Jurisprudența ÎCCJ | Personal auxiliar și de specialitate al instanțelor judecătorești. Recunoaşterea vechimii în specialitate pentru perioada concediului de creştere a copilului realizat anterior anului 2012

Texte de lege incidente: Constituția României, art. 15 | Codul civil, art. 6 alin. (5) | O.U.G. nr. 124 /2011 | Legea-cadru nr. 153/2017 | Legea nr. 554/2004

1. Stabilirea vechimii în specialitate reprezintă o situație juridică în curs de modificare la data intrării în vigoare a legii noi, astfel că din punct de vedere al regulilor aplicării legii civile în timp, se încadrează în prevederile art. 6 alin. (5) din noul Cod civil, fiindu-i aplicabile pe deplin prevederile legii în forma modificată. Prin urmare, stabilirea vechimii (în muncă, în funcţie şi în specialitate) se face raportat la prevederile legale de la momentul stabilirii acesteia, astfel că orice act administrativ al angajatorului care realizează o asemenea statuare trebuie să respecte dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii acelui act. Cu alte cuvinte, curgerea ca atare a timpului ce poate fi calificat ca vechime de o anumită natură (în speţă, vechime în specialitate) se concretizează prin actul de stabilire a vechimii, acesta fiind cel care constituie sau modifică situaţia juridică a persoanei în cauză.

2. Orice ordin nou emis beneficiază de posibilitatea de atacare de către beneficiar, chiar dacă reiterează aspecte avute în vedere şi la emiterea ordinelor anterioare, cât timp, aşa cum s-a arătat deja, nu există o consolidare administrativă sau judiciară a refuzului, ca urmare a unei atacări a acestora. Altfel spus, preluarea unei aplicări eronate a legii prin acte administrative succesive neatacate de beneficiar nu poate duce la concluzia pierderii definitive a dreptului de a contesta un act administrativ ulterior.

Prin Încheierea din 17.07.2018, Tribunalul București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a trimis dosarul Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin Sentința Civilă nr. 6723 din 24.09.2018, Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 24.10.2018.

Recurenta a precizat cu titlu preliminar că, prin intermediul prezentei căi de atac, nu înţelege să critice şi soluţia pronunţată de către prima instanţă cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Dimpotrivă, obiectul prezentului recurs vizează exclusiv soluţia pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti din perspectiva temeiniciei acţiunii formulate. De asemenea, recurenta a arătat că nu critică nici modalitatea în care instanţa de judecată a reţinut situaţia de fapt, raportat la probele ce au fost administrate în dosar.

Prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile din materia recunoaşterii vechimii în specialitate în situaţia concediului pentru creşterea copilului anterior anului 2012, aspect ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. l) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Din această perspectivă, în sentinţa civilă recurată, s-a reţinut că perioada de creştere a copilului a fost recunoscută ca vechime în funcţie începând cu anul 2012, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 124 /2011. Astfel, anterior acestei date, dispoziţiile legale nu recunoşteau ca vechime în specialitate perioada concediului pentru creşterea copilului.

Recurenta a arătat că nu poate susţine acest argument, deoarece, conform art. 70 din Legea nr. 567 /2004 privind statutul personalului auxiliar al instanţelor judecătoreşti, „grefierii cu studii superioare juridice beneficiază de vechime în specialitate juridică, pentru perioada în care desfăşoară această activitate “.

De asemenea, art. 18 alin. (7) din O.U.G. nr. 148 /2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, astfel cum a fost introdus prin art .12 din Legea nr. 7 /2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 148 /2005, prevedea că „perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de pănă la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu, care se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu aceasta”.

Aşadar, nu pot fi primite considerentele în sensul că vechimea în specialitate ar fi recunoscută doar prin intermediul OUG nr. 124 /2011, care, în orice caz, nu poate produce efecte şi în intervalul iunie 2007 – martie 2010. Dimpotrivă, art. 17 din OUG nr. 124 /2011, prin intermediul căruia a fost modificat art. 18 alin. (7) din OUG nr. 148 /2005, nu vine decât să confirme o concluzie recunoscută în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anume aceea că perioada pentru creşterea copilului reprezintă vechime în specialitate.

