Articole incidente: C. proc. civ., art. 248 alin. (1), art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 pct. 5 – 6 | C. civ., art. 2523
În cazul în care instanța de apel, admițând apelul pârâtei, cu consecința schimbării în tot a sentinței pronunțate în primă instanță, în sensul respingerii ca prescrise a cererii de chemare în judecată, a inserat în considerentele hotărârii un raționament juridic ce privește analiza în fond a cauzei deduse judecății, sunt încălcate normele de procedură privind soluționarea excepțiilor [art. 248 alin. (1) C. proc. civ.], precum și cele privind conținutul hotărârii [art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.]. – I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1408 din 21 iulie 2020
Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a construcţiei în natură “platformă betonată” proprietatea reclamantei, edificată pe terenul pârâtei în suprafaţă de 7.620 mp situat în Baia Mare, str. X nr. 3, înscris în CF102549 Baia Mare, nr. cad. l 1795, începând cu data de 02.06.2011 şi până la plata contravalorii acesteia, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii construcţiei în natură “platformă betonată” edificată pe terenul său în suprafaţă de 7.620 mp situat în Baia Mare, str. X nr. 3, înscris în CF 102549 Baia Mare, nr. cad. l 1795, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat, în esență, că prin sentinţa civilă nr.
1463/03.05.2010 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/100/2008, rămasă irevocabilă la data de 29.11.2010, s-a admis cererea SC B. SRL şi, în consecinţă, societatea debitoare SC A. SRL a fost obligată să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă a pârâtei terenul în suprafaţa de 7620 mp situat în Baia Mare, str. X nr. 3.
În motivarea sentinţei civile nr. 1463/03.05.2010 pronunțată de Tribunalul Maramureş s-a reţinut că pe această suprafaţă de teren se află o platformă betonată proprietatea SC A. SRL, achiziţionată prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 19.12.2000. Situaţia juridică a acestei platforme, deşi se afla pe terenul proprietatea SC B. SRL, nu a fost reglementată. Societatea reclamantă din dosarul nr. x/100/2008, SC B. SRL, a solicitat şi i s-a admis constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 7620 mp, iar în ceea ce priveşte construcţiile, dreptul de proprietate prin accesiune doar asupra construcţiei, benzinărie cu 3 pompe, deşi pe aceeaşi suprafaţă de teren de 7620 mp se afla şi platforma betonată.
Deşi SC B. SRL a devenit, în ceea ce priveşte construcţiile, proprietara numai asupra benzinăriei cu 3 pompe, aceasta foloseşte şi platforma betonată, fără a deţine vreun titlu asupra acesteia. Mai mult decât atât, din informaţiile pe care le deţine, se arată că această societate a închiriat platforma betonată Primăriei municipiului Baia Mare, încasând chiria aferentă.
În drept, s-au invocat prevederile art.577-597 NCC, art. 453 C. proc. civ.
La data de 01.08.2014, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Maramureş, excepţia puterii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la sumele pretinse de către reclamantă, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-au respins excepţiile privind puterea lucrului judecat şi prescripţia dreptului la acţiune invocate de pârâta SC B. Baia Mare.
Prin sentinţa civilă nr. 1191 din 28.06.2018, pronunţată în dosarul nr. x/100/2014 al Tribunalului Maramureş s-a respins în integralitate acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL.
Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei, suma de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii interlocutorii din 19 noiembrie 2014, pronunţate de Tribunalul Maramureş, a formulat apel S.C. B. S.R.L., solicitând schimbarea în parte a sentinţei în sensul anulării încheierii civile interlocutorii din 19.11.2014 şi, în consecinţă, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv consecutiv a puterii lucrului judecat, astfel cum au fost formulate, respingerea cererii de chemare în judecată în considerarea unuia dintre aceste temeiuri juridice, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 595 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 19 noiembrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/100/2014 al Tribunalului Maramureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Au fost menţinute restul dispoziţiilor încheierii.
Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinţei nr. 1191 din 28 iunie 2018, pronunţată de Tribunalului Maramureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii ca prescrisă a acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L.
Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A fost obligată intimata să plătească apelantei SC B. SRL suma de 2900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
La 9 ianuarie 2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D. IPURL a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 595 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.
Recurenta-reclamantă a arătat că în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei recurate se susține din perspectiva aplicării greşite de către instanţa de apel a normelor de drept material ce vizează instituţia prescripţiei extinctive, în privinţa momentului de la care începe curgerea termenului acesteia, fiind incident.
