Jurisprudența ÎCCJ | Neîndeplinirea obligației legale de semnalizare a sensului giratoriu pe un drum județean. Accident rutier. Acțiune în despăgubiri

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, instituită potrivit art. 5 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 în sarcina administratorului drumului public, decurge din obligaţia impusă de art. 5 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr.195/2002, potrivit căruia: „(1) Administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competenţelor ce îi revin, cu avizul poliţiei rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, şi să le menţină în stare corespunzătoare. (2) Administratorul drumului public sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze corespunzător, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjeneşte sau pune în pericol siguranţa circulaţiei, şi să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia.”

Acest text de lege se aplică cu prioritate față de norma generală din Codul civil, ce instituie obligația generală de răspundere în sarcina proprietarului bunului, respectiv a paznicului juridic al acestuia, potrivit principiului de aplicare a legii specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant.

Prin urmare, în acțiunea în despăgubiri, unitatea administrativ teritorială nu are calitate procesuală pasivă, întrucât obligaţia legală a cărei încălcare a condus la producerea evenimentului rutier ce a avut drept consecință avarierea autovehiculului reclamantei este aceea a lipsei de semnalizare a sensului giratoriu pe sectorul de drum în care s-a produs accidentul, obligație care, potrivit legii, nu este în sarcina sa.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2233 din 27 octombrie 2021

Pârâta UAT Judeţul Satu Mare a depus întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive din perspectiva disp. art. 30 alin. 4 din O.U.G. nr. 195/2002 coroborate cu art. 22 din O.G. nr. 43/1997, responsabilitatea pentru aspectele invocate de către reclamantă revenind, în plan legal, administratorului drumului public în cauză, în speţă Consiliului Judeţean Satu Mare.

Recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

În mod greşit a fost reţinută culpa concurentă de 20% a conducătorului auto angajat al recurentei în producerea accidentului rutier din data de 06.11.2018. Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică auto, şi dacă autovechiculul circula cu viteza de 50 km/h accidentul tot nu ar fi putut fi evitat, datorită lipsei de semnalizare a sensului giratoriu, situaţie ce denotă culpa exclusivă a administratorului drumului. Acest aspect a fost apreciat, în mod corect, de către tribunal, ca fiind exonerator de răspundere pentru conducătorul auto. Subsumat acestei critici, recurenta precizează că nu au fost avute în vedere următoarele probe: procesul-verbal nr. 16017/11.08.2014 întocmit de Consiliul Judeţean Satu Mare-Direcţia Dezvoltare Regională, Adresa nr. 4755/08.05.2018 a Consiliului Judeţean Satu Mare, Adresa nr. 20594/06.12.2019 a IPJ Satu Mare (prin care s-a reţinut că în zonă a mai avut loc un accident tot datorită faptului că sensul giratoriu nu era semnalizat), Adresa nr. 355468/08.11.2018 a IPJ Satu Mare (prin care s-a semnalat Consiliului Judeţean că în zonă nu sunt suficiente indicatoare şi marcaje rutiere care să semnalizeze participanţilor la trafic existenţa acestei intersecţii), depoziţia martorului B. Recurenta a criticat şi procentul de 20% al culpei, în condiţiile în care viteza depăşită de către şofer este sub 10 km şi în limita de toleranţă prevăzută de O.U.G. nr. 195/2002;

