Jurisprudența ÎCCJ | Procedura recunoaşterii şi a executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele străine

În condiţiile în care în cauză nu există date certe din care să rezulte că persoana condamnată, cetățean român, se află pe teritoriul României, iar din pedeapsa aplicată prin sentinţa străină de condamnare, persoana condamnată mai are de executat mai puţin de 6 luni, hotărârea nu poate fi recunoscută şi pusă în executare conform procedurii prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin sentința pronunţată la 27.04.2017, definitivă prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău, pronunțată la 6.11.2018, numitul A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de corupere activă, prevăzută în art. 325 alin. (1) din C. pen. al Republicii Moldova.

 Instanța a reținut că, potrivit art. 143 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 142 alin. (1) lit. a), b), d), e) şi alin. (2) – (4) şi, în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătoreşti străine de efecte juridice pe teritoriul României. În acest sens, Curtea a amintit că, potrivit art. 142 alin. (1) din actul normativ menționat, o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) hotărârea este definitivă şi executorie; b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte; d) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la alin. (2). În cazul în care este incident vreunul din motivele prevăzute la alin. (2), instanţa poate dispune recunoaşterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate; e) executarea în România a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Instanța a constatat că infracţiunea comisă de numitul A. are drept corespondenţă în legislaţia română prevederile art. 290 alin. (1) din C. pen., ce incriminează infracţiunea de dare de mită. În continuare, s-a reţinut că sentința pronunţată la 27.04.2017 de către Judecătoria Hîncești, Republica Moldova, a rămas definitivă prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău, pronunțată la 6.11.2018, prin care s-a respins apelul inculpatului și s-a menținut sentința atacată, fără modificări. Totodată, s-a arătat că recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești străine nu este contrară principiilor fundamentale prevăzute de Constituția României, principiilor de drept penal și principiilor procesului penal roman; că hotărârea judecătorească străină nu se referă la o infracţiune de natură politică sau o infracţiune conexă unei infracţiuni politice ori la o infracţiune militară care nu este infracţiune de drept comun; pedeapsa nu a fost aplicată pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social; persoana nu este cercetată și nu a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale, nefiind condamnată nici într-un alt stat și nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală, persoana răspunzând penal potrivit legii române; conform fișei din baza de date privind evidența populației, numitul A. are domiciliul pe teritoriul statului român, iar executarea în România a pedepsei închisorii este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate. De asemenea, s-a reținut că pedeapsa aplicată corespunde, atât sub aspectul naturii, cât şi sub aspectul regimului, cu pedeapsa reglementată de legea penală română şi nu depășește limita maximă a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune, neimpunându-se, în cauză, adaptarea acestei pedepse. Instanţa de fond a avut în vedere şi dispoziţiile art. 137 alin. (1) lit. g (ii) din Legea nr. 302/2004, conform cărora, în cazul în care persoana condamnată se află pe teritoriul României, nu trebuie ca, la data primirii hotărârii judecătoreşti străine, din pedeapsa aplicată persoanei condamnate să fi rămas de executat mai puţin de 6 luni. În consecință, fiind întrunite condițiile prevăzute de lege pentru recunoașterea unei hotărâri pronunțate în străinătate – printre care asumarea unei asemenea obligații de recunoaștere să se facă printr-un tratat internațional la care ambele state să fie parte, precum și respectarea dreptului la un proces echitabil – instanţa a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

Examinând actele dosarului şi hotărârea apelată prin prisma criticii formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 C. proc. pen. raportat la art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat apelul fondat. Astfel, instanța de control judiciar a reținut că obiectul cauzei îl constituie solicitarea formulată de autoritățile judiciare din Republica Moldova privind recunoașterea și punerea în executare pe teritoriul României, în condiţiile art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, a sentinţei pronunțate la 27.04.2017 de către Judecătoria Hîncești, Republica Moldova, definitivă prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău, pronunțată la 6.11.2018 prin care s-a dispus condamnarea numitului A., la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de corupere activă, prevăzute de art. 325 alin. (1) din C. pen. al Republicii Moldova.

