Jurisprudența ÎCCJ | Prejudiciu cauzat de un animal sălbatic. Acțiune în răspundere civilă delictuală

Vânatul care se află în proprietatea statului, deşi se află în stare de libertate, se află într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, luând măsurile ce se impun pentru a preveni sau limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui.

Prin art. 13¹ din Legea nr. 407/2006, s-a reglementat angajarea răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea unei persoane fizice, stipulându-se că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale.

Astfel, legitimarea procesuală a Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor este grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității de păzitor juridic al animalului, răspundere fundamentată pe normele de drept comun ale Codului civil.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2667 din 10 decembrie 2020

Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 18.01.2018, reclamantele A. şi B., reprezentate legal de C. şi D., au chemat în judecată pârâţii Ministerul Mediului, Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Braşov, Regia Naţională a Pădurilor prin Direcţia Silvică Braşov şi Municipiul Făgăraş prin primar, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 500.000 lei, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei A. şi a sumei de 200.000 lei în favoarea reclamantei B.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov:

Prin sentinţa civilă nr. 286/S din 28.12.2018, Tribunalul Braşov a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele A. şi B., prin reprezentanți legali C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului, Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Braşov, Regia Naţională a Pădurilor prin Direcţia Silvică Braşov şi Municipiul Făgăraş prin Primar.

A obligat pe reclamante să plătească pârâtului Municipiul Făgăraş suma de 17.850 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată avansate de stat cu titlul de ajutor public judiciar acordat reclamantelor au rămas în sarcina acestuia.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 617/Ap din 13 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a fost admis, în parte, apelul declarat de reclamantele A. prin C. şi D., B. prin C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 286/S/2018 pronunţate de Tribunalul Braşov –secţia I civilă, pe care o schimbat-o, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. prin C. şi D., B. prin C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Municipiul Făgăraş prin primar.

A obligat pârâţii să plătească în solidar reclamantei A. suma de 75.000 lei daune morale şi reclamantei B. suma de 20.000 lei daune morale.

A obligat pârâţii să plătească reclamantelor suma de 7.100 lei cheltuieli de judecată la fond şi în apel şi să plătească către stat suma de 4.502,5 lei taxa de timbru, celelalte cheltuieli privind taxa de timbru rămânând în sarcina statului.

 A respins restul pretenţiilor şi a menţinut celelalte dispoziţii.

4. Calea de atac formulată:

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, pârâţii Ministerul Mediului şi Municipiul Făgăraş prin Primar au declarat recurs.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului a fost întemeiat în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., arătându-se în principal că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, având în vedere faptul că Ministerul Mediului nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii.

Instanţa de apel, în mod eronat, a respins apelul declarat în cauză pe motiv că recurentului îi revine controlul şi supravegherea urşilor întrucât pârâtul Ministerul Mediului are doar posibilitatea legală de a acorda, în anumite condiţii, derogări de la interzicerea vânării urşilor, însă nu intră în competenţa sa controlul şi supravegherea efectivă a acestor animale sălbatice.

A mai susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a considerat că pârâtul Ministerul Mediului trebuie să plătească despăgubirile pentru prejudiciile cauzate integrităţii umane, în raport de prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, actualizată cu modificările şi completările ulterioare, întrucât calitatea de administrator al fondului cinegetic, conform prevederilor art. 1 lit. a) din Legea nr.407/2006 aparţine, exclusiv, Ministerului Apelor şi Pădurilor.

 Astfel, autoritatea publică centrală răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice şi, prin urmare, Ministerul Apelor şi Pădurilor deţine calitatea de administrator al fondului cinegetic, în temeiul prevederilor H.G. nr. 20/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apelor şi Pădurilor, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 1 alin. (2) din acest act normativ, Ministerul Apelor şi Pădurilor îşi desfăşoară activitatea în următoarele domenii: planificare strategică, managementul fondului forestier şi cinegetic, gospodărirea apelor, hidrologie, hidrogeologie, protecţia, conservarea şi refacerea capitalului natural din domeniul apelor şi pădurilor.

 Modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru daunele produse de animalele de interes cinegetic este reglementată expres prin dispoziţiile H.G. nr. 1679/2008 privind modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 407/2006. Or, Ministerul Mediului poate acorda despăgubiri numai în baza dispoziţiilor art. 13 din Legea nr .407/2006 şi numai după demararea şi finalizarea procedurii de autorităţile teritoriale competente prevăzute în H.G. nr. 1679/2008, actualizată.

 Recurentul-pârât a mai arătat că animalele sălbatice care trăiesc în libertate în parcurile de vânătoare fac parte din fondul cinegetic al României, fiind vorba de animale sălbatice de interes vânătoresc, iar conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, administrator este autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea fondului cinegetic, Ministerul Apelor şi Pădurilor. Potrivit art. 1 lit. p) din acest act normativ, gestionar este persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii, căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, în speţă, asociaţiile vânătoreşti legal constituite în România. Astfel, principala atribuţie a gestionarilor şi administratorului fondului de vânătoare este de a asigura protecţia faunei de interes cinegetic, elaborând strategia privind fondul cinegetic al României.

    În speţă, se pune problema producerii unui prejudiciu prin vătămarea integrităţii persoanei de un animal menţionat în Anexa nr.2, neexistând o reglementare sau o procedură special şi, ca atare, se impune aplicarea dispoziţiilor generale cu privire la răspunderea obiectivă pentru prejudiciile produse de animale, reglementată de art.1375- art.1380 Cod civil.

     Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de acesta, chiar dacă a scăpat de sub paza sa.

Calitatea de paznic juridic al animalelor sălbatice care trăiesc în perimetrul unui fond de vânătoare revine gestionarilor fondurilor de vânătoare, respectiv organizaţiilor vânătoreşti legal constituite din România. În acest context, reclamanţii au dreptul să ceară repararea prejudiciului, în baza dispoziţiilor art.1375 Cod civil, de la păzitorul juridic al animalului, iar Ministerul Mediului nu are această calitate, nefiind proprietarul animalului şi neavând nici calitatea de administrator sau de gestionar al fondului de vânătoare.

 Paza animalelor enumerate în Anexa nr. 2 revine gestionarului fondului de vânătoare şi se desfăşoară sub coordonarea administratorului, în speţă, Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Braşov, respectiv Ministerul Apelor şi Pădurilor. Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi şi Ministerul Apelor şi Pădurilor (succesorul în drepturi şi obligaţii pe parte de silvicultură al Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor), au atribuţii proprii de pază, control, supraveghere şi răspund, în anumite condiţii, pentru prejudiciile rezultate în contextul administrării.

            Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel sa aplicat greşti normele de drept material, stabilind culpa Ministerului Mediului în litigiul dedus judecăţii, fără a lua în considerare prevederile legale anterior menţionate.

            Recursul declarat de pârâtul Municipiul Făgăraş a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C.pr.civ.

            În cuprinsul motivelor de recurs, recurentul-pârât a arătat că în mod greşit instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (3) şi alin. (4) C.pr.civ., schimbând temeiul juridic al acţiunii, indicat în mod greşit de reclamante, deşi reclamantele au fost reprezentate în cauză prin avocat. Procedând astfel, instanţa a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C.pr.civ., depășind cadrul procesual tranșat de reclamante prin cererile şi apărările formulate. Instanţa este ţinută de cauza cererii de chemare în judecată, în sensul că nu ar putea să schimbe, peste voinţa reclamantului, fundamentul cererii formulate.

            Referirea pe care au făcut-o apelantele, direct în apel, la art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001 a fost preluată de curtea de apel, care a aplicat textul de lege neinvocat la fond de reclamante, ajungând la concluzia că Primarul avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, deşi nu se observă că Primarul nu este parte, nefiind chemat în judecată.