Referitor la despăgubirile stabilite, recurenta a arătat că, întrucât culpa exclusivă în producerea accidentului aparţine pârâtului Consiliul Judeţean Satu Mare, acesta trebuia să suporte în totalitate despăgubirile acordate. Instanţa de apel a greşit când şi-a fundamentat înlăturarea aplicării TVA-ului asupra sumei de bani pe care recurenta urma să o primească cu titlu de despăgubire lunară rezultată din lipsa de beneficiu a autovehiculului. Încadrarea sumei cu titlu de despăgubiri ca profit net este greşit făcută, atâta vreme cât rezultă din raportul de expertiză contabilă si din situaţia analitică faptul că venitul contabil este denumit venit brut şi nu venit net, chiar dacă s-au scăzut cheltuielile de transport, deoarece fiind o firmă plătitoare de TVA, indiferent ce sumă de bani intră în contul firmei se aplica TVA asupra acesteia. Instanţa de apel a acordat ca şi despăgubire pentru beneficiul nerealizat din lipsa de utilizare a autotrenului suma cea mai mică, fără TVA, rezultată din raportul de expertiză, făcând abstracţie că în  perioada ulterioară producerii accidentului profitul realizat cu un vehicul similar cu cel avariat a fost de 12,774. 50 ron lunar şi nu 12.222,23 rol lunar cum a rezultat din expertiza contabilă. Instanţa de apel trebuia să facă o medie între cele două profituri şi să acorde acea medie care ar fi fost de 12,498,36 ron lunar, raportându-se la venitul fără TVA, dacă tot a acordat venit fără TVA, aceasta fiind suma corectă care trebuia să se acorde cu titlu de despăgubiri lunare pentru lipsa de folosinţă a autovehiculului;

 În mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a UAT Satu Mare, fiind greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 5 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 22 din O.G. nr. 43/1997 şi art. 1376 Cod civil.

Recurentul-pârât Consiliul Judeţean Satu Mare a învederat următoarele critici:

Referitor la culpa în producerea accidentului, recurentul-pârât arată că din toate probele de la dosar, rezultă, fără echivoc că şoferului autovehiculului îi aparţine întreaga culpă pentru producerea evenimentului rutier, deoarece nu a respectat prevederile legale referitoare la viteza de circulaţie pe drumurile publice şi la adaptarea acesteia la condiţiile speciale de drum.

În acest sens, instanţa de apel a soluţionat litigiul fără luarea în considerare a prevederilor incidente în cauză, respectiv cele ale art. 50 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cărora viteza legală în cauză era de 40 km/h. De asemenea, nu au fost luate în considerare dispoziţiile art. 48 din acelaşi act normativ, conform cărora „Conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă”. Adaptarea vitezei de circulaţie a autovehiculului la condiţiile de drum ar fi putut conduce la evitarea evenimentului rutier, respectiv coliziunea cu sensul giratoriu. Dacă şoferul ar fi condus preventiv, având în vedere condiţiile de ceaţă şi noapte, ar fi putut sa traverseze în siguranţă sensul giratoriu.

Ambele reglementări conţin obligaţii legale pe care conducătorul auto nu le-a respectat. Nerespectarea acestor obligaţii legale care prevăd limite de viteză au constituit cauza directă şi principală, respectiv esenţială, în producerea evenimentului rutier soldat cu prejudiciile reclamate de societate. Prin urmare, cauza principală şi directă a accidentului este neadaptarea vitezei la condiţiile de drum şi nerespectarea vitezei, şi nu o circumstanţă colaterală constând într-o obligaţie a autorităţii. Faptul că şoferul autovehiculului nu a respectat prevederile legale reiese, fără echivoc, din procesul-verbal seria PSMX nr. 029792 emis de Secţia de Poliţie Beltiug ca organ constatator, care nu a fost contestat sau anulat şi constituie astfel un titlu executoriu, şi din care rezultă faptul că singura cauză a producerii accidentului pe DJ 1Q8L a constat în fapta conducătorului auto de nerespectare, cu vinovăţie, a regimului de viteză în condiţii de ceaţă cu vizibilitate sub 100 metri, motiv pentru care acesta a intrat în coliziune cu sensul giratoriu aflat la intrarea în localitatea Terebeşti. De altfel, şoferul vinovat a fost şi sancţionat tocmai pentru ca „nu a respectat regimul de viteză în condiţii de ceaţă”, pierzând controlul autovehiculului şi intrând în plin în sensul giratoriu. Prin urmare, accidentul nu a fost determinat de cauzele invocate de reclamantă, ci a fost rezultatul vinovăţiei şoferului profesionist, care nu a respectat regimul de viteză şi nu a adaptat viteza la condiţiile de noapte şi de ceaţă cu o vizibilitate sub 100 de metri pe acest traseu. Chiar şi instanţa de apel a reţinut faptul că şoferul nu a adaptat viteza la condiţiile de ceaţă, a depăşit viteza legală şi nu a condus cu acea prudenţă impusă de lege atunci când condiţiile de vizibilitate sunt reduse, încălcare a legii ce a fost sancţionată de autorităţile competente prin aplicarea unei sancţiuni.