Instanța de control judiciar a constatat că procedura reglementată în dispozițiile art. 143 alin. (3) și art. 142 alin. (1) lit. a), b), d), e) şi alin. (2) – (4) din Legea nr. 302/2004 se aplică în cazul în care persoana condamnată se află în România, scopul urmărit fiind acela de a se asigura punerea în executare, cu celeritate, a hotărârii autorităţii judiciare străine, ca urmare a faptului că persoana condamnată se află deja pe teritoriul statului de executare.

Analizând actele dosarului, s-a constatat că în cererea înaintată de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova se menţionează domiciliul şi cetăţenia condamnatului A., acesta fiind identificat de Judecătoria Hînceşti conform paşaportului, fără a fi depuse şi informaţii suplimentare despre legăturile familiale, sociale sau profesionale pe care le are în România, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 138 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Înalta Curte a constatat că persoana condamnată A. a fost citată, de instanţa de fond, la locul de domiciliu cu mandat de aducere, din cuprinsul procesului-verbal de executare a acestuia rezultând că la adresa menționată au locuit mai multe persoane din Republica Moldova, iar proprietarul imobilului nu îl cunoaște pe A. În urma demersurilor întreprinse de Înalta Curte, persoana condamnată nu a fost depistată pe teritoriul României, neexistând vreo dovadă în acest sens. Astfel, instanţa supremă, în baza rolului activ, a dispus citarea condamnatului cu mandate de aducere pentru termenele din 22 iulie 2021, 3 august 2021, din care rezultă că persoana condamnată nu a locuit la adresa de domiciliu aflată pe teritoriul României, iar în urma interogării bazelor de date a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, precum şi a Inspectoratului General al Poliţiei Române – Serviciul de Coordonare Centre de Reţinere şi Arest Preventiv, a rezultat  că acesta nu figurează în executarea vreunei măsuri preventive privative de libertate sau pedepse, și nu are o altă adresă de domiciliu. De altfel, din cuprinsul sesizării Parchetului a reieșit că apelantul condamnat A. nu a fost localizat pe teritoriul României, fiind dat în urmărire națională și internațională.

Având în vedere că nu este îndeplinită condiția ca persoana condamnată A. să se afle în România, recunoașterea hotărârii de condamnare de instanțele române nu asigură finalitatea procedurii de cooperare.

În același timp, instanţa supremă a apreciat că sunt incidente şi prevederile art. 137 alin. (1) lit. g) pct. ii din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, conform cărora, procedura de recunoaştere şi executare pe teritoriul României a hotărârii judecătoreşti străine poate fi refuzată dacă, la data primirii hotărârii judecătoreşti străine, din pedeapsa aplicată persoanei condamnate au rămas de executat mai puţin de 6 luni. Or, prin sentința pronunţată la 27.04.2017 de către Judecătoria Hîncești, Republica Moldova, definitivă prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău, pronunțată la 6.11.2018, s-a dispus condamnarea numitului A. la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de corupere activă, prevăzută în art. 325 alin. (1) din C. pen. al Republicii Moldova, pedeapsă din care s-a dedus durata arestării preventive de la 19.07.2016 la 28.07.2016, astfel că pedeapsa pe care condamnatul ar urma să o execute în România ar fi mai mică de 6 luni.

În consecinţă, în condiţiile în care în cauză nu există date certe din care să rezulte că persoana condamnată A. se află pe teritoriul României – adresa la care acesta figurează fiind un domiciliu fictiv, iar din pedeapsa aplicată prin sentinţa pronunțată la 27.04.2017 de către Judecătoria Hîncești, Republica Moldova persoana condamnată mai are de executat mai puţin de 6 luni, hotărârea antemenţionată nu poate fi recunoscută şi pusă în executare conform procedurii prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Faţă de toate aspectele reţinute, văzând şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul, a desființat sentința apelată și, în rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 141 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași privind recunoaşterea și punerea în executare în România a sentinţei pronunțate de către Judecătoria Hîncești, Republica Moldova.