            A arătat, de asemenea, că instanţa de apel a soluţionat cauza aplicând în mod greşit normele de drept material privind incidenţa instituţiei răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1375 C.civ, a normelor prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 şi a art. 1 din HG nr. 19/2017, art. 63 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001 – în aprecierea că pârâţii Ministerul Mediului şi Municipiul Făgăraş au calitate procesuală pasivă în cauză, cât şi a art. 13 din Legea nr. 407/2006 şi a art. 1382 C.civ. privind atragerea răspunderii solidare a pârâtelor.

            În ceea ce priveşte greşita aplicare a art. 63 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001, instanţa de apel a concluzionat că Primarul ar fi avut anumite obligaţii, deşi în argumentare a făcut referire la Municipiul Făgăraş – persoane juridice distincte.

            Recurentul-pârât a arătat, de asemenea, că Legea nr. 407/2006 nu este aplicabilă în cauză întrucât reglementează exclusiv repararea pagubelor cauzate de către animalele sălbatice culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice, nu şi omului. Chiar şi în situaţia în care această lege ar fi aplicabilă speţei, Municipiul nu ar avea calitate procesuală pasivă întrucât art. 3 din Legea nr. 407/2006 coroborat cu Anexa 2 prevede că răspunderea revine autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului.

            Nici art. 1375 C.civ. nu este aplicabil în speţă – a stabili domeniul de aplicare a răspunderii întemeiate pe acest text de lege, înseamnă a determina care sunt animalele în privinţa cărora se aplică acest text de lege, precum şi ce persoane sunt ţinute să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele respective. Acest articol nu se aplică în privinţa animalelor sălbatice aflate în stare de libertate.

            Admiţând apelul, instanţa nu a motivat care anume obligaţii prevăzute de lege nu au fost respectate de către fiecare pârâtă, obligaţii de natură a atrage răspunderea delictuală a acestora.

            Referirea pe care o fac reclamantele, direct în apel, la art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. b din Legea nr. 215/2001 şi pe care instanţa de apel îşi întemeiază motivarea deciziei, în justificarea calităţii procesuale pasive a Municipiului Făgăraş, se referă la situațiile de urgenţă. Apariţia unui animal sălbatic în municipiu nu este o situaţie de urgenţă în sensul legii, nejustificând amploarea şi intensitatea cerută de lege, ci este un caz fortuit.

            Recurentul-pârât a arătat, de asemenea, şi că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material privind solidaritatea pasivă prevăzută de     art. 1382 C.civ., obligând, în mod greşit, pârâţii Ministerul Mediului şi Municipiul Făgăraş să plătească în solidar daune morale reclamantelor. Nu există nicio dispoziţie legală care să oblige în solidar pârâţii, care dincolo de faptul că nu aveau paza juridică a animalului, nici nu aveau cum să o exercite în comun, neexistând vreun temei pentru răspunderea solidară dispusă de instanţă.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

            Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine:

            Recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, actualmente Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor urmează a fi respins, având în vedere următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488    alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., susținându-se, în esență, reţinerea greşită a calităţii sale de paznic juridic al animalului sălbatic, cu consecința antrenării nelegale a răspunderii civile delictuale, rezultată din încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1375-1380 din Codul civil,  art. 1 lit. a) şi art. 13 din Legea nr. 407/2006 şi a dispoziţiilor relevante din H.G. nr. 20/2017 şi H.G. nr. 1679/2008, actualizată. 

Cauza juridică din speţă, înțeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic, în condiţiile dispoziţiilor de drept comun ale art. 1375 şi art.1377 Cod civil, şi nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în art.13 din Legea nr. 407/2006, care vizează exclusiv prejudiciile cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice.

Drept urmare, instanţele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului „comportament” al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre „comportamentul” animalului şi prejudiciu, precum şi a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului.

