Promisiune de vânzare-cumpărare a bunului viitor. Rezoluțiunea contractului. Acțiune având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a imobilului. Efectele rezoluțiunii
Articole incidente: C.civ. din 1864, art. 1020 – 1021
Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluțiunea „trebuie să se ceară înaintea justiției”. Așadar, neexecutarea obligațiilor asumate de o parte prin contractul sinalagmatic nu determină desființarea de drept a contractului, ceea ce constituie unul dintre elementele care diferențiază rezoluțiunea de condiția rezolutorie propriu-zisă; desființarea contractului se produce numai ca efect al hotărârii judecătorești prin care este admisă acțiunea în rezoluțiune.
Astfel, este esențială distincția între momentul în care operează rezoluțiunea judiciară și momentul de la care se produc efectele acestei sancțiuni. Primul moment este important pentru că marchează desființarea contractului prin aplicarea sancțiunii rezoluțiunii, al doilea moment prezintă relevanță sub aspectul producerii efectelor juridice ale acestei desființări. În acest context, trebuie reținut că, dacă nu s-a acordat un termen de grație și, prin pactele comisorii exprese, nu s-a înlăturat rolul instanței de judecată în aplicarea rezoluțiunii, această sancțiune devine efectivă în momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus aplicarea acesteia.
Astfel, data de la care se consideră că promitentul cumpărător nu mai are niciun titlu asupra imobilului – obiect al actului încheiat între părți – este data la care instanța de judecată a confirmat, în mod irevocabil, rezoluțiunea contractului, în considerarea culpei promitentului vânzător, independent de faptul că, pe terenul producerii efectelor acestei sancțiuni, desființarea contractului se produce cu efect retroactiv, ca o consecință a pronunțării rezoluțiunii judiciare.
În consecință, cum izvorul material al rezoluțiunii a fost o hotărâre judecătorească, nu se poate susține că, chiar de la data încheierii contractului, desființat retroactiv, promitentul cumpărător ocupa fără titlu imobilul, ceea ce ar determina necesitatea obligării acestuia la dezdăunări pentru lipsa de folosință. – I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 122 din 22 ianuarie 2020
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 09.01.2015, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii SC B. SA, C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., solicitând instanţei obligarea în solidar a pârâţilor la plata prejudiciului material în cuantum de 460.735 lei, constând în bunurile sustrase prin efracţie din imobilul reclamantului, precum şi la plata sumei de 40.000 lei, prejudiciu moral.
Pârâții C. şi S.C. B. S.A. au formulat cerere reconvenţională, prin care au solicitat obligarea reclamantului-pârât-reconvenţional A. să le achite sumele de 19.200 euro şi 92.010 lei, reprezentând următoarele: chiria pentru imobilul ocupat abuziv – 19.200 euro; curent electric consumat şi neplătit – 5200 lei; gaz consumat şi neplătit + rebranşare – 4700 lei; apă consumată şi neachitată – 1250 lei; impozit pe clădire pe perioada folosinţei – 28.000 lei. A estimat însă că întregul prejudiciu cauzat firmei şi pârâtului personal se ridică la 700.000 lei, sumă ce urmează a o dovedi în dezbateri.
La termenul de judecată din data de 27.05.2016, pârâţii-reclamanţi- reconvenţional C. şi S.C. B. S.A. au formulat o precizare în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, în sensul că au solicitat obligarea reclamantului-pârât-reconvenţional A. la plata sumei totale de 92.448, compusă din: 85.440 lei, contravaloarea a 19.200 euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada martie 2012-august 2013 (data încetării folosinţei imobilului de către reclamantul-pârât- reconvenţional); 1524,95 lei, contravaloarea consumului de gaz aferent perioadei de folosinţă a imobilului de către reclamantul-pârât-reconvenţional, conform facturilor şi chitanţelor ataşate; 4193 lei, contravaloarea consumului de curent electric, aferent perioadei de folosinţă a imobilului de către reclamantul-pârât-reconvenţional, conform facturilor şi chitanţelor ataşate; 1.291 lei, contravaloarea consumului de apă, aferent perioadei de folosinţă a imobilului de către reclamantul- pârât-reconvenţional, conform facturilor şi chitanţelor ataşate.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 188/PI din 28.02.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K.
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi- reconvenţional S.C. B. S.A. şi C., în contradictoriu cu reclamantul-pârât-reconvenţional A., fără cheltuieli de judecată.
3. Cererile de apel şi hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul-pârât-reconvenţional A. care a solicitat admiterea apelului şi, în principal, anularea sentinţei civile apelate cu trimitere spre rejudecare, conform art. 480 alin. (3) teza a II-a C.pr.civ. iar, în subsidiar, anularea în tot a hotărârii, cu reţinerea spre judecare, conform art. 480 alin. 6 C.pr.civ.
