie de fapt conturată în actul de sesizare a organelor de urmărire penală. Totodată, a invocat faptul că măsura de supraveghere tehnică a fost adusă la îndeplinire de către sau cu implicarea unor organe care nu aveau calitatea de organe de urmărire penală şi, prin urmare, nici competenţa materială şi funcţională de a realiza procedee probatorii.

Contestatorul a mai subliniat că, în ciuda faptului că legiuitorul nu s-a conformat Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 244/2017, prezenta cerere reprezintă o cale de atac exercitată de o persoană care nu are calitatea de inculpat, prin care se solicită analiza legalităţii şi temeiniciei unei măsuri de supraveghere tehnică dispusă şi administrată cu încălcarea dreptului la viaţă privată prevăzut în art. 26 din Constituţia României şi art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Aşa cum rezultă din hotărârea Curţii Constituţionale menţionată anterior, cât priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să o poată accesa, în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri, fapt ce determină încălcarea art. 26 şi art. 53 din Constituţie, precum şi a art. 8 şi art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Implicit, statului îi revenea şi obligaţia de a reglementa corespunzător procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate.

Suplimentar, judecătorul a constatat că, aşa cum rezultă din analiza jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, respectiv hotărârile pronunţate în cauza Bălteanu c. României – 16 iulie 2013 şi Patriciu c. României – 17 ianuarie 2012, eficienţa căii de atac se analizează în funcţie de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, de acordarea de despăgubiri pentru ingerinţa în exercitarea dreptului la viaţă privată, solicitări pe care le-a formulat şi contestatorul din prezenta cauză.

Având în vedere absenţa unui text de lege care să reglementeze expres calea de atac ce poate fi exercitată de o persoană vizată de o măsură de supraveghere tehnică, alta decât inculpatul, în raport de care s-a dispus o soluţie de neurmărire penală, judecătorul a apreciat că temeiul de drept al acestei contestaţii constă în dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cât priveşte competenţa judecătorului de cameră preliminară, iniţial învestit cu soluţionarea prezentei cauze, s-a apreciat că nu poate fi asimilat controlul de legalitate exercitat de către judecătorul de cameră preliminară potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 C. proc. pen. sau cel prevăzut în art. 346 C. proc. pen. căii de atac exercitate de către o persoană care a fost supusă unei măsuri de supraveghere tehnică în faza de urmărire penală in rem, alta decât inculpatul. Obiectul prezentei contestaţii are în vedere controlul jurisdicţional al unui procedeu probatoriu, independent de soluţia dată în faza de urmărire penală; or, câtă vreme nu este pusă în discuţie soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată, s-a apreciat că judecătorul de cameră preliminară nu poate exercita controlul a posteriori al legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale in rem.

Având în vedere temeiul de drept al căii de atac uzitate în cauza de faţă, precum şi împrejurarea că, împotriva soluţiilor judecătorului de drepturi şi libertăţi, pronunţate potrivit competenţei funcţionale a acestuia, în cursul fazei de urmărire penală, calea de atac care se poate exercita este contestaţia, care cade în competenţa funcţională a judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, precum şi ţinând seama de Legea de modificare a noului Cod de procedură penală, aflată în stadiul de proiect, care reglementează expres contestaţia exercitată de persoana care a fost supusă unei măsuri de supraveghere tehnică, contestaţie care se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei de judecată care a dispus sau a confirmat măsura şi se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cauza de faţă a apreciat că excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu este întemeiată.

Prin încheierea nr. 24/CDL/2020 din 7 februarie 2020, Curtea de Apel Iaşi a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi materiale a Curţii de Apel Iaşi – complet de judecători de drepturi şi libertăţi, excepţie invocată de petentul A., prin apărător ales.

În baza art. 50 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de petentul A., în favoarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi.