Luând în examinare criticile de nelegalitate vizând reţinerea greşită a calităţii de paznic juridic a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Înalta Curte constată că acest minister are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, contrar susţinerilor din recurs.

Vânatul care se află în proprietatea statului, deşi se află în stare de libertate, se află într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, luând măsurile ce se impun pentru a preveni sau limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui.

Art. 1375 Cod civil prevede că „Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ”, iar art. 1377 Cod civil statuează că „În înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu ”.

În speţă, Ministerul Mediului, conform art. 19 alin. 2¹  din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuţie evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăseşte şi specia urs.

În calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecția mediului, acest minister are şi atribuţii de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, atribuţii menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât în mod corect, instanţa de apel i-a atribuit calitatea de paznic juridic, în înţelesul art. 1377 Cod Civil, calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului în sensul dat prin cererea de recurs.

Ministerul Apelor şi Pădurilor, avea, la data incidentului din prezenta speţă, calitatea de administrator, conform art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 – care definește noțiunea de „administrator”, ca fiind autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice.

De altfel, intenţia legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituţiilor publice centrale cu atribuţii în acest domeniu a fost concretizată prin adoptarea unei norme speciale – Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 13¹ care a statuat inclusiv asupra angajării răspunderii în cazul  atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea unei persoane fizice, (cum este cazul de faţă), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale.

Se mai reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din OUG nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019: (1) Se înființează Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului și prin comasarea cu Ministerul Apelor și Pădurilor, prin preluarea activităților și structurilor acestuia, precum și a unităților aflate în subordinea, coordonarea și sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor se desființează Ministerul Apelor și Pădurilor.

Conform acestor dispoziţii, prin preluarea activităţilor, structurilor şi unităţilor aflate în subordinea Ministerului Apelor şi Pădurilor care, astfel, se desfiinţează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparţine autorităţii publice centrale care răspunde de vânătoare şi care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr.20/2017, revine ministerului recurent.

Similar celor reţinute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existența legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale Codului civil, a căror aplicabilitate la circumstanțele factuale ale speței a fost corect realizată de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Braşov, cu privire la care recurentul-pârât susţine că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietară a urşilor sălbatici. În calitate de gestionar al fondului de vânătoare (persoană juridică română, licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare – conform art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006), nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării, având în vedere că ursul brun este specie protejată la nivelul Uniunii Europene, conform OUG nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea şi relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menţionează la art. 38 din actul normativ anterior menţionat.

Altfel spus, calitatea Asociaţiei de gestionar al fondului cinegetic, care are obligaţia de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice, nu suprimă îndatoririle şi responsabilităţile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcţie, supraveghere şi control, de esenţa noţiunii de „pază juridică” definită în art. 1377 din Codul civil) şi, drept urmare, nu pot avea nici aptitudinea de a le limita victimelor reclamante dreptul de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului.

Ca atare, cu respectarea prevederilor legale incidente speţei, examinate în cele ce preced, în mod corect curtea de apel a admis cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul recurent, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ. fiind nefondate.

Recursul declarat de pârâtul Municipiul Făgăraş prin Primar este fondat, astfel că urmează a fi admis, a se casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru considerentele ce succed:

În primul rând, se constată că susţinerile referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi schimbat temeiul juridic al acţiunii, încălcând astfel principiul disponibilității, sunt nefondate.

Curtea de apel nu a schimbat temeiul juridic, astfel cum susţine recurentul-pârât, ci a reţinut doar că prima instanţă trebuia să determine calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, arătând că indiferent de temeiul juridic indicat, acţiunea trebuia calificată juridic în cazul în care s-ar fi menţionat un temei legal greşit cât şi dacă nu s-ar fi menţionat nici un temei juridic, cum a fost cazul nejustificării calităţii procesuale pasive a unor pârâte.

Instanţa de apel nu a schimbat nici cauza cererii de chemare în judecată (fundamentul juridic pe care își întemeiază obiectul cu care a învestit instanța), cum de asemenea se susţine. 