   Referitor la despăgubirile acordate, recurentul-pârât arată că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că este relevantă, din perspectiva cuantificării profilului net ce s-ar fi obţinut din exploatarea autovehiculului, situaţia analitică a firmei privind profitul brut realizat pe un mijloc de transport similar pe perioada 06-11.2018-30.06.2020 şi sinteza situaţiei analitice prin care sunt scăzute din profitul brut toate cheltuielile, inclusiv impozitul, stabilindu-se un profit fără TVA de 12.7700 lei pe lună pe perioada amintită anterior. Instanţa de apel s-a pronunţat luând în considerare doar documentele depuse în probaţiune de reclamantă care nu sunt complete, nu există documente care să acopere întreaga perioadă luată în considerare de instanţă şi nu reprezintă documente oficiale, fără a dispune o expertizare a acestora de către un specialist cu competenţe contabile şi financiare. Astfel, nu s-a depus bilanţul contabil şi balanţa contabilă pe perioada 06.11.2018-30-06.2020 la care s-a referit instanţa de apel, din care să rezulte profitul net al societăţii în această perioadă. Fişele informative depuse în probaţiune nu acoperă în totalitate perioada mai sus menţionată. În ceea ce priveşte situaţia analitică a firmei privind profitul brut şi sinteza situaţiei analitice, acestea sunt situaţii întocmite de administratorul societăţii pro causa, fără a fi nişte înscrisuri înregistrate la un organ fiscal, instanţa preluând doar nişte cifre în baza cărora a pronunţat hotărârea. Instanţa de apel nu ar putea pronunţa o soluţie pertinentă cu privire la daunele morale pretinse de reclamantă fără să dispună efectuarea unei expertize contabile unde un specialist care să analizeze toate documentele contabile ale societăţii din care să reiasă, fără echivoc, care este, în realitate, suma pretinsă cu titlu de despăgubire pentru beneficiul nerealizat de către reclamantă.  

Din documentele depuse în probaţiune de către reclamantă rezultă că aceasta nu a fost împiedicată în nici un fel în desfăşurarea activităţii sale economice (respectiv efectuarea de transport rutier internaţional de mărfuri) de producerea evenimentului rutier din seara zilei de 06.11.2018, care să fi dus la diminuarea profitului realizat. Societatea-reclamantă avea licenţă de transport, aşa că putea să efectueze aceste transporturi cu alte autovehicule similare pe care le deţine, onorând contractele şi comenzile şi obţinând profit. Instanţa de apel chiar a constatat, pe baza înscrisurilor depuse la dosar de reclamantă, existenţa unor încasări considerabile ale societăţii în perioada ulterioară evenimentului rutier, deci aceasta nu a suferit nicio pierdere, chiar dacă unul dintre autovehicule a fost avariat. Mai mult, din documentul cu nr. 1450820, rezultă că licenţa pentru transportul rutier internaţional pentru autovehiculul cu nr. de înmatriculare (…) a expirat exact în ziua în care a avut loc evenimentul rutier. Din al doilea document, respectiv nr. 0177748, nu rezultă pentru care autovehicul a fost acordată licenţa de transport, fiind menţionată doar societatea-reclamantă. Aşadar, societatea avea licenţe de transport, avea autovehicule cu care să efectueze transport intern şi internaţional, deci putea obţine profit în continuare.

Instanţa de apel a stabilit o culpă concurentă în proporţie de 20% a conducătorului auto, însă nu explică şi nu motivează cum a ajuns să proporţioneze această culpă şi cum a stabilit  întinderea culpei fiecăreia dintre părţile litigante. S-a mărginit la a se prevala de dispoziţiile art. 1371 C.civ. care se referă la vinovăţia comună şi la interpretarea acestui articol dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 12/2016, unde se prevede că: „Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din Codul civil se interpretează in sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă”.