În baza art. 51 alin. (2) C. proc. pen., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală cu soluţionarea acestuia.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că, după învestirea Curţii de Apel Iaşi – completul judecător de drepturi și libertăți, contestații, la termenul de soluționare stabilit inițial pentru data de 5 februarie 2020, petentul, prin apărător ales, a invocat excepția necompetenței funcționale și materiale a Curții de Apel Iași.

Deliberând cu privire la excepţia necompetenţei funcționale și materiale invocate, Curtea de Apel Iaşi a constatat că aceasta este întemeiată, reţinând că petentul A. a fost suspus măsurii supravegherii tehnice, în baza încheierii nr. 289/IAV din 14 septembrie 2016 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași, pentru o durată de 30 de zile. În dosarul de urmărire penală, procurorul a dispus soluția de clasare a cauzei, în raport cu infracțiunile care au făcut obiectul urmăririi penale in rem, prin ordonanţa din data de 29 mai 2019. La finalul urmăririi penale, persoanele care au fost supuse măsurilor de supraveghere tehnică în cursul urmăririi penale, printre care și petentul A., au fost încunoștințate referitor la măsura dispusă, petentul solicitând accesul la dosarul de urmărire penală și la interceptările efectuate.

Ulterior rămânerii definitive a soluției de clasare dispusă de procuror, petentul A. a înțeles să se adreseze Tribunalului Iași, judecătorul de cameră preliminară, solicitând acestuia să procedeze la verificarea legalității încheierii judecătorului de drepturi și libertăți nr. 289/IAV din 14 septembrie 2016 și a legalității procedeului probatoriu al supravegherii tehnice și, constatând nelegalitatea acestora, să procedeze la înlăturarea probelor astfel obținute, cu acoperirea prejudiciului produs petentului prin încălcarea dreptului său la viață privată.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași – judecătorul de cameră preliminară, la data de 19 decembrie 2019. La termenul din data de 20 ianuarie 2020, judecătorul a solicitat petentului, prin apărător ales, să indice temeiul de drept al cererii formulate, acesta precizând că cererea formulată are la bază Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 244/2017. În acest context, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iași a reținut că nu-i aparține competența funcțională de soluționare a cererii, întrucât „cererea nu se fundamentează pe critici aduse soluției de clasare a cauzei” și, invocând necompetența sa funcțională, a considerat că judecătorul de drepturi și libertăți ar avea o competență în privința cererii deduse judecății.

Totuși, în același timp, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași a considerat că din punct de vedere material competența de soluționare a cererii aparține judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Iași – completul de contestații, întrucât, pe de o parte, petentul critică soluția dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți prin încheierea nr. 289/IAV din 14 septembrie 2016, iar soluțiile dispuse de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul tribunalului sunt verificate de completul de contestații din cadrul curții de apel, iar pe de altă parte, ar exista un proiect de lege prin care, în aplicarea Deciziei nr. 244/2017 a Curţii Constituţionale a României, contestaţia exercitată de persoana care a fost supusă unei măsuri de supraveghere tehnică se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, procedând la declinarea competenței.

Reține curtea de apel, cu prioritate, că un text al unui proiect de lege nu ar putea în nicio situație să fie invocat, nici măcar cu titlu de referinţă, în determinarea competenței de soluționare a unei cauze, indiferent de instanța competentă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în materia modificărilor legislative, este o efervescenţă de proiecte/propuneri de acte normative, unele dintre acestea nemaiajungând să parcurgă procesul de legiferare.

Prin Decizia nr. 244/2017, Curtea Constituțională a reținut că în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Curtea a constatat că în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să o poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 și art. 53 din Constituție, precum și a celor ale art. 8 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pentru aceste motive, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 C. proc. pen. care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

Deși a fost publicată în M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017, nici până în prezent legiuitorul nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstituțional, pentru a-l pune în acord cu decizia Curții. S-a constatat astfel că petentul A., prin cererea de față, a înțeles să uzeze de o cale de atac la care este îndrituit potrivit deciziei Curții Constituționale anterior expuse și reglementărilor C.E.D.O. (a se vedea cauza Pruteanu c. României din 3 februarie 2015), dar care nu are o reglementare expresă în dreptul intern.