Împotriva aceleiași sentințe, a formulat apel pârâta S.C. B. S.A., care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii reconvenţionale.
În cauză, a fost formulată cerere de intervenţie voluntară accesorie de către L., aceasta solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenţie voluntară accesorie şi introducerea sa în cauză, obligarea solidară a intimaţilor la plata contravalorii bunurilor de care au fost deposedaţi.
De asemenea, a fost formulată cerere de intervenţie voluntară accesorie de către M. care a solicitat admiterea apelului şi a cererii de chemare în judecată formulate în cauză de apelantul-reclamant A., precum şi respingerea celorlalte apeluri formulate în dosar.
La dosar, a fost depusă o precizare de către L., prin care a arătat că, în conformitate cu art. 61 C.pr.civ., a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie, în contextul în care fiul său, apelantul A., se află internat în clinica de psihiatrie, conform actului medical depus la dosar.
Prin încheierea de şedinţă din 17.01.2018, instanţa de apel a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de L.
În şedinţa publică din 21.03.2018, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de M.
Prin decizia nr. 69 din data de 27.04.2018, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a respins cererile de apel formulate de apelanta-pârâtă-reclamantă-reconvenţională S.C. B. S.A. şi de apelantul reclamant pârât reconvenţional A. împotriva sentinţei civile nr. 188/PI din 28.02.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimatul- pârât-reclamant-reconvenţional C. şi cu intimaţii-pârâţi D. (reprezentată de curator – avocat X.), E. (reprezentat de curator – avocat Y.), F., G., H., I., J. şi K.
A respins cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii L. şi M.
S-a stabilit că remuneraţia în cuantum de 300 lei pentru fiecare din curatorii numiţi de instanţă, avansată de apelantul-reclamant-pârât-reconvenţional A., rămâne în sarcina acestuia.
4. Cererile de recurs și întâmpinările formulate în cauză:
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. (fostă SC B. SA), solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate şi, în conformitate cu prevederile art. 497 C.pr.civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Timişoara.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea, în mod flagrant, a dispoziţiilor art. 1020-1021 Cod civil şi a întregului probatoriu administrat în cauză, respectiv înscrisurile depuse privind obligarea intimatului-reclamant la plata sumei totale de 92.448 lei. În mod neîntemeiat, instanţa de apel a considerat corectă soluţia primei instanţe de respingere a cererii reconvenționale formulată de aceasta, motivat de faptul că SC B. SA nu a făcut dovada folosirii abuzive a imobilului de către intimatul-reclamant A., în perioada martie 2012 – august 2013.
Așa cum a învederat, prin apelul formulat în cauză, prin decizia civilă nr. 250 din 29.01.2014, pronunţată în dosarul nr. x/30/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut soluţia de rezoluțiune a contractului de antrepriză nr. 866/04.07.2008, care constituie titlul ce conferă reclamantului folosinţa asupra imobilului, începând cu data de 04.07.2008 şi până la data de 13.08.2013, dată la care acesta a fost evacuat din imobilul în litigiu.
Recurentul a susținut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod greşit prevederile art. 1020-1021 Cod civil privind condiţia rezolutorie. Astfel, potrivit legii, rezoluțiunea este sancţiunea desfiinţării unui contract sinalagmatic care intervine în cazul încălcării culpabile a obligaţiilor contractuale.
Efectul principal al rezoluțiunii de desfiinţare a contractului este atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc), ajungându-se, astfel, la repunerea părților în situaţia anterioară încheierii contractului de antrepriză.
Cu alte cuvinte, chiar dacă rezoluțiunea contractului de antrepriză s-a dispus, în mod irevocabil, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 29.01.2014, prin decizia civilă nr. 250, efectele rezoluțiunii s-au produs începând cu data încheierii contractului de antrepriză, respectiv 04.07.2008, cu consecinţa că intimatul – reclamant este socotit că nu a fost niciodată proprietar, iar recurenta-reclamantă-reconvențional că nu a transmis niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.
Astfel, în perioada martie 2012 – august 2013, intimatul-reclamant nu poate exhiba un titlu pentru folosinţă, în condiţiile legale, a imobilului care se află în proprietatea societăţii, născându-se dreptul la despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a imobilului.