Din această perspectivă, inclusiv în jurisprudenţa naţională s-a statuat în sensul că perioada de timp în care reclamanta a beneficiat de concediu pentru creşterea copilului de până la 2 ani se include în durata vechimii în specialitate a acesteia.

În sentinţa civilă recurată s-a mai reţinut că prin Decizia nr. 818 /03.07.2008 a Curţii Constituţionale, s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii. Din această perspectivă, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (I) din O.G. nr. 137 /2000, statuând că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Cu toate acestea, recurenta a precizat că, raportat la solicitările formulate prin cererea de chemare în judecată, instanţa nu a fost învestită să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, ci, dimpotrivă, să facă aplicarea în mod prioritar a prevederilor CEDO în materia protecţiei dreptului de proprietate privată şi să constate incidenţa art. 14 CEDO, în sensul existenţei unor distincţii între persoanele care au beneficiat de concediul pentru creşterea copilului raportat la intervalul de timp, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă în acest sens.

Strâns legat de argumentele reţinute de către curtea de apel, s-a mai precizat că nelegalitatea pe temeiul discriminării nu poate fi susţinută nici prin invocarea dispoziţiilor Constituţiei ori ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece dreptul la sporul pentru vechime în funcţie nu reprezintă un drept fundamental constituţional şi nici un drept câştigat. Ca atare, acordarea unor drepturi ce nu aparţin sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale reprezintă opţiunea exclusivă a legiuitorului

Referitor la acest aspect, se arată că, raportat la prevederile O.U.G. nr. 124 /2011, se află într-o profundă situaţie de discriminare, fiind încălcată egalitatea de tratament între persoanele ce se află în concediul pentru creşterea copiilor, indiferent de momentul la care acesta intervine.

Din această perspectivă, menţionează ca în prezenta cauză sunt incidente art. 16 din Constituţia României privind egalitatea în drepturi şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, în prezenta cauză, s-a realizat o distincţie între persoanele care au beneficiat de concediul pentru creşterea copilului raportat exclusiv la intervalul de timp în care acesta a avut loc, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă în acest sens, fiind nesocotite prevederile art. 14 din CEDO, prin conduita autorităţii pârâte de a emite ordine cu privire la drepturile salariale ale recurentei, fără a lua în considerare întreaga vechime în muncă şi în specialitate a recurentei.

Prin prevederile art. 14 din CEDO, statele au obligaţia de a nu supune nicio persoană aflată sub jurisdicţia sa unei discriminări. Or, dreptul la nediscriminare a fost grav încălcat în prezenta cauză, contrar ceea ce a reţinut Curtea de Apel Bucureşti în sentinţa recurată.

Doctrina a stabilit că este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru a fi în prezenţa unei situaţi de discriminare: existenţa unei diferenţe de tratament şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.

În ceea ce priveşte existenţa primei condiţii – existenţa unei diferenţe de tratament -aceasta este pe deplin satisfăcută, întrucât, conform art. 18 alin. (7) din OUG nr. 148 /2005, perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu.

Odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 124 /2011, articolul de lege menţionat anterior a fost modificat, sens în care s-a prevăzut că perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în munca şi în serviciu, precum şi în specialitate şi se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea.

Astfel, din instituirea unor privilegii doar în privinţa mamelor care au beneficiat de concediul pentru creşterea copilului ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 124 /2011 se creează o poziţie discriminatorie în detrimentul celorlalte categorii de persoane beneficiare de acelaşi tip de concediu de creştere a copilului, însă anterior datei de 31 decembrie 2010.

