Jurisprudență ÎCCJ | Reprezentarea părţilor. Împuternicire avocaţială emisă în baza unei procuri. Contract de asistenţă juridică. Cerinţe de validitate

Conform art. 85 alin. (3) C.pr.civ., împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau juridică dată unui avocat se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei, iar conform dispoziţiilor din Legea nr. 51/1995, avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

Forma scrisă a contractului de asistență juridică este cerută ad probationem, astfel cum se menționează expres în cadrul art.121 alin.(1) din Statutul profesiei de avocat, nerespectarea acestei cerințe atrăgând imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă.

Deși modelul de contract de asistență juridică menționat în cuprinsul art.122 alin.(3) din Statutul avocaților nu este obligatoriu ca formă, fapt ce rezultă din chiar denumirea ”model”, potrivit art.122 alin.(2) din Statut, lipsa elementelor prevăzute la alin. (1) lit. a) – e) şi g) atrage nevalabilitatea contractului, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată.

Astfel, procurile date de părţile reclamante avocatului lor – în baza cărora au fost întocmite împuternicirile avocaţiale – nu îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate contracte de asistență juridică încheiate în formă scrisă, pe de o parte, pentru că, în sine, nu reprezintă decât o ofertă de mandat, fiind semnate doar de către mandant, iar pe de altă parte nu conțin un element obligatoriu esențial pentru a fi calificate drept contracte de asistenţă juridică, conform art.122 alin.(4) și (5) din Statutul avocaților, și anume seria. Chiar dacă modelul de contract prevăzut la art.122 alin.(3) din Statut este orientativ, înserierea contractelor de asistență juridică este esențială pentru calificarea unui contract ca fiind de asistență juridică, întrucât nu are legătură doar cu respectarea obligațiilor profesionale și fiscale de către avocat ce țin de organizarea profesiei, ci reprezintă un element obligatoriu al contractului de asistență juridică, așa cum se menționează expres în cadrul art.122 alin.(5) din Statut.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.10.2015, reclamantele au solicitat în contradictoriu cu pârâtele A. LTD Bulgaria şi B. SRL şi C. SRL, obligarea acestora la interzicerea comercializării, importului precum şi a oricărui act comercial cu produse cosmetice sau de parfumerie prin asocierea directă sau mediată de coduri numerice cu mărcile internaţionale si comunitare aparţinând reclamantelor pe teritoriul României, solicitând totodată în contradictoriu cu pârâta A. interzicerea efectuării de astfel de acte pe teritoriul Uniunii Europene şi pe teritoriul Bulgariei.

Pârâta A. LTD Bulgaria a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Prin sentinţa civilă nr. (…) din 10.11.2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de pârâtă şi a anulat cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele D. Corporation, E., F. SA, G., H. S.P.A, I. SPA, J., K., L., M., N. SA şi O. SPA, în contradictoriu cu pârâtele A. LTD Bulgaria, B. SRL şi C. SRL, pentru lipsa calităţii de reprezentant. Totodată, a obligat reclamantele la plata sumei de 1.500 euro contravaloarea în lei la cursul BNR la data plăţii, cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei A. LTD Bulgaria.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele, care au susţinut că, în speţă, reclamantele au dovedit calitatea de reprezentant a SCA X. prin depunerea procurilor şi a delegaţiilor avocaţiale. Procurile depuse în acest dosar de SCA X. sunt acte valabile ce îndeplinesc toate condiţiile de fond şi formă, fiind legalizate şi apostilate. În plus, la dosar se regăseşte şi împuternicirea avocaţială acordată de fiecare dintre reclamante, împuternicire ce corespunde celei stabilite prin Anexa II din Statutul profesiei de avocat, nu doar de compania O., aşa cum în mod eronat a menţionat instanţa.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel în mod greşit nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) şi (3) Cod procedură civilă, menţinând în proces două persoane juridice lipsite de capacitate de folosinţă, precum şi a art. 84 alin. (1) şi art. 85 alin. (3) Cod procedură civilă cu privire la calitatea de reprezentant al intimatelor-reclamante,