În aceste condiţii, apreciază ca nelegală motivarea instanţei de apel, conform căreia contractul de antrepriză din data de 04.07.2008 ar fi conferit reclamantului un titlu până la data rezoluțiunii acestuia, în mod definitiv, conform deciziei civile nr. 250 din 29.01.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurenta a susținut, de asemenea, că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut, ca şi prima instanţă, că nu a dovedit, conform art. 259 C.pr.civ., cuantumul sumei solicitate cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului.
Mai mult, curtea de apel a reţinut, în mod eronat, şi faptul că, din înscrisurile depuse pentru dovedirea petitului privind obligarea intimatului-reclamant la plata utilităţilor, constând în gaz, curent, şi apă, nu rezultă cu certitudine faptul că acele plăţi au fost făcute pentru imobilul în discuție şi pentru bunuri consumate de către intimatul-reclamant (referitor la furnizarea de curent şi gaz) sau că acestea privesc perioada în care intimatul-reclamant a folosit efectiv imobilul şi a consumat bunul furnizat (referitor la furnizarea de apa).
Așa cum s-a menţionat şi în faţa primei instanţe şi, ulterior, în faţa instanţei de apel, însuși intimatul – reclamant, prin acţiunea introductivă, a recunoscut că a locuit în imobil, începând cu anul 2009 şi până la data de 13.08.2013, când i-au fost evacuate bunurile şi depuse în incinta depozitului aparţinând SC B. SA, conform procesului – verbal încheiat la data de 13.08.2013.
Prin urmare, recurenta consideră că intimatul-reclamant datorează SC B. SA valoarea utilităţilor aferente imobilului (gaz, curent, apă, etc.), costul acestora fiind suportat din patrimoniul societăţii recurente. Recurenta a considerat că motivarea în fapt a soluţiei, în ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale, nu este susţinută de înscrisurile depuse în susţinerea pretenţiilor lor, în sumă totală de 92.448 lei, respectiv facturi şi chitanţe aferente perioadei martie 2012-august 2013, timp în care aceasta, deşi a fost lipsită de folosinţa imobilului, a achitat toate utilităţile aferente acestuia.
Or, în condiţiile în care, la dosarul cauzei, există înscrisuri din care rezultă, fără putinţă de tăgadă, că valoarea utilităţilor aferente imobilului în litigiu au fost suportate de către SC B. SA, se apreciază că se naşte şi dreptul acesteia la despăgubiri, respectiv obligarea intimatului – reclamant la plata suma de 85.440 lei, contravaloarea a 19.200 euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a imobilului în perioada martie 2012-august 2013, (data încetării folosinţei imobilului de către pârâtul reconvențional).
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și a sentinței pronunțate în cauză, pentru motivele prevăzute la art. 486 alin. (6) şi (8) Cod procedură civilă, considerând că motivele respingerii acţiunii sunt contradictorii – nu a fost reţinută reala stare de fapt şi nici cea de drept, în sensul că nu a fost evacuat legal și a fost nelegal deposedat de bunurile din locuinţa pe care o posedă legal.
Recurentul a arătat că, atât la judecata în primă instanţă, cât şi în apel, a făcut dovada unor aspecte, precum:
– existenţa bunurilor în casă înainte de deposedarea prin efracţie de către intimați – prin martori şi prin recunoaşterea intimaților, sub aspectul comiterii deposedării frauduloase;
– imposibilitatea materială de a produce probele privind cele două aspecte: totalitatea bunurilor şi valoarea acestora, fiind deposedat atât de bunuri, cât şi de actele aferente privind provenienţa şi valoarea bunurilor, şi nu numai de aceste acte;
– intimaţii au fost nesinceri: au enumerat unele bunuri, altele decât cele ridicate; deoarece, dacă bunurile erau inventariate individual la ridicare, intimații nu aveau timp să finalizeze fapta frauduloasă, deci descrierea în „procesul-verbal” s-a făcut ulterior şi în altă parte;
– dovada provenienţei banilor cu care a plătit casa este contractul notarial prin care părinţii săi au vândut o casă în zona centrală a Timişoarei, cu 210.000 euro, din care a cumpărat pe numele său şi a plătit către intimata B. suma de 145.000 euro pentru casa nou-construită, în care s-a mutat şi din care au fost luate bunurile;
– faptul că intimaţii au fost nesinceri se regăseşte şi în aspectul că, în procesul-verbal cu bunurile sustrase, nu se regăsesc nominalizate bunuri care, inerent, se află într-o casă, precum lenjerie personală, haine, ciorapi, sau bunuri de igienă personal – toate acestea abordate exemplificativ;
– în ambele faze procesuale, a făcut dovada, cu martori și fotografii, că a încercat să îşi recupereze bunurile de la intimați;
– intimaţii s-au apărat, invocând faptul că au dorit să îi înapoieze bunurile, numai dacă le va plăti transportul şi chiria pe depozitare, însă, în realitate, s-au comportat șicanatoriu, în mod premeditat.