Referitor la cea de a doua condiţie – lipsa unei justificări obiective şi rezonabile – se poate observa că şi aceasta este îndeplinită, întrucât recurentei nu îi sunt acordate drepturile salariale aferente întregii vechimi în muncă, respectiv în specialitate, strict prin raportare la un criteriu temporal, care nu poate fi circumscris noţiunii de justificare obiectivă şi rezonabilă.

In mod contrar considerentelor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti din această perspectivă, dreptul la sporul pentru vechime în funcţie reprezintă un drept câştigat, intrând sub incidenţa dreptului de proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul adiţional, chiar dacă în perioada în care recurenta s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului nu exista reglementată încă, în mod expres, o dispoziţie legală care să recunoască această perioadă ca vechime în funcţie.

Din această perspectivă, recurentei îi este este constrâns în mod nejustificat dreptul de proprietate, având în vedere că în patrimoniul recurentei există un bun sau cel puţin o speranţă legitimă. Astfel, drepturile salariale de care ar trebui să beneficieze se calculează prin raportare la o anumită vechime în specialitate şi în muncă, situaţie ce presupune luarea în considerare şi a perioadei în care a beneficiat de concediul pentru creşterea copilului, anterior datei de 1 ianuarie 2012.

Instituirea unui tratament discriminatoriu între mame, prin omiterea de la stabilirea vechimii în muncă şi specialitate a perioadei în care a beneficiat de concediul pentru creşterea copilului, încalcă speranţa legitimă a recurentei în ceea ce priveşte dreptul de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Este unanim acceptat că, pentru a putea fi solicitată protecţia conferită de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, reclamantul trebuie să deţină un „bun”. Or, recurenta deţine un bun în sensul Convenţiei.

În accepţiunea Curţii, noţiunea de „bun” trece dincolo de înţelesul noţiunii de lucru, desemnând nu doar bunuri corporale, ci un ansamblu de drepturi şi interese ale unei persoane, cu valoare de active patrimoniale, inclusiv drepturile salariale.

Conform jurisprudenţei CEDO, privarea de proprietate este admisibilă numai atunci când sunt respectate trei condiţii: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică şi proporţionalitatea măsurii cu scopul vizat. Or, raportat la circumstanţele prezentei cauze, niciuna dintre aceste condiţii nu sunt îndeplinite.

Restrângerea în mod nejustificat a drepturilor salariale, prin refuzul de a i se recunoaşte o anumită vechime în muncă şi în specialitate, reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce are ca efect privarea recurentei de bunul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Prima instanţă a realizat o analiză atentă a actelor şi a lucrărilor dosarului, stabilind împrejurările esenţiale în cauză, a evocat normele de drept incidente în speţă, soluţia de respingere a acţiunii recurentei-reclamante exprimată prin dispozitiv fiind corolarul considerentelor hotărârii pronunţate.           În esenţă, nemulţumirea recurentei-reclamante constă în aceea că perioada în care s-a aflat în concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului, anterior datei de 1 martie 2010, nu a fost considerată drept vechime în specialitate, însă în perioada în care recurenta-reclamantă s-a aflat în concediul pentru creşterea copilului, concediu pe care doreşte sa îl valorifice ca reprezentând vechime in specialitate, nu exista nicio dispoziţie legală care să asimileze respectiva perioadă unei asemenea vechimi.

Actul normativ care a introdus dispoziţia referitoare la considerarea perioadei concediului pentru creşterea copilului drept vechime în specialitate, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124 din 27 decembrie 2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative care reglementează acordarea de Beneficii de asistenţă socială, a intrat în vigoare la o dată la care recurenta-reclamantă efectuase deja concediul respectiv, la data de 1 ianuarie 2012.

Prin urmare, acest act normativ care a modificat atât articolul 18 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148 /2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, cât şi art. 22 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111 /2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului, prin introducerea dispoziţiei referitoare la considerarea perioadei concediului pentru creşterea copilului drept vechime în specialitate, nu era în vigoare în perioada în care recurenta-reclamantă s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului.