Dispoziţiile art. 1385 alin. 2 C.civ., invocate de instanţa de apel, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece producerea unui prejudiciu viitor este îndoielnică, dacă se are în vedere că activitatea reclamantei nu este perturbată în vreun fel de absenţa unui autovehicul.

5.Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată. Contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, instanţa de apel nu a aplicat greşit legea şi nu a reţinut culpa exclusivă a administratorului drumului, ci o culpă concurentă a conducătorului societăţii de 20%, prejudiciul material fiind stabilit potrivit culpei reţinută în sarcina fiecăreia dintre părţi. Instanţa de apel a analizat cauza sub toate aspectele, cel al culpei şi cel al cuantumului despăgubirilor, astfel încât nu se justifică trimiterea cauzei în rejudecare. Probele administrate nu au fost ignorate, iar apărările în sensul că pârâtul nu are nicio culpă în producerea accidentului nu pot fi reţinute. Instanţa de apel nu s-a substituit unui expert contabil, ci a acordat despăgubirile materiale în baza expertizei contabile administrate în faţa instanţei de fond. În cauză nu are relevanţă că societatea a efectuat operaţiuni de transport cu alt autovehicul, ci important este că nu a putut folosi pe cel avariat.

Recurentul-pârât Consiliul Judeţean Satu Mare a formulat întâmpinare la recursul reclamantei prin care a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia. Din toate probele dosarului rezultă că întreaga culpă aparţine şoferului autovehiculului, care nu a respectat prevederile legale  referitoare la viteza de circulaţie pe drumurile publice şi adaptarea acesteia la condiţiile speciale de drum. Despăgubirile au fost acordate exclusiv pe baza documentelor neoficiale depuse de către reclamantă, fără a se dispune expertizarea acestora. În mod legal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a UAT Satu Mare, întrucât calitatea procesuală pasivă revine administratorului drumului care, în cauză, este Consiliul Judeţean Satu Mare, conform art. 5 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, normă ce se aplică cu prioritate faţă de norma generală din Codul civil ce instituie obligaţia generală de răspundere în sarcina proprietarului bunului.

Pârâta UAT Satu Mare a formulat întâmpinare la ambele recursuri prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, admiterea recursului pârâtei, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. Intimata a susţinut în totalitate apărările recurentului pârât în ceea ce priveşte culpa în producerea accidentului, acordarea despăgubirilor şi modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a UAT Satu Mare, expunând argumente identice cu cele ale recurentului-pârât.

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la recursul reclamantei SC A. SRL, Înalta Curte reţine că această parte deduce judecăţii, în esenţă, trei aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, respectiv: greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei UAT Judeţul Satu Mare, greşita reţinere a culpei comune a şoferului societăţii în producerea accidentului rutier şi cuantumul despăgubirilor acordate în ce priveşte beneficiul nerealizat, despre care arată că este subdimensionat, faţă de solicitările din cererea de chemare în judecată.

În ce priveşte recursul pârâtului Consiliul Judeţean Satu Mare, Înalta Curte reţine că motivele de nelegalitate vizează modalitatea de stabilire a culpei (în sensul că aceasta ar aparţine exclusiv conducătorului auto) şi cuantumul despăgubirilor reprezentând beneficiul nerealizat acordate reclamantei.

Întrucât parte din aceste critici se suprapun, vizând aceleaşi aspecte, dar susţinute de argumente în sens contrar faţă de partea adversă, Înalta Curte le va analiza în cadrul unor considerente comune, astfel:

Referitor la calitatea procesuală pasivă a UAT Judeţul Satu Mare, în mod corect instanţele anterioare au reţinut că această entitate nu are o astfel de calitate în cauză, întrucât obligaţia legală a cărei încălcare a condus la producerea evenimentului rutier (aşa cum a fost susţinută prin cererea de chemare în judecată), este aceea a lipsei de semnalizare a sensului giratoriu pe sectorul de drum în care s-a produs accidentul şi nu este în sarcina sa,  potrivit legii.