În acest context, procedurii de față îi sunt aplicabile principiile generale de drept, inclusiv cu privire la competenţă, și nu dispozițiile unui proiect de lege, cum eronat a reținut judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Iași.

Curtea de apel a reţinut că, prin cererea dedusă judecăţii, petentul A. a solicitat nu doar analiza legalităţii încheierii judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iaşi nr. 289/IAV din 14 septembrie 2016, ci şi a legalității procedeului probatoriu al supravegherii tehnice, în considerarea interesului său procesual privind înlăturarea probelor astfel obţinute, respectiv a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate autorizat. Prin urmare, instanţa nu a fost învestită limitat la verificarea încheierii anterior menţionate, cum eronat a considerat judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, ci în cadrul unei proceduri mai largi ce vizează legalitatea procedeului probatoriu şi al probelor astfel obţinute, analiză specifică, ca şi reglementare, procedurii de cameră preliminară.

Deşi este adevărat că petentul nu a solicitat o atare analiză în cadrul plângerii împotriva soluţiei dispuse de procuror, motiv pentru care Tribunalul Iaşi – judecătorul de cameră preliminară s-a considerat necompetent a soluţiona cererea, acesta nici nu avea deschisă o astfel de cale, întrucât probele contestate au fost administrate cu urmărirea penală începută in rem, iar petentul A. nu a avut nici măcar calitatea de suspect.

Pe de altă parte, din moment ce urmărirea penală a fost finalizată, prin clasare, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu mai poate avea vreo competenţă funcţională în legătură cu cererea de faţă.

Faptul că orice competenţă funcţională a judecătorului de drepturi şi libertăţi încetează la momentul finalizării urmăririi penale rezultă din mai multe texte ale Codului de procedură penală. Astfel:

Având în vedere şi dispoziţiile art. 54 C. proc. pen. care prevăd o competenţă funcţională mai largă a judecătorului de cameră preliminară, competenţă legată de competenţa instanţei din care acesta face parte, rezultă cu prisosinţă, ca principiu al Codului de procedură penală în vigoare, că judecătorul de cameră preliminară are competenţa de a soluţiona cereri legate de urmărirea penală finalizată de procuror, competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi oprindu-se odată cu finalizarea urmăririi penale.

Prin urmare, din punct de vedere funcţional, prin raportare la faptul că urmărirea penală în dosarul în care a fost administrat procedeul probatoriu contestat de petent era finalizată, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că avea competenţa de a soluţiona cererea formulată de petentul A., în cauza de faţă, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, şi nu judecătorul de drepturi şi libertăţi, cum eronat s-a reţinut prin încheierea Tribunalului Iaşi nr. 9/CP-G din 20 ianuarie 2020.

În plus, acest judecător de cameră preliminară este aferent ca şi competenţă materială Tribunalului Iaşi, şi nu curţii de apel. Din toate reglementările legale anterior menţionate se desprinde principiul că cel care este îndrituit legal de a soluţiona cereri vizând o urmărire penală finalizată de procuror este judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în cazul de faţă Tribunalul Iaşi, instanţă care, de altfel, a şi „supervizat” urmărirea penală prin intermediul judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul acesteia.

Reţinând că cererea petentului A. revenea în competenţa de soluţionare a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, curtea de apel a constatat că inclusiv acest judecător, învestit iniţial, s-a considerat necompetent funcţional, potrivit celor menţionate în încheierea de dezbateri din 13 ianuarie 2020.