Însăşi Constituţia României, revizuită, stabileşte la nivel de principiu, în art. 15 alin. (2), că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”       

În acord cu dipoziţiile constituţionale mai sus invocate, Codul civil, în art. 6 alin. (1), prevede că „legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.”           

Aşadar, intimata-pârâtă a respectat prevederile legale în vigoare la momentul de referinţă, afirmaţiile recurentei-reclamante fiind lipsite de justificare.

O altă problemă esenţială este aceea potrivit căreia ordinele atacate de recurenta-reclamantă nu vizează reîncadrarea acesteia ca urmare a întoarcerii din concediul pentru creşterea şi îngrijirea copilului sau ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 124 din 27 decembrie 2011, ci acestea sunt două ordine recente care au privesc salarizarea unei întregi categorii de personal ca urmare a dispoziţiilor noii legi cadru de salarizare, respectiv ale Legii nr. 153 /2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.                         

De la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 124 din 27 decembrie 2011 până la emiterea ordinelor atacate, au mai fost emise alte ordine vizând salarizarea recurentei-reclamante, unele legate direct de stabilirea vechimii în specialitate, ordine pe care recurenta-reclamantă nu le-a atacat în condiţiile şi în termenele prevăzute de lege, ceea ce reprezintă, în mod firesc, un important fine de neprimire a acţiunii prezente, fiind inadmisibilă atacarea Ordinelor nr. 5 /16.01.2018 şi nr. 53 /12.02.2018 ale Președintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe aspecte care au fost tranşate definitiv prin alte acte administrative care se bucură de legalitate şi temeinicie.

După cum reiese din Ordinul nr. 103 din 13 iunie 2007, recurenta- reclamantă a beneficiat de concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului începând cu data de 26 iunie 2007; ulterior, prin Ordinul nr. 96 din 11 mai 2009 recurentei-reclamante i s-a stabilit spor de 20 % calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru 15 ani vechime în muncă, prin Ordinul nr. 46 din 1 martie 2010, urmare a reînceperii de către recurenta-reclamantă a activităţii după încetarea concediului pentru creşterea şi îngrijirea copilului i-au fost stabilite acesteia drepturile salariale, fiind emise în privinţa salarizării acesteia şi alte ordine, dintre acestea prezentând o relevanţă aparte Ordinul nr. 202 din 22 iulie 2013 prin care s-a stabilit expres că drepturile salariale ale acesteia au fost stabilite avându-se în vedere o vechime în funcţie de 15 ani, vechime împlinită la 14 iunie 2013.

In momentul prezent, ceea ce prezintă importanţă, în raport cu nemulţumirea recurentei-reclamante, este că ordinele anterioare de salarizare care au vizat vechimea în funcţie (specialitate) nu au fost nici anulate, nici revocate, în condiţiile prevăzute de lege, pentru a se putea ridica pretenţii vizând o astfel de vechime prin raportare directă la Ordinele nr. 5 /16.01.2018 şi nr. 53 /12.02.2018, respectiv la Hotărârea nr. 38 din 27 martie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nici legalitatea, nici temeinicia ordinelor privind vechimea în specialitate a recurentei-reclamante – cu referire aparte la Ordinul nr. 202 din 22 iulie 2013 – nu mai pot fi puse în discuţie în condiţiile în care orice termen de contestare a acestora a expirat: pe cale de consecință, nicio altă cerere pe care recurenta-reclamantă o invocă pornind de la respectivele ordine nu mai poate fi luată în considerare, alăturată lipsei de temeinicie, fiind clară si situarea unor asemenea solicitări nu numai în afara termenelor legale, dar şi în afara altor condiţii instituite de reglementările incidente.

Recurenta-reclamantă nu a dovedit că ordinele privind vechimea sa în funcţie (specialitate), ordine anterioare Ordinelor nr. 5 /16.01.2018 si nr. 53 /12.02.2018 pe care a înţeles să le conteste prin acţiunea formulate în cauză, au fost anulate sau revocate în modalităţile reglementate de lege (fiind stabilite condiţii speciale prin Legea cadru nr. 284 /2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri – art. 7 alin. (1) şi (2) din Anexa VI intitulată Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie». în vigoare la emiterea acelor ordine).