Referitor la încheierea de şedinţă din 02.05.2018, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii raportat la art. 174 Cod procedură civilă, întrucât la termenul de judecată menţionat a fost pusă în discuţie excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatelor-pârâte B. SRL şi C. SRL, pe motiv că acestea au fost radiate din data de 07.03.2017, însă instanţa de apel nu a analizat-o, reţinând că cererea de apel vizează soluţia primei instanţe privind anularea acţiunii pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, iar problematica legată de eventuala pierdere a capacităţii de folosinţă a unora dintre pârâte este o chestiune care ar putea fi evocată şi invocată cu prilejul rejudecării în fond. Susţine că soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a celor două intimate-pârâte încalcă regulile de procedură prevăzute de art. 56 alin. (1) şi (3) Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă mai susţine că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al intimatelor-reclamante, reţinând că motivele invocate asupra procurilor depuse de acestea sunt motive noi invocate în apel. Susţine că procurile în discuţie nu îmbracă forma unui acord de voinţă pentru a fi considerate contracte în sensul legii, iar faţă de lipsa elementelor esenţiale nu se poate considera că acestea ar fi contracte valabile în temeiul legilor privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Arată că soluţia instanţei de apel este contradictorie, deoarece respectivele procuri nu puteau fi calificate drept contracte de asistenţă valabile şi să se analizeze modalitatea de încheiere a acestora şi valabilitatea lor în sine înainte să le califice drept contracte de asistenţă juridică. Mai susţine că instanţa trebuia să analizeze valabilitatea fiecărei procuri în parte, să verifice calitatea de reprezentant a persoanelor fizice semnatare ale procurilor şi, implicit, dacă mandatul acordat societăţii de avocaţi este unul valabil şi nu să aprecieze asupra acestora ca un tot unitar fără să se analizeze fiecare dintre mandatele prezentate.

In continuare, recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit calificarea procurilor ca scrisori de angajament deşi acest motiv nu a fost invocat în primă instanţă de intimatele reclamante, fiind un motiv nou invocat direct în apel de către acestea. Susţine că la momentul punerii în discuţie a motivelor invocate prin notele de şedinţă din data de 20.04.2018, reprezentantul recurentei-pârâte a învederat instanţei şi faptul că motivul de apel privitor la calificarea procurilor ca scrisori de angajament este un motiv nou invocat în apel, însă instanţa a admis motivul nou invocat de către intimatele reclamante în apel şi a calificat în mod greşit ca fiind motive noi – precizările A. LTD Bulgaria din notele de şedinţă asupra îndeplinirii condiţiilor de fond si formă a procurilor, existând astfel un grav dezechilibru între egalitatea dintre părţile adverse implicate în cauză, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 8 Cod procedură civilă.

Totodată, susţine că prin respingerea notelor de şedinţă din data de 20.04.2018, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 478 Cod procedură civilă. Mai arată că toate procurile depuse nu au prevăzut un termen pentru care au fost acordate, caz in care sunt aplicabile dispoziţiile art. 2015 Cod civil potrivit cărora dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui, iar sancţiunea încheierii unui contract de mandat pe durata nedeterminată este nulitatea clauzei respective.

În continuare, susţine că în mod greşit instanţa de apel, prin încheierea din 20.02.2018 si prin decizia recurată, a reţinut în mod greşit că mandatatul acordat societăţii de avocaţi este unul valabil. Arată că motivarea instanţei de apel încalcă prevederile art. 85 alin. (3) Cod procedură civilă conform căruia avocatul face dovada calităţii de reprezentant prin înscris în conformitate cu legea de organizare şi exercitare a profesiei de avocat.

Susţine că prin înlăturarea condiţiilor impuse de Legea nr. 51/1995, instanţa de apel a lipsit de substanţă normele imperative privind condiţiile contractului de asistenţă juridică şi a calificat procurile drept contract de mandat care însă nu poate fi acordat decât mandatarului neavocat nu si mandatarului avocat. Instanţa de apel nu poate să înlăture aplicabilitatea Legii nr. 51/1995 cu privire la condiţiile contractelor de asistentă juridică deoarece acestea sunt condiţii exclusive acestor tipuri de contracte care se aplică tuturor avocaţilor şi trebuie să fie respectate inclusiv în relaţiile cu instanţele de judecată.

Susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că înserierea contractelor sau dobândirea datei certe nu reprezintă interes prin perspectiva probei acordului de reprezentare dintre client şi avocat deoarece aceste caracteristici sunt exclusive şi intrinseci contractului de asistenţă juridică în caz contrar acesta îmbrăcând forma unui mandat civil.

În cadrul recursului, recurenta-pârâtă a invocat şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al intimatelor reclamante în recurs, pentru aceleaşi motive susținute în primă instanţă şi în apel.

Prin întâmpinare intimatele reclamante au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea de şedinţă din 9.04.2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta A. LTD  Bulgaria împotriva deciziei nr. 610A din data de 23.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi a încheierilor de şedinţă din data de 20.02.2018 şi din 02.05.2018, pronunţate de aceeaşi instanţă, fixând termen de judecată la data de 21.05.2019.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art.488 alin.(1) pct.8 C.pr.civ., în speță s-a pus problema aplicării și interpretării art. 85 alin. (3) C.pr.civ. potrivit căruia împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau juridică dată unui avocat se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată (20.10.2015) avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

Așa cum a reținut și instanța de apel, iar părțile nu au contestat, forma scrisă a contractului de asistență juridică este cerută ad probationem, astfel cum de altfel se menționează expres în cadrul art.121 alin.(1) din Statutul profesiei de avocat.