Obligația legală pentru semnalizarea drumului revine administratorului acestuia, care în speță este Consiliul Județean Satu Mare, aşa cum statuează dispoziţiile art. 5 alin 6 din O.U.G. nr.195/2002, respectiv „În cazul producerii unui eveniment rutier ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, precum şi a obstacolelor ori lucrărilor care se execută pe acesta, administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor răspunde, după caz, administrativ, contravenţional, civil sau penal, în condiţiile legii.”

Această răspundere decurge din obligaţia impusă de art. 5 alin 1 și 2 din O.U.G. nr.195/2002 şi anume „1) Administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competenţelor ce îi revin, cu avizul poliţiei rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, şi să le menţină în stare corespunzătoare. (2) Administratorul drumului public sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze corespunzător, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjeneşte sau pune în pericol siguranţa circulaţiei, şi să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia.”

Textul legal se aplică cu prioritate față de norma generală din Codul Civil, ce instituie obligația generală de răspundere în sarcina proprietarului bunului, respectiv a paznicului juridic al acestuia, potrivit principiului de aplicare a legii specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, astfel încât critica recurentei-reclamante privind greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 1357, art. 1377, art. 1376 Cod civil, nu poate fi primită.

Cât privește solidaritatea, ea trebuie să rezulte în mod expres din lege, or prevederile invocate și incidente nu reglementează în acest caz o răspundere solidară a administratorului drumului și a proprietarului acestuia.

Ca atare, este fără relevanţă calitatea de proprietar, obligaţia legală fiind instituită în sarcina administratorului drumului în temeiul unei norme speciale exprese. În acest context, critica recurentei-reclamante privind interpretarea şi aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a unor dispoziţii legale ce reglementează apartenenţa drumului public judeţean, cuprinse în O.G. nr. 43/1997, Legea nr. 215/2001 sau în anumite hotărâri de guvern, va fi înlăturată.

Referitor la culpa comună în producerea accidentului rutier, atât existenţa cât şi proporţia acesteia au fost stabilite în mod corect de către instanţa de apel, pe baza probatoriilor administrate în etapele procesuale anterioare şi care nu mai pot fi analizate de către instanţa de control judiciar.

În cauză nu există un text legal care să prevadă limita de viteză invocată de către recurentul-pârât, de 40 km/h, dispoziţiile art. 50 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2002 despre care acesta pretinde că au fost încălcate reţinând că „Viteza maximă admisă pentru autovehicule cu mase şi/sau Gabarite depăşite ori care transportă produse periculoase este de 40 km/h în localităţi, iar în afara localităţilor de 70 km/h.”, iar accidentul s-a produs în afara localităţii.

Totuşi, aceasta nu înseamnă că viteza de deplasare a unui autovehicul încărcat cu o greutate considerabilă, în condiţii de drum precare (noapte, ceaţă, semnalizare necorespunzătoare a drumului) nu presupune luarea unor măsuri de minimă diligenţă în ceea ce priveşte deplasarea pe sectorul de drum astfel caracterizat, în vederea evitării unor posibile evenimente rutiere.

De altfel, criticile ambilor recurenţi subsumate acestui motiv de nelegalitate vizează exclusiv aspecte de fapt ale pricinii, cu trimitere la modalitatea de administrare şi interpretare a probelor, în condiţiile în care aceste aspecte excedează limitelor în care instanţa de recurs poate exercita controlul de legalitate.

Ambii recurenţi critică modalitatea în care instanţa de apel a stabilit procentajul culpei dar, deşi subsumează acest motiv de recurs dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., nu indică textul legal pretins interpretat sau aplicat greşit de către instanţa de apel sub acest aspect.

Dispoziţiile art. 48 şi 50 din O.U.G. nr. 195/2002 invocate de către recurentul-pârât, care reglementează regimul legal al vitezei pe drumurile publice, nu au relevanţă în ce priveşte concluzia instanţei de apel asupra culpei comune, întrucât instanţa s-a prevalat de raportul de expertiză şi de existenţa sancţiunii contravenţionale aplicate conducătorului auto de către organele de poliţie, iar nu de textele legale menţionate de către recurentul-pârât.