Aşadar, la acest moment nu mai poate fi pusă în discuţie sub nicio privinţă modalitatea de stabilire a vechimii în specialitate privind-o pe recurenta-reclamantă, ordinele atacate de aceasta şi, implicit, Hotărârea nr. 38 /2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind legale şi temeinice.

In privinţa susţinerii recurentei-reclamante că ar fi fost discriminată, această susţinere este lipsită de suport probator, recurenta-reclamantă neducând nicio dovadă în sensul că persoane aflate sub incidenţa aceloraşi reglementări ar fi fost tratate diferit de către intimata-pârâtă. Intimata-pârâtă a aplicat fiecărei situaţii dispoziţiile legale în vigoare sub imperiul cărora respectivele situaţii s-au situat, legiferarea salarizării într-un sens sau altul nefiind in competenţa acesteia.

De menţionat faptul că printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3), art. 6, art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137 /2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, „sunt neconstituţionale, în măsura in care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi sale înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative” (decizia 818 din 3 iulie 2008; decizia nr. 819 din 3 iulie 2008; decizia 820 din 3 iulie 2008; decizia nr. 821 din 3 iulie 2008), reţinând în considerente că “un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse in alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia – art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.”’    

Astfel, în lumina celor statuate de Curtea Constituţională prin deciziile mai sus menţionate, rezultă faptul că instanţele naţionale nu au posibilitatea legală de a proceda ele însele la o analiză a caracterului discriminatoriu al unei prevederi legale, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei constituţionale, ca element fundamental al ordinii de drept româneşti, bazată pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Nici prin prisma dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului, susţinerea recurentei-reclamante nu se justifică.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a beneficiat de un „bun” sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru  Apărarea Drepturilor Omului şi-a Libertăţilor Fundamentale, întrucât, în intervalul de timp în care aceasta s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului, norma juridică ce a stabilit considerarea ca vechime în specialitate a perioadei concediului pentru creşterea copilului nu se afla în vigoare.

In acest sens, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihaieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „este de competenta statului să stabilească în mod discreţionar remuneraţiile provenite de la bugetul statului pe care vrea să le plătească angajaţilor săi. Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remuneraţii, prin intermediul unor modificări legislative.”

Prin urmare, în cauză-intimata-pârâtă nu a făcut altceva decât să respecte întocmai reglementările incidente în vigoare pe perioada de referinţă, aşa cum s-a învederat mai sus.  De asemenea, având în vedere că intimata-pârâtă nu a făcut altceva decât să se conformeze reglementărilor existente, ceea ce atrage în mod firesc lipsa culpei procesuale, solicitarea de obligare a intimate-pârâte la plata cheltuielilor de judecată este lipsită de temei.  

Faţa de considerentele expuse, intimata-pârâtă solicită respingerea recursului ca fiind nefondat.

5.Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi aceasta i-a fost legal comunicată.

6.Procedura de soluționare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212 /2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554 /2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2 /2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134 /2010 privind Codul de procedură civilă și dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din data de 18.06.2020, s-a fixat primul termen de judecată la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art.496-499 din Codul de procedură civilă.

7.1.Situaţia de fapt şi aspecte de drept reţinute de prima instanță

Reclamanta are calitatea de grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Ordinul nr. 5 din 16.01.2018 și apoi prin Ordinul nr. 53 din 12.02.2018 emise de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantei începând cu data de 1.01.2018.

            La stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei s-a avut în vedere o vechime în funcție de 15-20 ani. La calcularea acestei vechimi, nu a fost luată în considerare perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani, anterioară anului 2012.

Contestația formulată de reclamantă împotriva acestor ordine de salarizare a fost respinsă prin hotărârea nr. 38 din 27.03.2018 a colegiului de conducere al instanței.