– intimaţii au afirmat în cursul judecaţii că „l-au evacuat”, dar, de fapt, l-au deposedat de bunuri, intrând nelegal în casa pe care o ocupă legal.
La data de 28.02.2019, recurentul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către recurenta S.C. B. S.A. şi admiterea propriului recurs, cu cheltuieli de judecată.
La data de 1.03.2019, recurenta S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de către recurentul A., cu cheltuieli de judecată.
5. Încheierea de admitere în principiu:
Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 13.11.2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 69/2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă.
A anulat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 69/2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă, pentru considerentele expuse în acea încheiere.
6. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului și soluția pronunțată în recurs:
Analizând recursul exercitat de către recurenta SC B. SRL, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:
Sub aspectul circumstanţelor cauzei, Înalta Curte reţine că, în baza contractului înregistrat sub nr. 866 din 04.07.2008, încheiat între părţile litigante, recurenta SC B. SRL, în calitate de antreprenoare, se obliga să execute, cu materiale proprii, pe terenul său, și să predea, pe riscul său, până la data de 30.11.2008, sau cel mai târziu, la 30.02.2009, în cazul în care finalizarea construcției era întârziată din pricina condițiilor meteo nefavorabile, un imobil cu destinația de locuință – parter și mansardă, situat în localitatea Ghiroda, în favoarea intimatului – reclamant A. care a achitat, în calitate de beneficiar, un avans de 145.000 euro, urmând să plătească restul de 15.000 euro, din prețul total de 160.000 euro, la data finalizării construcției.
Prin sentinţa civilă nr. 35 din 27.01.2012, pronunțată în dosarul nr. x/30/2010, Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a respins cererea conexă formulată de pârâta S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul A., ca neîntemeiată, dispunând rezoluţiunea contractului de antrepriză nr. 866/2008, încheiat între părţi, cu privire la imobilul situat în localitatea Ghiroda.
S-a reţinut că, deşi reclamantul A. a achitat, din preţul contractat de 160.000 euro, suma de 145.000 euro, pârâta SC B. SA nu a executat corespunzător construcţia, concluziile expertizei administrate în cauză fiind în sensul că locuinţa în sine nu este corespunzătoare desfăşurării activităţilor pentru care a fost proiectată şi executată, astfel încât, constatând-se că pârâta nu și-a executat obligațiile contractuale, iar neexecutarea parțială a afectat însuși bunul contractat, sub aspectul condițiilor sale esențiale, extrinseci și intrinseci, se impune rezoluțiunea contractului.
Prin decizia civilă nr. 201/A din 1.11.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei, păstrându-se soluția dispusă de prima instanță.
În considerentele acestei decizii, s-a reținut că actul juridic prin care antreprenorul s-a obligat să construiască, cu materiale proprii, un imobil pe terenul proprietatea sa, urmând ca, la finalizarea construcției, imobilul să fie înstrăinat beneficiarului nu reprezintă un contract de antrepriză, ci vânzarea lucrului viitor, fiind evident că valoarea materialelor depășește valoarea muncii. În consecință, instanța de apel a apreciat că contractul intervenit între părți la data de 4.07.2008 are natura unei promisiuni de vânzare-cumpărare a bunului viitor, promisiune susceptibilă de rezoluțiune, și nu de reziliere, astfel încât, în mod corect, prima instanță a dispus rezoluțiunea contractului.
Prin decizia civilă nr. 250 din 29.01.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secția a II-a civilă, s-a anulat recursul pârâtei SC B. SA împotriva acestei decizii, ca netimbrat, rămânând irevocabilă soluția rezoluțiunii contractului menționat.
Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta S.C. B. S.R.L invocă, în esență, încălcarea şi aplicarea greşită în cauză a dispozițiilor art. 1020 – 1021 Cod civil privind efectele rezoluțiunii, susținând că, chiar dacă rezoluțiunea contractului s-a dispus, în mod irevocabil, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 29.01.2014, prin decizia civilă nr. 250, efectele rezoluțiunii s-au produs retroactiv, începând cu data încheierii „contractului de antrepriză”, respectiv 04.07.2008, cu consecinţa că intimatul A. este socotit că nu a fost niciodată proprietar, iar recurenta că nu a transmis niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel încât acesta nu a avut un titlu legal pentru folosința imobilului în perioada martie 2012 – august 2013 și trebuie obligat la despăgubiri.