În susţinerea acestei critici recurenta a arătat că momentul de la care curge termenul de prescripţie, respectiv când se naşte dreptul la acţiune al recurentei având ca obiect plata despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a bunului imobil, este cel al pierderii folosinţei bunului. S-a mai arătat că petitul subsidiar vizează încetarea acestei stări juridice, în care există un proprietar asupra terenului şi altul asupra construcţiei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 577-597 C. proc. civ. Or, folosinţa platformei betonate a fost pierdută de reclamantă la 2 iunie 2011, când s-a efectuat predarea silită a terenului către pârâtă, teren pe care se află platforma betonată.
Recurenta-reclamantă a mai subliniat că nu au relevanţă în soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/100/2008 al Tribunalului Maramureş care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1463/2010 şi nici decizia civilă nr. 3119/2010 a Curţii de Apel Cluj, întrucât platforma betonată nu a făcut obiectul acelui dosar.
În opinia recurentei-reclamante, nu poate fi reţinută teza instanţei de ape, care leagă momentul începerii curgerii termenului prescripţiei, echivalent celui al exigibilităţii creanţei, de data de 29 noiembrie 2010, momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1463/2010 a Tribunalului Maramureş, cu justificarea că de la acea dată reclamanta putea pretinde sumele de bani. Se arată că începând cu 30 noiembrie 2010 recurenta avea deschisă această posibilitate, neexistând vreun impediment care să o limiteze în acţiunea sa, deoarece reclamanta nu a fost obligată prin această sentinţă să predea posesia platformei betonate, S.C. A. S.R.L. nefiind deposedată de bun decât la 2 iunie 2011, concomitent cu predarea silită a terenului pe care aceasta este edificată.
În ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei asupra platformei betonate, recurenta a învederat că acesta nu face obiectul prezentului litigiu şi nici nu a făcut obiectul dosarului nr. x/100/2008.
Prin urmare, recurenta-reclamantă a precizat că instanţa de apel, în mod greşit, a aplicat normele de drept material în ceea ce priveşte prescripţia, şi anume aspectele referitoare la momentul de început al curgerii termenului prescripţiei. Astfel, s-a subliniat că prescripţia începe să curgă de la momentul la care se naşte dreptul la acţiune. Or, în ceea ce priveşte situaţia dedusă judecăţii, reclamanta nu avea un drept la acţiune anterior punerii în executare a hotărârii de revendicare, acest drept luând naştere în momentul în care reclamanta a pierdut posesia bunului a cărei lipsă de folosinţă este solicitată în litigiul pendinte.
La data de 29 martie 2019, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind lipsit de interes, raportat la faptul că recurenta-reclamantă a atacat doar soluţia pronunţată pe apelul pârâtei, cu privire la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în sens material, nu şi soluţia privind apelul reclamantei, soluţie care priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii.
În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, având în vedere că a intervenit prescripţia extinctivă în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune al recurentei-reclamante, instanţele pronunţându-se definitiv în privinţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra platformei betonate.
La 19 aprilie 2019, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.
Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 3 martie 2020, a respins excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de intimata-pârâtă SC B. S.R.L. şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat următoarele:
În primul rând, Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă susține ca fiind incident motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material, în susținerile sale, prin care dezvoltă argumentele privind nelegalitatea deciziei recurate, face referire și la împrejurarea că instanța de apel a reținut motive străine de natura pricinii, contradictorii, respectiv cele privind dreptul de proprietate al reclamantei asupra platformei betonate, critică ce se subsumează practic motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., precum și faptul că în condițiile în care s-a pronunțat asupra excepției prescripției nu putea analiza și fondul cauzei (critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.)
Aceste critici sunt întemeiate, în sensul că Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate, deși instanța de apel a soluționat apelul pârâtei SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 1191/28.06.2018, pronunțând o soluție de admitere, cu consecința schimbării în tot a sentinței pronunțate în primă instanță, în sensul respingerii ca prescrise a cererii de chemare în judecată, în motivare face unele referiri la fondul dreptului de proprietate al reclamantei.
O atare motivare a hotărârii încalcă, pe de o parte, dispozițiile procedurale reglementate de art. 248 alin. 1 C. proc. civ., sub aspectul necesitării soluționării cu prioritate a excepțiilor procesuale (cum este în cauză excepția prescripției, care a fost admisă de către instanța de apel), fapt ce face de prisos cercetarea în fond a cauzei, astfel că prin inserarea în considerente a unui raționament juridic ce privește analiza în fond a dreptului de proprietate al reclamantei asupra platformei betonate s-au încălcat aceste forme de procedură privind modul de soluționare a excepțiilor.