Reclamantele, prin reprezentanţii legali, au înţeles să invoce ca temei juridic al cererii de chemare în judecată prevederile art.1375-1377 Cod civil privind răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale şi dispoziţiile legii 407/2006 privind vânătoarea şi protecţia fondului cinegetic. De asemenea, la pagina 7 din cuprinsul cererii de chemare în judecată s-au invocat prevederi din Legea nr. 215/2001, astfel încât nu se poate susţine că instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilității şi ar fi schimbat temeiul juridic al acţiunii, depășind cadrul procesual tranșat de reclamante prin cererile şi apărările formulate sau aplicând un text de lege neinvocat în cererea introductivă.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material privind incidenţa instituţiei răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1375 C.civ. şi a normelor din Legea nr. 407/2006 în ceea ce priveşte existența legitimării procesuale a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității de păzitor juridic al animalului, autoritate publică centrală ce are atribuţii de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs.

În schimb, în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul Făgăraş, dispoziţiile art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001 au fost greşit interpretate de către instanţa de apel. Conform acestor prevederi legale, astfel cum s-a reţinut, primarul avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă. Situaţiile de urgenţă sunt definite de OUG nr. 21/2004, ca fiind evenimentele excepţionale, cu caracter nonmilitar, care ameninţă viaţa sau sănătatea persoanei, pentru care sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse specializate şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate.

Instanţa de apel nu a arătat în ce măsură situaţia de fapt din speţă – apariţia unui animal sălbatic în localitate – este o situaţie de urgenţă în sensul legii, justificând amploarea şi intensitatea cerută de textul de lege şi care ar fi fost măsurile şi acţiunile urgente pe care primarul ar fi avut obligaţia să le adopte, având în vedere şi faptul că reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Făgăraş la plata despăgubirilor pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate de animalul sălbatic care a acţionat pe teritoriul său, iar nu pentru fapta proprie a primarului, ca reprezentant al unităţii administrativ teritoriale.

Admiţând apelul reclamantelor şi obligând pârâtul Municipiul Făgăraş la plata daunelor morale (în solidar cu pârâtul Ministerul Mediului), instanţa nu a arătat care anume obligaţii prevăzute de lege nu au fost respectate de către acest pârât, obligaţii de natură a atrage răspunderea delictuală a acestuia (care ar fi fapta ilicită – acţiunea/inacţiunea/omisiunea).

Aceste statuări cu privire la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul Făgăraş sunt incompatibile cu procedura de soluţionare a cauzei în faţa prezentei instanţe şi nu pot fi efectuate în calea extraordinară de atac a recursului, care potrivit art. 483 alin. (3) C.pr.civ. urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, doar a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 C.pr.civ., a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Făgăraş prin Primar împotriva deciziei civile nr. 617/Ap din 13.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă şi a trimis cauza instanţei de apel, pentru rejudecarea apelului, urmând a se analiza şi evidenţia aspectele anterior prezentate referitoare la interpretarea şi aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001 şi măsura în care situaţia de fapt din speţa de faţă poate fi încadrată în categoria „situaţie de urgenţă” în sensul prevăzut de această lege.

Susţinerile recurentului-pârât privind obligarea sa la plata daunelor morale, considerată solidară de instanţa de apel cu cea a Ministerului Mediului, nu pot fi verificate în mod direct de către instanţa de recurs la acest moment procesual.

În funcţie de soluţia ce se va impune în cauză asupra atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul Făgăraş, raportat la situaţia de fapt necontestată şi în funcţie de dezlegarea problemelor de drept dată prin prezenta decizie, instanţa va analiza şi susţinerea referitoare la răspunderea solidară a pârâţilor, care, având în vedere economia soluţiei ce s-a impus în speţă, nu a mai putut fi analizată.

Faţă de considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 497 C.pr.civ., Înalta Curte a dispus casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.