Conform dispozițiilor art. 1020 Cod civil, condiţia rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său, iar potrivit art. 1021 Cod civil, în acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are la alegere sau să-l silească pe celălalt a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei care, după circumstanţe, poate acorda un termen părții acţionate.
Invocând nerespectarea aceste dispoziții legale, recurenta face o confuzie între modalitatea de operare a rezoluțiunii care, în cauză, a fost dispusă pe cale judiciară, prin învestirea instanței cu o acțiune în justiție având ca obiect rezoluțiunea contractului de antrepriză, calificat ulterior ca o promisiune de vânzare-cumpărare a bunului viitor, și efectele rezoluțiunii care se produc ex tunc, retroactiv, cu consecința desființării contractului, considerându-se că acest contract sinalagmatic nu a fost niciodată încheiat.
Or, potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluțiunea „trebuie să se ceară înaintea justiției”. Așadar, neexecutarea obligațiilor asumate de o parte prin contractul sinalagmatic nu determină desființarea de drept a contractului, ceea ce constituie unul dintre elementele care diferențiază rezoluțiunea de condiția rezolutorie propriu-zisă; desființarea contractului se produce numai ca efect al hotărârii judecătorești prin care este admisă acțiunea în rezoluțiune.
Astfel, este esențială distincția între momentul în care operează rezoluțiunea judiciară și momentul de la care se produc efectele acestei sancțiuni. Primul moment este important pentru că marchează desființarea contractului prin aplicarea sancțiunii rezoluțiunii, al doilea moment prezintă relevanță sub aspectul producerii efectelor juridice ale acestei desființări. În acest context, trebuie reținut că, dacă nu s-a acordat un termen de grație și, prin pactele comisorii exprese, nu s-a înlăturat rolul instanței de judecată în aplicarea rezoluțiunii, această sancțiune devine efectivă în momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus aplicarea acesteia.
Aplicând aceste principii legale la cauza dedusă judecății, se poate reține că data de la care se consideră că intimatul A. nu mai are niciun titlu asupra imobilului în litigiu este data la care instanța de recurs a confirmat, în mod irevocabil, rezoluțiunea contractului nr. 866/2008, pronunțată de prima instanță, în considerarea culpei prezentei recurente, respectiv data de 29.01.2014, independent de faptul că, pe terenul producerii efectelor acestei sancțiuni, desființarea contractului se produce cu efect retroactiv, ca o consecință a pronunțării rezoluțiunii judiciare.
În consecință, cum izvorul material al rezoluțiunii a fost hotărârea judecătorească reprezentată de decizia irevocabilă nr. 250/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secția a II-a civilă, nu se poate admite teza susținută de recurentă, ce constituie principalul motiv de recurs, conform căreia, chiar de la data încheierii contractului nr. 866/2008, desființat retroactiv, intimatul ocupa fără titlu imobilul în litigiu, ceea ce ar determina necesitatea obligării acestuia la dezdăunări pentru lipsa de folosință, astfel încât, respingându-se acest motiv, devine inutilă și cercetarea criticii privind întinderea despăgubirilor pentru lipsa de folosință.
În acest context, trebuie menționat că recurenta omite faptul că, în considerentele deciziei civile nr. 201A/2012, pronunțată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II- a civilă, s-a reținut că, în temeiul convenției încheiate între părți la data de 4.07.2008, indiferent de calificarea juridică a acesteia, S.C. B. S.R.L a permis intimatului A. accesul în imobilul în litigiu și folosința acestuia, anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare, aspect ce nu a fost contestat și cu privire la care nu s-a realizat proba contrară în prezentul litigiu.
Un argument suplimentar în acest sens îl constituie însuși faptul că recurenta susține drept cauză juridică a cererii având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosință nu inexistența oricărui titlu care să justifice folosința imobilului, ci pierderea titlului în baza căruia reclamantul folosea imobilul în litigiu, ca urmare a rezoluțiunii cu efect retroactiv a convenției încheiate între părți.
Analizând critica prin care se reproșează instanței de apel faptul că, în motivarea sa, nu a ținut cont de înscrisurile depuse la dosar privind dovedirea și întinderea prejudiciului privind plata utilităților, pronunțând o hotărâre cu încălcarea întregului probatoriu administrat în cauză, instanța de recurs apreciază că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de recurs reglementate în mod exhaustiv de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 Cod procedură civilă, prin această critică recurenta tinzând la reaprecierea situației de fapt și la reaprecierea probelor, atribut exclusiv al instanțelor fondului, incompatibil cu actuala structură a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și pentru cele de netemeinicie.
Pentru argumentele expuse, constatând că nu este incident în cauză motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. (fostă SC B.SA) împotriva deciziei nr. 69/2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă.
Această speță a fost cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