             Prima instanţă a reţinut ca argument esenţial faptul că, anterior anului 2012, dispoziţiile legale nu recunoșteau ca vechime în specialitate perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani sau de până la trei ani în cazul copilului cu handicap.

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare, dincolo de considerentele Deciziei nr. 818 /03.07.2008 a Curţii Constituţionale a României, s-a reţinut că  dreptul la sporul pentru vechimea în funcţie nu reprezintă un drept fundamental constituţional şi nici un drept câştigat, după cum a stabilit Curtea Constituţională. Prin urmare, acordarea unor asemenea drepturi ce nu aparţin sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale reprezintă opţiunea exclusivă a legiuitorului.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte noţiunea de discriminare privită prin prisma prevederilor Convenției europene a drepturilor omului, s-a reţinut că nu se poate pune un semn de egalitate între persoanele care au beneficiat de concediu pentru creșterea copilului anterior anului 2012 și cele care au beneficiat ulterior, sub imperiul unei noi reglementări.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că sunt neîntemeiate criticile reclamantei care vizează faptul că hotărârea contestată încalcă dreptul de proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional; în perioada în care reclamanta s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului nu exista o dispoziție legală care să recunoască această perioadă ca vechime în funcție, astfel că nu poate beneficia de protecția Convenției.

7.2.Analiza motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor formulate de intimata-pârâtă

Înalta Curte va lua act de susținerile recurentei-reclamante, în sensul că nu a criticat soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi că obiectul prezentului recurs vizează exclusiv soluţia pronunţată din perspectiva aplicării legale a legii, fără a se critica modalitatea de statuare a situaţiei de fapt.

Criticile recurentei pot fi grupate în trei categorii de argumente, toate putând fi circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. l) pct. 8 din Codul de procedură civilă:

-greşita aplicare a dispoziţiilor din materia recunoaşterii vechimii în specialitate în situaţia concediului pentru creşterea copilului anterior anului 2012;

-existenţa unei situaţii de discriminare în defavoarea reclamantei;

-încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, respectiv nerecunoașterea dreptului la „un bun” în favoarea reclamantei.

În ceea ce priveşte prima categorie de argumente, Înalta Curte urmează să constate, pentru raţiunile ce vor fi expuse mai jos, că se impune considerarea acestora ca fiind întemeiate.

Este de necontestat succesiunea temporală a dispoziţiilor legale incidente în cauză, care vor fi redate pentru claritate.

Astfel, conform art. 18 alin. (7) din O.U.G. nr. 148 /2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, astfel cum a fost introdus prin art. 12 din Legea nr. 7 /2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 148 /2005:

„(7) Perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau depănă la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu, care se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu aceasta”.

Conform art. 17 din OUG nr. 124 /2011, prin intermediul căruia a fost modificat art. 18 alin. (7) din OUG nr. 148 /2005:

„17. La articolul 18, alineatul (7) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(7) Perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu, precum şi în specialitate şi se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea.”

Înalta Curte constată că principalul motiv pentru care intimatele-pârâte au refuzat recunoaşterea perioadei de concedii de creştere a copilului ca fiind vechime în specialitate (în funcţia de grefier) în favoarea reclamantei a fost acela că aceste concedii s-au derulat anterior anului 2012, sub imperiul normei care recunoştea doar vechimea în muncă şi în serviciu, astfel că s-a statuat de către intimate că nu poate fi aplicată retroactiv norma juridică intrată în vigoare ulterior epuizării perioadelor de concediu.

Prin urmare, problema de drept ce trebuie rezolvată prin prezentul recurs se referă la aplicarea legii civile în timp, respectiv la calificarea situaţiei juridice deduse judecăţii (stabilirea vechimii în specialitate) ca reprezentând o situaţie juridică desfăşurată integral sub imperiul legii vechi (facta praeterita) ce ar impune aplicarea prev. art. 6 alin. 2 din Codul Civil (fiind un efect trecut produs de o situaţie juridică realizată în întregime sub imperiul legii vechi) sau ca reprezentând o situaţie juridică în curs de modificare la momentul intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia), ce ar impune aplicarea prevederilor art. 6 alin. 5 din Codul Civil.