În cauză avocatul reclamanților a susținut că reprezintă părțile în temeiul procurilor date de părți unite cu executarea mandatului, inclusiv prin întocmirea împuternicirilor avocațiale, conform art.126 din Statutul profesiei de avocat (Hotărârea UNBR nr.64/2011, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată), ce ar reprezenta astfel un contract de mandat scris.

Potrivit art. 126 alin.(1) din Statutul profesiei de avocat: Contractul de asistenţă juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită conform anexei nr. II. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi formularului împuternicirii avocaţiale.

Din acest text de lege rezultă că împuternicirea avocaţială nu reprezintă o parte a contractului de asistență juridică ci este emis în baza acestuia, fiind un act ulterior încheierii contractului. Astfel, nu poate fi avută în vedere pentru a se aprecia dacă există o formă scrisă a contractului de asistență juridică.

De altfel, în conținutul împuternicirilor avocațiale în cauză se menționează că au fost emise în baza procurilor.

Or, procurile în cauză, având în vedere conținutul lor, faptul că sunt semnate doar de mandant reprezintă doar o ofertă de mandat, iar nu un contract de mandat, astfel că data certă a unui eventual contract de mandat nu poate fi legată de data la care s-au prezentat procurile la notar pentru legalizarea semnăturii și apostilare, contrar susținerilor avocatului reclamanților.

Avocatul reclamanților a susținut că s-a încheiat un contract de mandat prin aceea că oferta de mandat a fost acceptată prin executarea sa de către, adică prin formularea cererii de chemare în judecată.

Referitor la această susținere se constată pe de o parte că executarea celor conținute în oferta de mandat de către mandatar reprezintă o acceptare tacită a ofertei de mandat prin actul material al executării, iar nu printr-un înscris, iar pe de altă parte, în acest caz data certă a încheierii contractului de mandat este data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Chiar în aceste condiții, trecând peste faptul că nu se poate considera în cazul menționat mai sus că oferta de mandat a fost acceptată printr-un act încheiat în formă scrisă, se pune problema îndeplinirii cerinței prevăzute ad probationem a existenței unui contract de asistență juridică încheiat în formă scrisă, așa cum este definit de legile de organizare și exercitare a profesiei la care face trimitere expresă art. 85 alin. (3) teza finală C.pr.civ., raportat la faptul că nerespectarea cerinței prevăzute ad probationem atrage imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă (idem est non esse et non probari).

În ceea ce privește conținutul contractului de asistență juridică sunt relevante prevederile art.121 și 122 din Hotărârea  nr. 64 din  3 decembrie 2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, 20.10.2015.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că deși ”art. 122 alin. (3) din Statut face trimitere la un model de contract conform anexei la actul normativ, acest model are doar un caracter de recomandare, iar nu imperativ, fapt ce este întărit şi de dispoziţiile art. 121 alin. (3) ori art. 123 din acelaşi Statut, potrivit cărora contractul poate lua şi forma unei scrisori de angajament, respectiv poate suferi modificări, cât timp sunt respectate cerinţele de valabilitate de lege pentru valabilitatea unei convenţii [art. 121 alin. (1) teza a II-a] şi dacă va cuprinde elementele obligatorii cerute de art. 122, lipsa acestora din urmă, însă, putând fi invocată doar în măsura în care s-a cauzat o vătămare.”

Astfel, se poate observa că instanța de apel nu a reținut că în cauză s-ar fi pretins/dovedit existența unor scrisori de angajament, ci a făcut trimitere la dispoziția referitoare la scrisoarea de angajament pentru a susține ideea că nu ar fi obligatoriu modelul de contract menționat în cadrul art.122 alin.(3) din Statut pentru dovedirea existenței contractului de asistență juridică încheiat în formă scrisă.

Totuși această motivare nu poate fi reținută ca întemeiată întrucât încalcă principiul potrivit căruia excepțiile sunt de strică interpretare și aplicare.

De altfel, scrisoarea de angajament, potrivit art.122 alin.(3) din Statutul profesiei de avocat, trebuie să indice raporturile juridice dintre avocat şi destinatarul scrisorii, inclusiv serviciile avocaţiale şi onorariul, și să fie semnată de avocat şi transmisă clientului, ceea ce nu este cazul în speță, procurile invocate fiind semnate doar de părți și provenind de la acestea.