Prin raportare şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a reţinut că, atunci când foloseşte termenul de „instanţă” în cuprinsul art. 51 C. proc. pen., legiuitorul actual se referă la instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, fără însă a exclude din înţelesul acestei noţiuni pe judecătorul de cameră preliminară, de vreme ce una din atribuţiile acestuia în procedurile reglementate în art. 341 C. proc. pen. şi art. 342 şi urm. C. proc. pen. constă tocmai în verificarea competenţei sale (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 409 din 31 octombrie 2019), competenţă ce revine şi judecătorului de drepturi şi libertăţi, curtea de apel – judecătorul de drepturi şi libertăţi, completul de contestaţii, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Iaşi – judecătorul de cameră preliminară şi judecătorul de drepturi şi libertăţi, pe de o parte, şi Curtea de Apel Iaşi, pe de altă parte, reţinând că Tribunalului Iaşi – judecătorul de cameră preliminară îi revine competenţa materială şi funcţională de soluţionare a cererii formulate de petentul A., conform principiilor de drept extrase în acest caz de vacatio legis.

Fiind sesizată, în temeiul art. 51 alin. (1) C. proc. pen., cu rezolvarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, competenţa de soluţionare revine completului competent de drepturi şi libertăţi în materia contestației din cadrul Curții de Apel Iași, având în vedere că, prin cererea înregistrată la data de 19 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului Iași, petentul A. a formulat contestaţie împotriva încheierii nr. 289/IAV din 14 septembrie 2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi.

În acest sens, se constată că, în baza încheierii nr. 289/IAV din 14 septembrie 2016 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, petentul A. a fost suspus măsurii supravegherii tehnice în dosarul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Iași, dosar în care, prin ordonanţa din data de 29 mai 2019, procurorul a dispus soluția de clasare a cauzei, în raport cu infracțiunile care au făcut obiectul urmăririi penale in rem. Ulterior rămânerii definitive a soluției de clasare dispusă de procuror, petentul A. s-a adresat judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi cu o cerere intitulată „contestaţie împotriva măsurii de supraveghere tehnică“, solicitând acestuia să procedeze la verificarea legalității încheierii judecătorului de drepturi și libertăți nr. 289/IAV din 14 septembrie 2016 și a legalității procedeului probatoriu al supravegherii tehnice, cerere asupra căreia judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu este competent să se pronunţe, întrucât nu sunt aduse critici soluţiei de clasare a cauzei, considerând totodată că solicitările petentului trebuie soluţionate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi.

Examinând motivarea contestaţiei care a generat prezentul conflict de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta are la bază critici asupra soluţiei dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, arătându-se expres că se critică dispunerea măsurii de supraveghere tehnică faţă de contestatorul A. fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 139 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2), precum şi la proporţionalitatea măsurii cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea faptei.

Astfel, pe fondul contestaţiei se susţine că, în mod nelegal şi netemeinic, judecătorul de drepturi şi libertăţi a admis cererea procurorului şi a dispus emiterea mandatului de supraveghere tehnică faţă de A. fără să existe o suspiciune rezonabilă bazată pe probe concludente (în speţă existând doar nişte bănuieli expuse în cuprinsul unei sesizări de către numita B.) şi fără ca măsura să respecte cerinţa de proporţionalitate cu restrângerea dreptului la viaţă privată, în condiţiile în care a fost luată doar în baza unei sesizări care nu conţinea detalii concrete şi pertinente privind presupusa comitere a unor fapte penale.

În acest context, reţinând că natura cererii petentului, adresată iniţial judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, este aceea a unei căi de atac împotriva soluţiei dispusă de către un judecător de drepturi şi libertăţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi în cauză este pronunţată o soluţie definitivă de netrimitere în judecată, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi şi-a declinat, în mod corect, competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, completul de contestaţii, în speţă Curtea de Apel Iaşi.

De altfel, o atare soluţie referitoare la competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi cu privire la măsurile de supraveghere tehnică este reflectată şi de către practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel de cereri fiind soluţionate de către completele competente de judecători de drepturi şi libertăţi în materia contestaţiei din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă în cauzele în care au fost formulate se pronunţate o soluţie definitivă de netrimitere în judecată.

În consecință, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe petentul A. în favoarea completului competent de drepturi şi libertăţi în materia contestației din cadrul Curții de Apel Iași, instanță căreia i s-a trimis dosarul.

Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.