Din punct de vedere al regulilor de aplicare a legii civile în timp, reglementarea de bază o constituie prevederile art. 6 din noul Cod civil, potrivit cărora:

„Aplicarea în timp a legii civile

(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

(..)

(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”

Ca urmare, se face distincția între trei categorii de situații juridice, raportat la data intrării în vigoare a legii noi:

– facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele trecute sau viitoare produse de acea situaţie juridică;

– facta pendentia, adică situațiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi;

– facta futura, adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi.

Stabilirea vechimii în specialitate reprezintă o situație juridică în curs de modificare la data intrării în vigoare a legii noi, astfel că din punct de vedere al regulilor aplicării legii civile în timp, se încadrează în prevederile art. 6 alin. 5 din noul Cod civil, fiindu-i aplicabile pe deplin prevederile legii în forma modificată.

Ca urmare, nu sunt încălcate nici prevederile art. 6 alin. 1 din Codul civil, invocate de către intimata-pârâtă şi mai ales nici dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituţie, nefiind o aplicare retroactivă a legii civile.

Un alt argument în acest sens este acela că stabilirea vechimii (în muncă, în funcţie şi în specialitate) se face raportat la prevederile legale de la momentul stabilirii acesteia, astfel că orice act administrativ al angajatorului care realizează o asemenea statuare trebuie să respecte dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii acelui act. Cu alte cuvinte, curgerea ca atare a timpului ce poate fi calificat ca vechime de o anumită natură (în speţă, vechime în specialitate) se concretizează prin actul de stabilire a vechimii, acesta fiind cel care constituie sau modifică situaţia juridică a reclamantei.

În ceea ce priveşte argumentul legat de neatacarea ordinelor anterioare de salarizare, care în mod similar cu cele din cauza de faţă, nu au recunoscut reclamantei vechimea în specialitate aferentă perioadei în care s-a aflat în concediile de creştere a copilului, se constată că nu se poate reţine un fine de neprimire care să ducă la respingerea de plano a acţiunii, pe acest motiv. Cât timp dreptul la stabilirea vechimii conform legii în vigoare preexista, nu se poate reţine o consolidare a pierderii acestui drept, prin neatacarea unor ordine anterioare; pe de altă parte, orice ordin nou emis beneficiază de posibilitatea de atacare de către beneficiar, chiar dacă reiterează aspecte avute în vedere şi la emiterea ordinelor anterioare, cât timp, aşa cum s-a arătat deja, nu există o consolidare administrativă sau judiciară a refuzului, ca urmare a unei atacări a acestora. Altfel spus, preluarea unei aplicări eronate a legii prin acte administrative succesive neatacate de beneficiar nu poate duce la concluzia pierderii definitive a dreptului de a contesta un act administrativ ulterior.

În concluzie, Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestei prime categorii de argumente, legate de greşita aplicare în timp a legii civile, ceea ce impune admiterea acţiunii sub acest aspect.

Având în vedere reţinerea ca fondată a acestei prime critici, nu se mai impune analizarea celorlalte critici referitoare la discriminare şi la o presupusă încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, critici respinse ca nefondate de prima instanţă.

7.3.Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi, rejudecând, a admis cererea; a anulat în parte Hotărârea nr. 38 /27.03.2018 emisă de pârâtul Colegiul de Conducere al ÎCCJ, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a contestaţiei; a anulat, în orivința reclamantei, Ordinele de salarizare nr. 5 /16.01.2018 şi nr. 53 /12.02.2018, emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a obligat pârâţii la reîncadrarea reclamantei conform vechimii reale, prin luarea în calcul a perioadei în care a beneficiat de concediu de creştere copil în vârstă de până la 2 ani şi la acordarea  drepturilor ce decurg din această încadrare; au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.