Deși, într-adevăr, modelul de contract de asistență juridică menționat în cadrul art.122 alin.(3) din Statutul avocaților nu este obligatoriu ca formă, fapt ce rezultă din chiar denumirea ”model”, iar potrivit art.122 alin.(2) din Statut lipsa elementelor prevăzute la alin. (1) lit. a) – e) şi g) atrage nevalabilitatea contractului, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată, contrar celor reținute de instanța de apel și de către reclamante, procurile trimise de reclamante avocatului lor nu îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate contracte de asistență juridică încheiat în formă scrisă, pe de o parte, pentru că așa cum s-a reținut mai sus, în sine nu reprezintă decât o ofertă de mandat, iar nu un contract de mandat, iar pe de altă parte nu conțin un element obligatoriu esențial pentru a fi calificate drept contracte de asistenţă juridică, conform art.122 alin.(4) și (5) din Statutul avocaților.

Ca atare, chiar dacă modelul de contract prevăzut la art.122 alin.(3) din Statut este orientativ, înserierea contractelor de asistență juridică este esențială pentru calificarea unui contract ca fiind de asistență juridică. Contrar celor reținute de instanța de apel, înserierea contractelor de asistență juridică nu are legătură doar cu respectarea obligațiilor profesionale și fiscale de către avocat ce țin de organizarea profesiei, ci reprezintă un element obligatoriu al contractului de asistență juridică, așa cum se menționează expres în cadrul art.122 alin.(5) din Statut. O altă interpretare ar permite, așa cum corect susține recurentul, eludarea unor norme imperative referitoare la conținutul contractului de asistență juridică.

În ceea ce privește motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art.488 alin.(1) pct.6 C.pr.civ., prin care se critică neanalizarea de către instanța de apel a apărărilor prin care se susținea existența anumitor vicii ale procurilor pe motiv că ar fi susțineri și obiecții care nu ar fi făcut obiectul judecății în primă instanță și nici al cadrului procesual stabilit prin motivele cererii de apel și al apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că este inutilă analiza acestuia, raportat la cele reținute anterior referitoare la greșita calificare de către instanța de apel a acestor procuri ca fiind contracte de asistență juridică încheiate în formă scrisă.

Referitor la motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art.488 alin.(1) pct.5 C.pr.civ., prin care se susține că în mod greșit instanța de apel nu a analizat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatelor pârâte B. SRL şi C. SRL, ca urmare a depunerii certificatelor constatatoare eliberate de Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti din care rezultă că cele două persoane juridice au fost radiate din data de 07.03.2017, din motivarea care se regăsește în partea introductivă a încheierii din 2.05.2018 rezultă că instanța de apel a considerat că această excepție privește soluționarea cererii de chemare în judecată, prin invocarea ei apreciindu-se că se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată formulată împotriva acestor două părți pentru acest motiv, iar nu doar înlăturarea acestor două părți din citativ în apel.

Din această perspectivă, ținând cont că pârâta a susținut că s-ar pune problema și a excepției de necompetență generală a instanțelor române ca urmare a înlăturării acestor părți din cauză, aspect ce reprezintă singurul argument pentru care s-ar putea reține interesul recurentei pârâte de a invoca neregularități procedurale privind alte părți, este corectă susținerea instanței de apel că o astfel de analiză ar depăși limitele judecății în apel, date de ceea ce a judecat prima instanță de fond, și anume excepția lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de pârâta A. LTD Bulgaria, cu consecința anulării cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, instanța de apel va aprecia în ce măsură ar putea influența judecarea apelului sub aspect procedural excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatelor pârâte B. SRL şi C. SRL ca urmare a radierii acestora din data de 07.03.2017, conform susținerilor recurentei, și care ar putea fi consecințele unei astfel de situații de fapt.

Referitor la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant în apel și recurs, pentru identitate de rațiune sunt aplicabile aceleași argumente reținute mai sus cu privire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamanților invocate în fața primei instanțe.

Ținând cont că potrivit art.483 alin.(1) C.pr.civ. obiectul recursului este hotărârea dată în apel, iar nu fiecare încheiere premergătoare în parte dintre cele care nu pot fi atacate decât odată cu fondul, potrivit art.494 raportat la art.466 alin.(4) C.pr.civ, că, potrivit art.496 alin.(2), hotărârea atacată este casată, iar nu fiecare încheiere premergătoare în parte prin care s-au dispus măsuri criticate în recurs, instanța de recurs nu a considerat necesară menționarea în dispozitivul hotărârii a încheierilor premergătoare cuprinzând măsuri criticate ca fiind nelegale în cadrul recursului.

În consecință, în temeiul art.496 raportat la art.488 alin.(1) pct.8 C.pr.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.