Prin urmare, întrucât criticile formulate nu sunt susţinute de argumente care să ateste nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul învederat, vor fi înlăturate, ca nefondate.

Referitor la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, contrar susţinerilor recurenţilor, aceasta nu a fost una discreţionară, ci a avut susţinere în actele depuse la dosarul cauzei în dovedirea prejudiciului cauzat.

Recurenta-reclamantă susţine că despăgubirile trebuiau suportate integral de către pârât şi că suma aferentă  beneficiului nerealizat trebuia acordată cu TVA, iar recurentul-pârât susţine că în stabilirea beneficiului nerealizat instanţa de apel a luat în considerare numai documentele depuse de către reclamantă, nu a dispus o expertiză contabilă pentru a stabili care este nivelul beneficiului nerealizat şi nu a luat în considerare faptul că profitul societăţii reclamante nu a fost diminuat, întrucât aceasta nu a fost împiedicată să desfăşoare activităţi economice de profil.

Întrucât s-a concluzionat, de prezenta instanţă, că stabilirea culpei şi a întinderii acesteia s-a făcut în condiţii de apreciere, pe baza elementelor de fapt decurgând din analiza probelor administrate de către instanţa de control judiciar devolutivă, este evident că şi despăgubirile stabilite în cauză, vor fi aferente procentului în care fiecare parte răspunde de accidentul produs.

În ceea ce priveşte acordarea beneficiului nerealizat, în mod corect instanţa de apel a reţinut că acesta nu poate cuprinde şi TVA, câtă vreme este vorba despre o taxă datorată în raporturile de drept fiscal care nu se circumscrie noţiunii de profit net al societăţii, ci vizează o obligaţie legală privind exploatarea unei întreprinderi, ce poate fi dedusă în condiţiile legii, astfel încât în final să fie suportată chiar de către consumator.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, dimensiunea beneficiului nerealizat a fost stabilită pe baza probelor dosarului, nu doar pe baza situației analitice a firmei privind profitul brut realizat pe un mijloc de transport similar pe perioada 06.11.2018-30.06.2020 și a sintezei situației analitice prin care sunt scăzute din profitul brut toate cheltuielile, inclusiv impozitul, stabilindu-se un profit fără TVA de 12.774,50 lei pe lună în perioada 06.11.2018-30.06.2020.

Astfel, distinct de raportul de expertiză contabilă efectuat la fond, în apel s-au depus înscrisurile solicitate de instanţă, respectiv acte contabile în legătură cu profitul net realizat al unui vehicul similar.

De aceea, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că reclamanta este îndreptățită la acordarea despăgubirilor pentru beneficiul nerealizat ca urmare a avarierii autovehiculului, pe perioada 06.11.2018-06.03.2021, prin raportare la suma fără TVA calculată la fond de expertul contabil. La sumele acordate cu titlu de despăgubiri, instanţa de apel a aplicat coeficientul de 20% al culpei comune, reducându-le în mod corespunzător.

Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că reclamanta avea și alte autovehicule închiriate cu care și-a desfășurat activitatea nu poate fi reținută, întrucât acordarea beneficiului nerealizat nu se raportează la faptul continuării sau încetării activităţii acesteia, ci la imposibilitatea obiectivă de a folosi autovehiculul avariat. Profitul realizat de către reclamantă în desfăşurarea activităţii sale specifice nu are relevanţă în ceea ce priveşte prejudiciul viitor. În lipsa reparării autovehiculului avariat şi a plăţii despăgubirii pentru distrugerea acestuia, acordarea şi pentru viitor a acestor despăgubiri se circumscrie dispoziţiilor art. 1385 alin. 2 C.civ., aplicabile în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi de pârâtul Consiliul Judeţean Satu Mare împotriva deciziei nr.  293/A din 9.03.2021  a Curţii de Apel Oradea – Secţia I civilă.