De asemenea, prin acest mod de formulare a considerentelor, care practic contrazic soluția dată exclusiv asupra prescripției dreptului material la acțiune, deoarece se referă la aspecte nejudecate de către instanță, instanța de apel a încălcat și normele procedurale referitoare la motivarea hotărârii (art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ.) în ce privește ”… motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția…”. În acest sens, se constată că deși soluția dată a fost ”Respinge cererea ca prescrisă…”, considerentele se referă la inexistența unei ”aparențe a dreptului de proprietate al reclamantei…” ori la faptul că reclamanta nu ”și-a probat legitimitatea … unui drept de proprietate”, ceea ce încalcă exigențele procedurale impuse de textul mai sus evocat.
Așa cum susține și recurenta-reclamantă, instanța de apel a încălcat și limitele învestirii, prin inserarea în considerentele deciziei a unor argumente privind inexistența unui drept de proprietate, cătă vreme cererea de chemare în judecată nu avea ca obiect revendicarea unui bun imobil (platforma betonată), ci valorificarea unui drept de creanță (acțiune personală) constând în contravaloarea lipsei de folosință asupra acestei platforme betonate, situație în care, riguros exact, nu se pune problema dreptului de proprietate însuși (pe calea unei acțiuni reale în revendicare), cu atât mai mult cu cât nici dosarul nr. x/100/2008, la care instanța de apel face referire, nu a avut ca obiect revendicarea platformei betonate.
Și cu privire la aceste considerente, hotărârea instanței de apel este nelegală, de vreme ce aspectele privind prescripția dreptului la acțiune, în sens material, pentru valorificarea unui drept de creanță nu privesc, de plano, analiza în fond a dreptului de proprietate asupra imobilului, cu atât mai mult cu cât soluția dată a fost aceea de a respinge cererea introductivă ca prescrisă.
Toate aceste încălcări ale instanței de apel atrag incidența sub două aspecte a motivului reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul încălcării normelor de procedură privind soluționarea excepțiilor (art. 248 alin. 1 C. proc. civ.), precum și a celor privind conținutul hotărârii (art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ.), astfel că recursul reclamantei va fi admis.
De asemenea, pornind de la aceste încălcări, practic este incident și motivul de casare privind motivarea contradictorie a hotărârii (art. 488 pct. 6 C.proc.civ.) de vreme ce instanța de apel, deși a pronunțat soluția ca efect al admiterii apelului pârâtei și al schimbării sentinței apelate în sensul admiterii excepției prescripției și respingerii cererii ca prescrise, a motivat hotărârea cu argumente ce țin de lipsa legitimității dreptului de proprietate asupra imobilului, ceea ce depășea limitele analizei procedurale a excepției, după cum am dezvoltat mai sus.
Mai mult, așa cum susține și recurenta-reclamantă, considerentele instanței de apel cuprind o motivare neclară și omisivă și în ceea ce privește analiza momentului de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune, în raport de dreptul subiectiv de creanță ce se dorește a fi valorificat în cauză, fapt ce conduce la concluzia aplicării greșite și a normelor de drept material reglementate de art. 2523 C.civ. (trecute eronat de către instanța de apel ca fiind art. 2523 C. civ.) sub aspectul clarificării momentului la care reclamanta putea pretinde de la pârâtă sumele de bani solicitate pe cale de acțiune, caz în care este incident și motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
În această privință, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a făcut o analiză motivată a susținerilor apelantei-reclamante în ce privește aplicarea art. 2523 C.civ., în sensul nașterii dreptului la acțiune de la momentul pierderii posesiei asupra platformei betonate, iar nu de la momentul pronunțării deciziei de către Curtea de Apel Cluj (29.11.2010), ceea ce conduce la concluzia că sub acest aspect lipsește motivarea deciziei asupra criticilor și apărărilor formulate în apel.
Redarea trunchiată în motivarea deciziei din apel a unor aspecte de fapt, fără înlăturarea motivată a aspectelor contrare susținute de părțile în cauză, nu este de natură a suplini motivarea hotărârii sub aspectul criticilor formulate, care trebuie să se refere în special la încălcările săvârșite de către prima instanță, deoarece apelul este o a doua etapă a judecății, un al doilea grad de jurisdicție supus unor rigori speciale, iar acesta nu presupune de plano o reluare a analizei situației de fapt, în lipsa aprecierii, în prealabil, ca fondate a unor critici formulate în apel (art. 477 și art. 478 C.proc.civ.).
Așadar, Înalta Curte a constatat că sunt incidente motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ., astfel că a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
